„La arat, la mărul rotat” (Ion H. Ciubotaru)
Anul trecut, în 2025, a apărut cu sprijinul Consiliului Județean și al Centrului Cultural Vaslui, o carte despre Pogonești, scrisă de învățătorul Dimitrie Andrei, cu ajutorul științific al cunoscutului cercetător și etnograf, dr. Lucian Valeriu Lefter. Demersul autorului se înscrie în efortul intelectualilor din mediul rural de a ne înfățișa istoricul localităților, instituțiilor, a tradițiilor din comunitățile în care trăiesc și muncesc. Întreprinderea nu este ușoară cum pare la prima vedere, pentru că presupune investigații complexe, interdisciplinare, de durată, de multe ori inepuizabile.
Astfel, învățătorul Dumitru Andrei, fiu al satului, atașat comunității din care face parte, a realizat această carte de 501 pagini prin investigații arhivistice și consemnări diverse în zonă, la sugestia regretatului etnograf, Dan Ravaru. Autorul acestei monografii este conducătorul grupului folcloric „Răzeșii” din Pogonești și îndrumătorul Asociației „Tinere Vlăstare -2000”, cu preocupări asidue de recuperare și valorizare a trecutului comunei prin folclor, contribuind la păstrarea identității locale.
Monografia se dorește a fi o radiografie generală a comunei, cu cele trei sate componente: Pogonești, Polocin și Belcești. În acest scop se face o incursiune în istoria comunității din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, insistându-se pe evenimentele majore ale vieții satului, precum: reformele agrare asupra proprietății pământului, impactul celor două războaie mondiale, cu inedite amintiri ale soldaților pogoneșteni participanți la ultima conflagrație mondială. Nu este neglijată nici problema colectivizării agriculturii din zonă, cu succinte relatări din presa vremii. Totodată, sunt prezentate administrația, populația, Biserica, Școala și Căminul Cultural ca instituții de bază ale comunității. Un loc deosebit în carte îl ocupă istoria orală, cu amintiri tulburătoare de viață, ale celor participanți la război sau la alte momente importante din comună.
Satul Pogănști după autor, datează de pe vremea lui Ștefan cel Mare, printr-un uric emis în 6 martie 1497, la Vaslui, prin care se întărește lui Danciul Pogan un sat pe valea Tutovei, anume Pogonești ( p. 8). Istoria generală a țării s-a răsfrânt, în istoria comunității, în istoria personală a fiecărei familii și a fiecărui om. În tinerețea sa, autorul își amintește că în sat se mai vedeau, în casele localnicilor, portretele domnitorului Alexandru Ioan Cuza și a soției sale, Elena, ca semn de prețuire față de cel care îi tratase cu demnitate pe țărani, împoprietărindu-i cu pământ, dând un curs nou vieții din satele românești.
Comuna Pogănești a fost înființată în 1864, grație reformei administrative din timpul lui Cuza. Din 1876 cele trei sate trec la comuna Ivești, dar în 1887 comuna Pogănești este reînființată și a funcționat așa până în 1950, când în anii regimului comunist, din nou reintră la comuna Ivești. Comuna a fost reînființată abia în anul 2004.
În războiul de Independență din anii 1877-1878 au participat la lupte locuitori din comună, precum Gheorghe Cojocaru, Toader Groza, Ștefanache Andrei, Vasile Stoian, unii fiind decorați pentru vitejia lor. Peste o sută de țărani au participat la Primul Război Mondial, 21 căzând în luptele pentru reîntregirea neamului românesc, unii fiind răniți, devenind invalizi de război.
Urmare a reformei agrare din 1921, cea mai largă din Europa din acea vreme, 124 de pogoneșteni au primit pământ și locuri de casă în noua vatră a satului. Sunt prezentate în acest sens, tabele nominale cu țăranii împroprietăriți, culese din arhive. În perioada interbelică se constată un avânt social-economic al comunei, când se construiesc școala, primăria și șoseaua pietruită care lega satele din comuna Tutova de Pogonești și Ivești .
În luptele din a doua conflagrație mondială, locuitorii comunei au avut o contribuție importantă, peste de 200 bărbați fiind mobilizați pe front, 30 dintre ei căzând pe câmpul de luptă.
În urma reformei agrare din 1945 s-au desființat cele cinci moșii de pe raza comunei, pământul intrând în proprietatea statului. Din 1949, începe procesul de colectivizare al agriculturii, care durează până în 1962, țăranii devenind aproape în totalitate colectiviști, cu excepția unei familii. În perioada comunistă s-a construit puțin din punct de vedere edilitar, cu excepția localurilor de școală, iar în sate s-a introdus lumina electrică. Exodul forțat și masiv al sătenilor spre oraș, a făcut să crească numărul copiilor care au mers la școli superioare, dar cei mai mulți copii nu s-au mai întors în sat, ceea ce a dus la îmbătrânirea și împuținarea populației rurale, proces întâlnit și în alte sate din țară.
Istoria localității în ultimii 35 de ani după Revoluția din 1989 este consemnată sumar, autorul lăsând-o ca sarcină pentru viitor. Sunt amintite, totuși, efectele Legii Funciare nr. 18 din 1991 și unele transformări ale infrastructurii comunei, ca urmare a aderării țării noastre la Uniunea Europeană.
În capitolul Cadrul geografic se arată că teritoriul comunei Pogonești este situat pe Valea Tutovei, la periferia sud-vestică a Podișului Moldovei, cândva cel mai important ținut răzeșesc din Moldova, având o climă temperat-continentală, cu o floră și faună adecvată. În continuare, se insistă pe toponimia de pe raza comunei.
În Cadrul istoric sunt prezentate mărturiile arheologice ale așezării, relevându-se pe baza dovezilor existente la Muzeul „Vasile Pârvan”, din Bârlad, că zona a fost locuită neîntrerupt, din paleolitic până astăzi. Tradiția orală vine și ea în sprijinul continuității acestei așezări rurale.
Din punct de vedere administrativ, satul Pogonești se află la la 4 km de comuna Ivești, de gara C.F.R. Tutova, de șoseaua națională București-Iași și la 21 km distanță de municipiul Bârlad. Comuna Pogonești, înființată pe vremea domnitorului Alexandru I. Cuza, avea 100 de familii în timpul Războiului de Independență și la ultimul recensământ din anul 2021, avea 1430 de locuitori. (p. 43).
Inițial, satul Pogănești a fost răzășesc, dar fragmentarea treptată a pământului a dus la apariția clăcașilor în zonă. În timpul regimului comunist, Pogoneștii nefiind centru comunal, satul a decăzut, populația angrenată în agricultură, a îmbătrânit și tinerii au luat dumul orașelor.
În capitolul dedicat Bisericii se face o succintă descriere a vieții religioase în cele două lăcașuri de cult cu hramurile „Sfântul Ioan Botezătorul” și „Sfântul Nicolae”, cât și legăturile cu Episcopia Hușilor. În 1935, Biserica din Pogonești este sfințită în prezența chiriarhului locului, Episcop Nifon Criveanu, iar în urma cutremurului din 10 noiembrie 1940, biserica este afectată, fiind nevoie de 50.000 lei pentru înlăturarea „crăpăturilor deasupra geamurilor și din sfântul altar” (p. 63).
Evoluția învățământului în comună ocupă un loc important în monografie, având la bază documente de arhivă, mărturii, tabele, statistici, rapoarte care atestă mișcarea elevilor și a cadrelor didactice. Școala din Pogonești a fost înființată în 1874, primul învățător și director fiind „Dimitrie Negruțiu”, dar nu avea la început local și baza materială adecvată. Abia în 1909 s-a construit din chirpici un local cu o singură clasă. Sunt amintiți din perioada interbelică doi învățători vrednici: Gheorghe și Elena Drăgănescu care au format generații de elevi. Școala s-a extins în timpul regimului comunist, având în 1970 și un muzeu organizat de profesorul de istorie Cozma Spiridon.
Activitatea cultural-artistică și sportivă este deosebită în comună, cu o tradiție de zeci de ani, formația corală a școlii primind o mențiune în 1968 la faza județeană.
Realizările artistice și sociale sunt întregite de amintirile unor intelectuali de prestigiu, precum poeții bârlădeni Cezar Ivănescu și Cristian Simionescu, care au lucrat aici și au vizionat la televizor, un eveniment trist, la 21 august 1968, când tancurile sovietice au pătruns brutal în Praga, capitala Cehoslovaciei de atunci.
Se continuă cu amintirile unor directori de școală din comună ca : Paraschiva Donea, Ioana Podoleanu, Fănica Argint, Mihai Diaconescu și Cristina Păvălescu care au trudit pentru modernizarea Școlii gimnaziale „Dimitrie Negruțiu”, din Pogonești cu peste 150 de ani de existență. (p. 138).
Interesant este faptul că la 15 mai 1938 s-a înființat Căminul Cultural din comună și a primit numele Preasfințitului Episcop Nifon Criveanu, ierarhul din acea vreme al Eparhiei Hușilor, care a și acordat un ajutor bănesc noii instituții de 2100 lei.
După 1948, activitatea culturală, sportivă și socială intră pe noile coordonate ale ideologiei comuniste, remarcându-se unele acțiuni notabile, specifice epocii, pe plan artistic și sportiv.
În domeniul folcloric, activitatea culturală a comunei Pogonești a fost revitalizată de grupul „Răzeșii”, înființat de autorul acestei cărți. Acest grup a reprezentat pe plan național și internațional colindele foarte vechi, laice în ceată bărbătească, pe cale de dispariție în arealul județului Vaslui și nu numai. Colindele frumoase ale pogoneștenilor au ajuns anul trecut și în Parlamentul României, în pragul sărbătorii Nașterii Domnului, cu un recital deosebit în fața aleșilor țării. Prestația impecabilă a răzeșilor valuieni a fost foarte apreciată la festivalul colindelor organizat de Camera Deputaților, pentru că ei s-au prezentat în straie populare autentice, cu colinde din vechime, așa cum șade bine adevăraților păstrători de datini și tradiții românești. Deși Grupul funcționează din 1972, activitatea acestuia se relansează în anul 2000 și obiceiurile din această zonă au intrat în patrimoniul UNESCO și în 2005 a fost inaugurat Muzeul sătesc „Casa răzeșului” și s-a organizat pentru prima dată ziua satului sub numele de „Hora răzeșilor” (p. 151). Ansamblul „Răzeșilor” și colindele lor au fost imprimate la Electrecord într-un album apărut în 2002 sub numele „Nu am venit să cerem, ci-am venit să dăm”, devenind ambasadori culturali ai județului Vaslui, cum se titra în presa locală a vremii…
Unul din capitolele importante ale lucrării se referă la reformele agrare și la războaiele mondiale, completate de istoria orală. Mai întâi, autorul insistă asupra proprietății pământului prin legea rurală a lui Cuza din 14 august 1864, când țăranilor clăcași li s-a dat pământ, în funcție de numărul de vite, ei devenind fruntași (patru boi și o vacă), mijlocași (doi boi și o vacă) și pălmași (o vacă). Lotul primit se putea răscumpăra timp de 10 ani, clăcașii devenind proprietari. În comuna Pogonești, prin legea rurală au fost împropietărite 77 de familii. În 1878 au fost împroprietăriți și „însurățeii”. În urma Marelui Război de Întregire a Neamului, au primit pământ țăranii de pe front, dar și cei rămași orfani, intrând toți în categoria eroilor de război. Ca urmare a legii agrare din 1921, în comuna Pogonești au fost împroprietăriți 124 locuitori. De asemenea, primesc loturi de pământ și instituțiile de pe raza comunei, iar în 1928, comuna Pogonești avea un islaz, cu o întindere de peste 380 ha, la 240 de familii. (p. 189).
Reforma agrară din 1945 a fost de o amploare mai mică decât cea din 1921, expropriindu-se doar moșiile mai mari de peste 50 ha. Au fost întocmite liste cu invalizii, orfanii și văduvele de către un comitet comunal în frunte cu învățătoarea Elena Drăgănescu și invalidul Neculai V. Andrei (p. 206) După 1947 s-au stabilit cotele obligatorii din recoltele țăranilor pentru despăgubirile de război conform Convenției de Armistițiu din 1945.
Exproprierile și împroprietăririle din 1945 au fost însoțite de numeroase reclamații asupra modului de aplicare a reformei agrare în comună, dosarele cu contestații fiind soluționate de către Comisia de Plasă din Crivești a Județului Tutova pentru Aplicarea Reformei Agrare.
O parte inedită a acestei cărți o reprezintă amintirile pogoneștenilor participanți la luptele din ultima conflagrație mondială pline de parfumul epocii, precum cele ale caporalului Gheorghe Țocoi, care a luptat atât în răsărit la eliberarea Basarabiei și înspre apus până în munții Tatra, până în mai 1945, când a fost lăsat la vatră, după opt ani aflat sub arme. (p. 240). Se continuă cu amintirile lui Constantin Stanciu, ale lui Alexandru Apostu (1922-2017), luptător la Țiganca, la Odesa și în Crimeea. După aceea, a cunoscut viața grea, de prizonier de război, timp de 1524 de zile (51 de luni), din 24 august 1944 până la 25 octombrie 1948, în lagărele din URSS, din Donbas.
Această parte se continuă cu o emoționantă scrisoare din război a soldatului Pavel Marin către soția sa, apoi cu amintirile lui Ilie Ștefanache din anii de prizonierat, ale lui Vasile Boitan despre urgiile refugiului din război și ale fratelui său prizonier într-un lagăr din Urali (p.256).
În carte se insistă și asupra procesului de cooperativizare a agriculturii, început în anul 1949, desfășurat pe etape, fiind motivat de faptul că terenurile agricole mai mici de cinci hectare erau nerentabile. Acțiunea începută în forță, este înlocuită în 1951 de sistemul întovărășirilor agricole, când Ana Pauker și Vasile Luca sunt acuzați că au nesocotit liberul consimțământ de asociere al țăranilor, fiind îndepărtați de la putere De remarcat este faptul că în anul 1956, gospodăriile mici și mijlocii asigurau 75% din recolta de cereale a țării, sistemul cooperatist fiind un proiect mai vechi, din perioada interbelică. Însă, la Congresul Partidului Muncitoresc din 1955 se hotărăște accelerarea colectivizării, care a fost finalizată prin diferite mijloace, precum execuția silită și munca de convingere. Astfel, s-au înființat gospodăriile agricole colective, etapă finalizată treptat, în anii 1957 -1962.
În comuna Pogonești la 21 august 1949 s-a înființat Gospodăria Agricolă Colectivă numită „30 Decembrie”, fiind printre primele patru gospoodării agricole din țară, alături de cele din satele Ceacu-Ialomița, Pribești-Vaslui și Galicea Mare–Dolj (p. 267). Evenimentul a fost relatat în stil propagandistic în presa vremii, precum ziarele „Scânteia”, „Frontul Plugarilor” și „Flacăra Iașului”, de rescriere a istoriei pentru „omul nou și luminos” în spiritul ideologiei comuniste.
Ultimul capitol important din carte este cel intitulat sugestiv, Etografie și folclor. Se insistă pe vechea locuință țărănească din spațiul Moldovei meridionale, cu tindă și camera de locuit, cu sobă și cuptor cu horn, laiță, pat, masă, blidar, culme pe care se așezau haine și alte țesături, cu pereții îmodobiți cu lăicere și ștergare. În satele din zonă, casa avea să fie extinsă la începutul secolului XX , cu a doua cameră, numită și odaia de curat. O asemenea locuință se află la Muzeul satului Pogonești, numit „Casa Răzeșului”, inaugurat în 2005. La aceasta se adaugă uneltele țărănești tradiționale, portul popular din zonă și obiceiurile inedite de Anul Nou, valorificate de grupul folcloric „Răzeșii”, cu un repertoriu variat de colinde vechi, precreștine, aflate în prag de dispariție, numite laice, inclus în patrimoniul UNESCO în 2013. Ele au fost valorifiicate cu decenii în urmă de regretații folcloriști, profesorii universitari Vasile Adăscăliței și Ion H. Ciubotaru, utimul recent trecut în veșnicie, într-o arhivă de folclor cu obiceiuri de sărbători , intitulată Obiceiuri de Anul Nou „La arat, la mărul rotat”, apărută în 2022, cu o introducere și antologie de cunoscutul etnolog Lucian-Valeriu Lefter (p. 313). Cartea se încheie cu inedite ilustrații din peisajul local, multe color și cu o Bibliografie aferentă.
Autorul aduce mulțumiri celor care l-au ajutat la apariția acestei lucrări. S-au evitat, pe cât a fost cu putinţă, aprecierile globale, nediferenţiate, care ar fi putut crea o imagine deformată, unilaterală, a instituţiilor, a corpului profesoral, a procesului didactic şi, nu în ultimul rând, a succeselor obținute de tinerii satului. Aşadar, să ne bucurăm de fiecare dată când apare o carte pe această temă, lucrarea fiind incitantă, oportună, onestă în mediul istoriografic local şi nu numai.
Ea reprezintă un eveniment editorial pentru iubitorii atrași de tradiții și de frumos. Este un dar prețios, asemenea unei raze de lumină, pe care învățătorul Dumitru Andrei îl oferă din prinosul inimii și ostenelii, din dragoste pentru meleagurile natale, fiind un omagiu adus înaintașilor, cititorii resimțind bucuria regăsirii și trăirii vieții comunei Pogonești de altădată.
Prof. Nicolae Ionescu
