Valeriu Bartolomeu Anania a fost una dintre cele mai complexe personalități ale culturii române moderne, un destin care a parcurs spectaculos distanța de la izolarea celulei de detenție la autoritatea scaunului mitropolitan. Teolog, scriitor, dramaturg și poet de o rară erudiție, existența sa a fost marcată de rigoarea monahală și de suferința politică, din care s-a născut o operă de o mare profunzime și coerență.
De la anii de formare până la înalta slujire arhierească, viața sa a constituit un angajament neclintit față de valorile spirituale și frumusețea limbii române, lăsând o moștenire ce îmbină armonios tradiția cu modernitatea. Creația sa, de la poezie și teatru la eseistică teologică, reflectă o preocupare constantă pentru sensul existenței și pentru valorile etice fundamentale, iar vocea sa continuă să invite cititorii și spectatorii la meditație, frumusețe și adevăr.
Valeriu Anania s-a născut la 18 martie 1921, în localitatea Glăvile, județul Vâlcea, fiind fiul lui Vasile, mic negustor și apoi muncitor la ITB, și al Anei (născută Mărgăritărescu). Formarea sa intelectuală a început în satul natal și a continuat între anii 1933 și 1941 la Seminarul Central din București. Această perioadă a fost decisivă pentru parcursul său cultural, datorită întâlnirii cu scriitorul și profesorul Anton Holban, care i-a oferit îndrumarea esențială pentru cristalizarea vocației sale literare.
Debutul poetic a avut loc timpuriu, în 1935, cu versurile „Pământ și cer”, publicate în revista „Ortodoxia”. Ulterior, a devenit un colaborator constant al unor publicații teologice de prestigiu, precum „Biserica Ortodoxă Română”, „Studii Teologice”, „Mitropolia Olteniei”, „Telegraful Român” sau „Renașterea”.
Activitatea sa publicistică a fost inaugurată în 1937, în revista „Vremea”, prin articolul „Camaradul Anton”. De-a lungul anilor, anvergura sa intelectuală s-a manifestat în paginile unor reviste culturale emblematice, printre care „Dacia rediviva”, „Convorbiri literare”, „Luceafărul” și „Magazin Istoric”, consolidându-și astfel renumele de scriitor și om de cultură polivalent.
Anul 1938 marchează debutul său în dramaturgie prin scenariul radiofonic în versuri „Jocul Fulgilor”, pus în scenă de Atanasie Mitric. Vocația sa dramatică prinde contur un an mai târziu, când piesa „La furcărie” este reprezentată de o trupă de amatori pe scena teatrului Ligii Culturale, beneficiind de girul și sprijinul lui Nicolae Iorga.
Tinerețea sa este marcată de pasiunea pentru drumeție și descoperirea țării, străbătută adesea pe jos, dar și de implicarea activă în viața culturală. În 1942 intră în monahism la Mănăstirea Antim din București, primind numele Bartolomeu, și este hirotonit ierodiacon la 15 februarie. Activează la mănăstirile Polovragi și Baia de Arieș, perioadă în care îl cunoaște pe Tudor Arghezi, cu care va întreține o relație apropiată timp de un sfert de secol.
Între anii 1942 și 1943 își completează studiile liceale la colegiile „Dimitrie Cantemir” și „Mihai Viteazul” din București. Formarea sa teologică atinge maturitatea prin cursurile urmate în marile centre universitare – București, Cluj și Sibiu – finalizate cu absolvirea Academiei Teologice „Andreiene”. Spirit enciclopedic, explorează în paralel medicina și muzica instrumentală, devenind o prezență activă în cenaclul literar condus de Victor Papilian.
Anul 1946 reprezintă un moment de referință în biografia politică și socială a lui Valeriu Anania: acesta organizează și conduce greva studențească de la Cluj, manifestare anticomunistă și antirevizionistă de amploare, care susținea menținerea integrității Ardealului în granițele României. Pe plan artistic, perioada se distinge prin întâlnirea cu dramaturgul Ion Luca (1911–1996), personalitate a teatrului clujean postbelic, a cărui rigoare conceptuală și disciplină a construcției formale vor influența decisiv structura operelor sale dramatice ulterioare.
După finalizarea studiilor, parcursul său administrativ și academic cunoaște o ascensiune rapidă: este intendent al Palatului Patriarhal, asistent universitar la catedra de Istorie Bisericească a Institutului Teologic din București și, ulterior, decan al Centrului de Îndrumare Misionară de la Curtea de Argeș, unde predă istorie și omiletică.
Această etapă creativă este brutal întreruptă în 1958, când regimul comunist îl condamnă la 25 de ani de muncă silnică. Execută șase ani de detenție la Jilava, Pitești și, mai ales, la Aiud. Sub regimul sever al „prohibiției albului”, recurge la o formă extremă de rezistență culturală: „scrisul pe creier”, memorând mii de versuri și piese dramatice precum „Steaua Zimbrului” și „Meșterul Manole”. Într-un climat de teroare menit să strivească intelectualitatea și clerul, Bartolomeu Anania își transformă celula într-un spațiu al creației pure, păstrându-și integritatea morală și pasiunea teologică intacte în fața mecanismelor opresiunii.
După eliberarea din 1964, este numit director al Bibliotecii Patriarhale, însă destinul său ia o turnură internațională în 1966. Trimis de Biserica Ortodoxă Română în Statele Unite, Valeriu Anania desfășoară timp de un deceniu o activitate intensă în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America și Canada. Aici ocupă funcții-cheie, de la secretar eparhial și consilier cultural, până la director al Cancelariei și reprezentant în comisiile Conferinței Permanente a Episcopiilor Ortodoxe (SCOBA).
Anul 1966 marchează și debutul său editorial cu poemul dramatic „Miorița”, prefațat cu entuziasm de mentorul său, Tudor Arghezi. Succesul literar este dublat de cel ecleziastic: la 29 octombrie 1967, este hirotonit preot de către episcopul Victorin al Americii, primind ulterior rangul de arhimandrit și prestigioasa distincție „Ordinul Sfinților Apostoli Petru și Pavel” din partea Patriarhiei Antiohiei.
„Miorița” cunoaște și o remarcabilă consacrare scenică pe scena Teatrului „Barbu Delavrancea”, într-o montare de excepție semnată de Marietta Sadova. În 1971, volumul de versuri „Geneze” confirmă o estetică întemeiată pe imagini arhetipale și pe explorarea raportului dintre om și sacru. Dramaturgia sa se configurează astfel ca un spațiu al interogației profunde, în care mitul și istoria națională se contopesc în teme fundamentale precum vânătoarea rituală sau jertfa creatoare, definind coordonatele esențiale ale identității românești.
Între 1976 și 1982, coordonează Institutul Biblic și de Misiune al BOR, anii ’70 marcând totodată consacrarea sa literară prin primirea în Uniunea Scriitorilor. Opera sa de maturitate, de la romanul-parabolă „Străinii din Kipukua” până la pentalogia premiată „Greul Pământului”, investighează criza de identitate și destinul uman. Deși suita corală „Imn Eminescului” a fost recuperată din arhivele Radiodifuziunii abia în 1990, vitalitatea întregii sale creații – de la dramaturgie la proza de idei – este confirmată astăzi de montările scenice recente și de succesul traducerilor internaționale.
Anul 1990 a redirecționat cursul vieții sale către un proiect monumental, desfășurat pe parcursul a unsprezece ani: revizuirea și adnotarea Bibliei, lucrare care îmbină rigoarea filologică cu profunzimea spirituală. Această contribuție teologică de excepție coincide cu ascensiunea sa ierarhică: ales în 1993 Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, Bartolomeu Anania a dinamizat viața pastorală prin inițiative de asistență socială, deschidere ecumenică și o apropiere constantă de tineri.
Consacrarea operei sale dramatice atinge un prag simbolic în 1992, când piesa „Hoțul de mărgăritare” este pusă în scenă la Turda. Scrisă cu aproape jumătate de secol mai devreme, drama se bucură de un succes remarcabil, fiind ulterior preluată de Teatrul Național din București. Această efervescență creativă se reflectă și în succesul editorial al volumului de eseuri „Din spumele mării”, distins cu premiul „Cartea Anului” la Cluj.
Apogeul carierei sale ecleziastice și intelectuale este atins în 2006, odată cu instalarea sa ca prim Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. Confirmarea academică supremă survine în 2010, când este ales membru de onoare al Academiei Române. Bartolomeu Anania a trecut la cele veșnice la 31 ianuarie 2011, lăsând posterității o moștenire de referință, al cărei pilon central rămâne versiunea sa diortosită a Sfintei Scripturi.
Definit prin modestie, disciplină riguroasă și o pasiune neobosită pentru logos, Anania a fost un mentor carismatic și un model de rezistență morală. Viața și opera sa rămân repere fundamentale ale culturii române, demonstrând modul în care credința, arta și spiritul civic se pot contopi într-un destin de o rară profunzime și durabilitate.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Memorii. Valeriu Anania; cronologie de Ștefan Iloaie. Iași: Polirom, 2011. Valeriu Anania: opera literară. Nicoleta Pălimaru. Cluj-Napoca: Limes; Renașterea, 2011. Publicistica. Valeriu Anania; pref.: Ovidiu Pecican; cronologia: Ștefan Iloaie. Cluj-Napoca: Limes, 2008.
