Există scriitori care se impun prin abundența operei și alții care rămân memorabili prin raritate și rafinament. Mateiu Caragiale aparține celei de-a doua categorii: pentru el, scrisul a fost un act de selecție extremă, de o rigoare aproape ceremonioasă, în care fiecare frază poartă amprenta unei exigențe neobișnuite. Din această economie a expresiei se naște o literatură de atmosferă, în care sugestia primează asupra narațiunii propriu-zise.
Opera sa, restrânsă ca întindere, dar densă în semnificații, se constituie într-un univers închis, dominat de obsesia nobleței, a decadenței și a timpului ireversibil. Oscilând între fascinația trecutului și deziluzia prezentului, autorul a ales să se refugieze într-un timp imaginar, populat de umbre aristocratice, ritualuri apuse și gesturi încărcate de sens. Lumea pe care o construiește nu este una a acțiunii, ci a contemplației și a rememorării, străbătută de o melancolie cultivată cu luciditate. Această opțiune estetică îl singularizează decisiv în peisajul literaturii române, iar posteritatea avea să-i confirme valoarea dincolo de receptarea adesea rezervată a contemporanilor.
Mateiu Caragiale, prozator și poet, este fiul nelegitim al lui I. L. Caragiale și al Mariei Constantinescu. S-a născut la 25 martie 1885, la București. De protecția ambilor părinți se va bucura doar pentru scurtă vreme, în anii în care dramaturgul, încă departe de consacrarea națională, a locuit împreună cu mama copilului într-o locuință închiriată din suburbia bucureșteană. După căsătoria tatălui său cu Alexandrina Burelly, în 1889, fiica unui arhitect de origine italiană, Mateiu este integrat în noua familie și crescut alături de copiii legitimi.
Acceptat formal, dar tratat cu severitate de tată și, se pare, cu rezervă de frații vitregi, el va interioriza o tensiune psihologică ce îi va marca profund devenirea. Aceasta se va traduce, de-a lungul vieții, printr-o preocupare constantă pentru (re)construirea fantasmatică a unui arbore genealogic ilustru, menit să-i confere o ascendență pe măsura imaginii de sine a adolescentului care, la paisprezece ani, umplea caietele cu steme heraldice și își însușea pagini întregi din „Almanahul Gotha”.
În 1892 este înscris la Școala de Băieți „Petrache Poenaru” din București, unde obține rezultate remarcabile, după care urmează cursurile Colegiului „Sf. Gheorghe” din București. La îndemnul tatălui său, se înscrie ulterior la Facultatea de Drept a Universității din București. Odată cu stabilirea lui I. L. Caragiale la Berlin, Mateiu îl însoțește în capitala germană, unde figurează pentru o vreme ca student la Drept, fără a manifesta însă o reală apetență pentru profesia juridică. Revenit în țară, își reia studiile, pe care nu le finalizează. Acest parcurs universitar incomplet este însă compensat de o solidă cultură umanistă și de o excelentă cunoaștere a limbii franceze.
Debutul literar are loc în 1912, în revista „Viața românească”, cu un grupaj de poeme. În aceeași perioadă elaborează ciclul „Pajere”, publicat ulterior în aceeași revistă și în „Flacăra”. Începuturile creației sale se află sub semnul liricii și al evocării unui trecut istoric frământat, populat de figuri emblematice – „Boierul”, „Călugărița”, „Trântorul”, „Domnița”, „Cronicarul” –, simboluri ale grandorii și decăderii, ale elanurilor sublime și ale instinctelor obscure. Imaginea pajerelor, păsări heraldice nobile și totodată rapace, devine metafora centrală a acestei viziuni.
Activitatea sa publică include și ocuparea temporară a unor funcții administrative: pentru o perioadă, este șef de cabinet la Ministerul Lucrărilor Publice, iar după Primul Război Mondial conduce Biroul de presă externă din cadrul Ministerului de Interne. În paralel, începe redactarea nuvelei „Remember”, proză cu accente memorialistice, publicată editorial abia în 1924. „Remember” reprezintă punctul de maximă coerență al esteticii autorului, putând fi citită ca o veritabilă artă poetică. Plasată într-un Berlin cosmopolit de început de secol XX, povestirea este învăluită într-o atmosferă rafinată, occidentală, presărată cu aluzii livrești și mondene, care trimit la cele mai subtile forme ale decadentismului european.
În anii următori, Mateiu Caragiale publică mai multe texte în proză, dintre care unele rămân neterminate. Capodopera sa, romanul „Craii de Curtea-Veche”, publicat la Editura Cartea Românească, este distins cu Premiul Societății Scriitorilor Români, deși receptarea sa contemporană a fost, în bună măsură, rezervată. Al doilea roman al trilogiei proiectate, „Sub pecetea tainei”, publicat fragmentar între 1930 și 1933 în revista „Gândirea”, rămâne neterminat. Cel de-al treilea roman, „Soborul țațelor”, conceput în aceeași perioadă, nu a depășit stadiul de proiect.
Naratorul se conturează ca o prezență melancolică și reflexivă, preocupată de o expresie extrem de elaborată, dar conștientă, în același timp, de limitele literaturii în fața marilor taine ale existenței umane. Începând cu anii ’30, scriitorul se îndepărtează treptat de literatură, interesul său orientându-se, după cum reiese din jurnal, spre o reformă radicală a propriei existențe. Definitivează totuși două lucrări de heraldică – „În chestia unei aberații” și contribuția heraldică la „Istoria Brâncovenilor” –, aceasta din urmă remarcabilă prin valoarea sa stilistică, apropiată de proza artistică. În 1935 proiectează o monografie dedicată contelui von Hoditz, atras de extravaganța și artificialitatea personajului.
Personalitatea și opera lui Mateiu Caragiale pot fi înțelese ca o răsturnare deliberată a idealului literar al marelui său tată. Aflat într-o relație tensionată și într-o permanentă neînțelegere cu I. L. Caragiale, Mateiu s-a străduit să construiască o literatură care să demonstreze reversul realismului robust practicat de dramaturg. Astfel se conturează un ideal estetic rafinat și decadent, exprimat prin texte extrem de elaborate, menite să provoace un vertij intelectual. Demersul său identitar ajunge până la elaborarea unei ascendențe aristocratice, recunoscută ca iluzorie din perspectivă factuală, dar asumată cu obstinație în plan simbolic și spiritual.
Jurnalul său, redactat în limba franceză, recapitulează o existență marcată de eșecuri sociale, de obsesia timpului și de conflictul persistent cu figura paternă. În paginile acestui jurnal figurează și o notă scrisă în limba română, în care se exprimă profunda consonanță dintre sensibilitatea scriitorului și cetatea încremenită în propria ei glorie stătătoare: „…pretutindeni adie ca vântul, se așterne ca ploaia, unduie în razele de soare și de lună, se oglindește în privirile sastisite ale locuitorilor nepăsători, lipsiți de avânt și de pornire, se trădează în mișcări, în vorbă, se leagănă în tărăgănarea vechilor cântece de mahala, în amețeala dulceagă și resemnată a valsurilor lui Ivanovici. Cine nu i-a prins deosebitul farmec nu a înțeles Bucureștii. Ei… acestei tristeți îi sunt închinate aceste rânduri.”
Romantic în esență, cu accente simboliste și o expresivitate uneori exacerbată, Mateiu Caragiale se impune, prin forța duratei, în rândul clasicilor literaturii române, alături de mari povestitori precum Ion Ghica și Alexandru Odobescu. Autorul se stinge din viață la 17 ianuarie 1936, în urma unui atac cerebral, în locuința sa, la vârsta de 50 de ani.
Singuratic, retras din viața socială și străin de cercurile literare care l-au privit multă vreme cu o curiozitate ambiguă, scriitorul dispare prea devreme pentru a se bucura pe deplin de recunoașterea critică a generațiilor tinere care îi vor redescoperi opera. Postum apare volumul de poeme „Pajere”, o suită de portrete pseudoistorice, în manieră parnasiană, mizând – cum observa Eugen Lovinescu – pe expresivități plastice și sonore.
Opera se deschide înțelegerii cititorului prin nesecatele ei izvoare de poezie și prin adâncirea, într-o configurație neașteptată, a potențialului expresiv al limbii române. Deși tradusă în numeroase limbi, rămâne, prin natura ei, dificil traductibilă. Citită astăzi, literatura sa nu mai apare ca o excentricitate estetică, ci ca expresia unei sensibilități lucide, pentru care scrisul a fost spațiul ultim al ordinii și al sensului.
Prin stil, viziune și intransigență artistică, Mateiu Caragiale a impus un model de scriitor care refuză compromisul și trivialul. Literatura sa, aflată la confluența romantismului târziu, simbolismului și manierismului, rămâne un reper al excelenței formale și îl consacră ca o conștiință estetică majoră a literaturii române, dincolo de singularitatea destinului său.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie:Mateiu I. Caragiale. Comentat de Constantin Trandafir. București: Recif, 1996. Mateiu I. Caragiale. Alexandru George. București: Minerva, 1981. Opera lui Mateiu I. Caragiale Ovidiu Cotruș. București: Minerva, 1977. 100 cei mai mari scriitori români. Ed. a 2-a revizuită. București: Lider, 2005.
