Cartea lui Corneliu Bichineț „Ai mei”, a primit premiul Ex Aequa pentru proză în cadrul Zilelor recoltei editoriale, eveniment care reunește editurile și publicațiilor acestora din Iași, iar autorul a primit critici pozitive într-o publicație de specialitate din Bacău.
Semnatarii plachetei care a însoțit premiul primit de Corneliu Bichineț au fost Mihai Chirica, primarul municipiului Iași, și Adi Cristi, directorul Casei de Cultură „Mihai Ursachi” din Iași.
„În ultimul an, m-am concentrat mai mult pe citit și scris, proiecte de ale mele mai vechi au văzut lumina tiparului la prestigioasa editură din Iași „Timpul”, a spus Corneliu Bichineț, care a continuat: „Mă bucură foarte mult aceste recunoașteri și astăzi am aflat că la Bacău, în paginile revistei „Plumb” doamna Diana Dobrița Bîlea, critic literar, a venit cu o recenzie la cartea pe care am scos-o acum câțiva ani, ”Viața pe caiet”. Mai jos, prin grija celui care mi-a luat această declarație, prezint materialul scris de către doamna Diana Dobrița Bîlea:
Identificare afectivă cu oamenii matricei natale
Panopticul volumului de proză scurtă Viața pe caiet (Ed. Limes, Cluj, 2015) este verosimil, viu și cuprinde episoade memorabile, ca și instantanee rupte din rostogolirea vremurilor recente și qvasirecente, îmbrăcate de Corneliu Bichineț, cu umor și compasiune, într-un veșmânt literar căruia îi atribuim două trăsături incontestabile: autenticul și pitorescul. Matricea natală rurală îi rămâne autorului ajuns om politic/profesor la oraș și matrice sufletească, de unde și tonalitatea sinceră a spunerii auctoriale sau felul veridic în care vorbesc, simt, gândesc și acționează personajele. Este evidentă buna cunoaștere a spațiului geografic – și psihologic, social, economic, tradițional, cutumiar – la care se face referire în texte. A zugrăvi un spațiu în tonuri și sonuri care să ilustreze convingător realitățile lui tulburătoare înseamnă să te identifici afectiv, cel puțin până la un anumit punct, cu oamenii în cuprinsul căruia viețuiesc aceștia. Iată de unde trebuie să începem analiza prezentului discurs literar.Titlul este inspirat dintr-un fapt împământenit mai ales în zona rurală a României postdecembriste și are menirea nu doar de a evidenția o stare de lucruri, ci și de a atinge sufletul posibilului cititor. Tot mai săraci, debusolați, rătăciți în propriul abis din care de cele mai multe ori nu găsesc o cale de salvare, prinși în urzeala din ce în ce mai încurcată a prezentului economic, social și politic, bătuți de vântul schimbărilor de orice fel, oamenii își trăiesc viața mai mult pe datorie, „pe caiet”, mai mult la întâmplare, bucurându-se în anii electorali de „stimulentele” uneori neobișnuite ale partidelor, așa cum sunt hainele militare ce, îmbrăcate în chiar ziua votării, stârnesc o confuzie hilară, crezându-se că războiul a ajuns și în țara noastră (Pace și bunăstare).
Cartea conține 24 de povestiri scrise cu abilitate de povestitor înnăscut, cu știința gradării tensiunii epice, într-un limbaj savuros, folosindu-se o onomastică adaptată tipurilor de personaje și aducându-se în prim-plan situații în care se amestecă lucrurile grave cu cele comice, provocând cititorului stări diferite de la un paragraf la altul. Criticul literar Constantin Dram afirmă în prefață că „autorul Corneliu Bichineț impune mărci personalizate ale povestirii, arătând, de la primul la ultimul text din acest volum, că știe cu profesionalism ce face; altfel spus, el le arată cititorilor săi că autorul s-a întors la ale lui, adică în lumea personajelor și a povestirilor, pe care le vede ca o întregire necesară a vieții reale”.
Acasă la moș Vasile așază personajul principal față în față cu singurătatea adevărată, pe care nu este pregătit s-o gestioneze, moartea soției frângându-i violent firescul vieții. O singură scenă, dintre multe altele care ar fi putut să fie inserate aici, ajunge pentru a oglindi blocajul existențial al protagonistului: „…un gând năstrușnic chinuindu-l noaptea întreagă […]/ -Ce păcatele mele am să mă fac eu singur cu porcul ista tăiat și pus la sare în covată…!?” Vorbind de urletul „a pustiu” al câinelui la scoaterea din ogradă a trupului neînsuflețit al stăpânei sale, „ca un semn al zădărniciei pe acest pământ”, naratorul nu rămâne fără umor în respectivul context tragic și observă mașina mortuară „cu număr de înregistrare RAI”, pe care stă scrisă specificația „PROGRAM NON-STOP”. Broatecul scoate în evidență decăderea oamenilor din mediul rural, al căror punct de referință și salvator poate fi doar cineva picat de sus, așa cum se dovedește a fi un extraterestru, un omuleț verde. Intromisiunea acestuia în viața lor intimă, familială și sătească aduce echilibru și chiar prosperitate, iar moartea sa îi întoarce la deruta dinainte, cu lecțiile trecutului recent neînvățate. Copil al străzii relevă nepăsarea năucitoare a semenilor. Doar Adela Silion, o bătrână, surprinde esența momentului, semn că omenirea e pe cale de a pierde calități importante din bagajul ei natural și tradițional: „așa-i acum […], copiii sunt ai străzii, iar câinii sunt comunitari”. Iubirile unei fete cuminți are un titlu cel puțin incitant, iar personajul feminin cu nume basmic, Ileana, ne trimite cu gândul la o poveste frumoasă, cu elemente miraculoase. Prozatorul denunță însă o greșeală: dragostea (aici, a familiei) poate fi la fel de nocivă ca și pasivitatea dacă este exagerată și prost convertită în faptele care o demonstrează. De o frumusețe sufletească rară este Azimut Petecău din povestirea În jungla cea de-acasă, titlu care anunță multe și deloc bune. Din numele protagonistului putem extrage două trăsături caracteriale: bunătate (de la „azimă”; „bun ca pâinea caldă”; la noi, azima este o turtă coaptă sub spuză; este consumată de mozaici la Paști sau de catolici și de armeni la împărtășanie) și priceperea de a repara, de a alina (de la „petic”; a petici, a umple golurile). Precum în filmul tragicomic „La vita è bella”, în care genitorul, apelând la diferite tertipuri, reușește să-și protejeze copilul de ororile ce au loc în lagărul nazist unde ajung, și în povestirea lui Corneliu Bichineț, Azimut Petecău, tată care nu este biologic, ascunde fiului adevărul despre mama lui absentă, rostogolind „o poveste ce se înfrumuseța de la an la an”, pentru a-l feri de suferință. În La vie, autorul concentrează acțiunea în jurul ideii de trădare. Nu consecințele pe care le provoacă actul trădării sunt relevante în povestire, ci nesăbuința trădătorilor – Avram și Năstica – de a călca în picioare trei tipuri de dragoste: conjugală, cea între prieteni (pe Avram Adam și pe Georgică Țurcanu îi leagă o prietenie solidă până la momentul ispitei) și cea frățească (Ilinca și Năstica sunt surori).
Lăcomia, dorința de a parveni cu orice preț, prostia sunt teme abordate cu umor și cu sarcasm în Scroafa în copac. De bună seamă, titlul este împrumutat din acida zicală românească „s-a suit scroafa în copac și acum se crede privighetoare”. Scroafa este Gonorica Tarenbuci, ajunsă soția directorului Empedocle Cucuruz (a se remarca alăturarea nefirească a prenumelui pretențios Empedocle cu regionalismul de sorginte rurală Cucuruz), zis Porcu’ din cauza grăsimii care îl va și ucide. Posesoarea numelui cu evidente conotații sexuale, predestinată să reușească în dorința ei de ascensiune socială și economică mergând pe această cale, pierde, orbită de succes, contactul cu realitatea și „se crede privighetoare”, adică, așa grasă cum era, „s-a înscris la concursul de fotomodele, impulsionată de cel de la sindicat”, și a rupt la propriu scena. Ghinionul acesta nu-i întrerupe însă setea de urcuș: „Era încă tânără, trecu la o cură de slăbire cruntă și după jumătate de an dădu jos cam două sute de grame […]. În doi ani își dublă averea și hotărî că pentru ea se deschid noi orizonturi, în politică de data aceasta. După două-trei drumuri la București, se întâlni cu cine trebuie, dădu mai mult decât trebuie și, fără ca cineva de pe plan local să poată verifica, se inseră pe o poziție fruntașă pe liste de europarlamentari!” (p. 169). Nu avem motive să nu credem în veridicitatea unor astfel de proceduri pentru accederea pe treptele înalte ale politicii, Corneliu Bichineț fiind un politician cu state vechi și deci un bun cunoscător al acestui mediu.
Oricât am râde furați de comicul situațiilor, al limbajului sau al numelor, cartea ne lasă în final un gust amar. Povestirea care dă și titlul volumului, Viața pe caiet, creionează (rezonanța filosofică a prenumelui contrastează cu numele de familie depreciativ, semn că unora le e dat să rămână persoane insignifiante orice ar face), un bărbat extrem de sărac și atât de flămând la momentul incipitului narațiunii, încât mănâncă resturile din oala cu jumări furată de cățeaua sa de la „o megieșă”. Disperarea îl mână s-o ia din loc către consiliul județean, pentru a-i spune „celui de-acolo” păsurile sale, dar, după o lungă așteptare în fața ușii închise, când e întrebat de o „duduie” pe cine caută și ce problemă are, „izbucni în plâns și fără să știe de ce coborî iute pe scări, rușinat parcă și zbuciumat. În el mai pâlpâia un pic de mândrie. Hotărî aproape automat să nu mai trăiască pe caiet” (p. 183). Însă dovedește aceeași lipsă a demnității, alternativa aleasă fiind apanajul prostituției: Suzana Cacăprispă (numele ne duce cu gândul la o femeie ușoară și fără minte), barmanița, posesoarea „caietului”, îi spusese cu vorbe meșteșugite că-i va șterge datoriile dacă va plăti cu trecerea pe la ea pe-acasă. Iată că în România zielor noastre și bărbații aleg să se vândă pentru a ieși la liman. Dar care liman?
Bun cunoscător al psihologiei feminine și masculine, bine ancorat în realitate, observator atent atât al situațiilor de ansamblu, cât și al detaliior semnificative, preocupat de starea economică precară a conaționalilor, transformarea lor interioară, afectivă, Corneliu Bichineț are abilitatea de a extrage din învolburarea acestor vremuri acele exemple care să-i trezească pe semeni din letargia generală. Critică viciile care îi înrobesc pe tot mai mulți, oameni săraci de regulă și fără oportunitățile unei lumi civilizate. Râde cu un ochi și plânge cu celălalt. Scoate în evidență caractere puternice – așa cum este cel al lui Nicolae Paraschiv, care nu-și cedează pământul comuniștilor și reușește să prospere, sau cel al lui Azimut Petecău – și caractere slabe, cum sunt cele mai multe în această carte. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării și firul epic este condus cu lejeritate către deznodământ, fără sincope sau bâlbâieli stilistice.
Elementele specifice oralității, expresiile colocviale, notațiile dulci-amare sau doar ironice, umorul, limpezimea frazei, forța expresivă fac parte din ansamblul narativ al scrierii lui Corneliu Bichineț. „Când se întoarce la ale lui”, autorul vasluian nu dezamăgește și acest fapt ar trebui să-i dea tăria de a renunța la alte preocupări în favoarea scrisului”.
