În contextul plasticii românești din ultimele decenii, Alexandru Ciucurencu ocupă o poziție de prim rang, impunând o viziune modernă asupra picturii și a rolului acesteia în societate. Demersul său creator se distinge prin claritate și coerență, demonstrând o remarcabilă capacitate de a-și păstra actualitatea. Prin opera sa, a deschis noi orizonturi artei românești, asumând cu luciditate responsabilitatea artistului față de timpul istoric și comunitatea în care creează.
Prin rigoarea viziunii sale artistice și prin amploarea activității desfășurate, Ciucurencu întruchipează figura unui pictor esențial, a cărui operă ocupă un loc indispensabil în muzeele, colecțiile și expozițiile dedicate artei moderne românești. Creația sa s-a impus relativ rapid, atrăgând atenția criticii și a mediului artistic, iar puține opere au reușit să exprime cu aceeași forță de sinteză evoluția picturii românești a secolului al XX-lea, bucurându-se de o recunoaștere amplă și durabilă.
De-a lungul unei existențe artistice întinse pe mai bine de o jumătate de secol, sub influența și privirea sa s-au format generații de pictori, s-au afirmat noi moduri de a înțelege arta și s-au consolidat valori autentice, în timp ce falsele glorii au fost, firesc, uitate. Fidel propriei vocații, și-a urmat drumul fără a eluda marile lecții ale picturii, dar nici frământările epocii și ale societății în destinul căreia a crezut cu sinceritate. O societate care i-a recunoscut adesea valoarea artistică, fără a pătrunde însă pe deplin complexitatea umană a creatorului.
Alexandru Ciucurencu s-a născut la 27 septembrie 1903, la Tulcea, într-un spațiu dobrogean aflat nu departe de locurile care au dat culturii române personalități precum Camil Ressu și Panait Istrati. A fost unul dintre cei unsprezece copii ai soților Trofim și Agafia Ciucurencu. Tatăl, pescar și pentru o vreme curelar, a dus o viață aspră, marcată de lipsuri, realitate care a imprimat copilăriei viitorului pictor pecetea sărăciei și a muncii precoce.
Încă din anii școlii primare, urmați la Tulcea între 1909 și 1914, Alexandru dovedește o înclinație evidentă pentru desen, reproducând cu perseverență ilustrații din cărți. Războaiele balcanice și Primul Război Mondial agravează dificultățile materiale ale familiei, iar copilul este constrâns să muncească într-o cărămidărie, apoi ca ajutor de chelner și, pentru scurt timp, ca ucenic într-un atelier de cizmărie.
Un moment decisiv se produce în 1916, când intră ca ucenic în atelierul lui Mihai Paraschiv, iconar și zugrav de biserici cunoscut în zonă, experiență care marchează începutul drumului său artistic. Curând însă, tatăl moare de tifos exantematic. Rămas orfan, Alexandru pleacă împreună cu fratele său în Basarabia și apoi la Odessa, unde, în contextul retragerii trupelor rusești, îndeplinește rolul de tălmaci. După încheierea războiului, revine la Tulcea și își continuă activitatea alături de Paraschiv, economisind bani cu gândul ferm de a ajunge la București.
În toamna anului 1920, la doar 17 ani, pleacă pentru prima dată în Capitală cu intenția de a se înscrie la Școala de Arte Frumoase, dar, lipsit de experiență și resurse, este victima unui furt și se vede nevoit să se întoarcă acasă. Un an mai târziu revine la București și reușește la examen, fiind admis ca student bursier, unde va studia timp de șapte ani.
În mediul artistic bucureștean se remarcă prin seriozitate și modestie. Deși mai puțin instruit livresc decât unii colegi, se distinge printr-o cultură literară solidă, formată mai ales prin lectura clasicilor ruși. Îi are ca profesori pe Fritz Storck și G. D. Mirea, iar după pensionarea acestuia, pe Camil Ressu, a cărui influență va fi decisivă pentru rigoarea compozițională și orientarea umanistă a picturii sale.
În 1928 absolvă Școala de Arte Frumoase, prezentând ca lucrare de diplomă compoziția „Lângă gară”, iar un an mai târziu câștigă o bursă de studii în Franța cu lucrarea „Repaus”. În 1931, pleacă la Paris, unde se stabilește la Școala Română din Fontenay-aux-Roses, se înscrie la Academia Julian și își continuă formarea în atelierul lui André Lhote, etapă decisivă pentru clarificarea opțiunilor sale stilistice.
Experiența pariziană îi deschide orizonturi esențiale, iar printr-o muncă susținută își conturează un limbaj personal, remarcat de critica vremii. Nicolae Tonitza nota existența unor „panouri impresionante prin sentimentul înalt și prețiozitatea materiei”, apreciate drept unele dintre cele mai solide realizări ale Salonului Oficial din 1932.
Revenirea definitivă în țară marchează integrarea acestei experiențe occidentale într-un demers artistic matur și coerent. De la primele expoziții, Alexandru Ciucurencu își afirmă filiațiile asumate, legând lirismul cromatic de origine luchianescă, inspirat de Ștefan Luchian, de disciplina constructivă dobândită în mediul parizian. Situată la confluența dintre modernismul interbelic și direcțiile artei postbelice, opera sa se distinge prin autonomia limbajului plastic, prin accentul pus pe culoare și prin rigoarea construcției compoziționale. Se consacră în special prin naturi moarte cu flori și compoziții de interior, caracterizate de o cromatică vibrantă, cu ecouri din Pierre Bonnard.
Temperament pasional, respinge griurile estompate, orientându-se constant către culoarea pură și către contrastul dintre cald și rece, principiu fundamental al limbajului său plastic, pe care îl va transmite și studenților săi. Creația sa cuprinde odalisce, portrete, peisaje lirice și industriale, fiecare gen fiind abordat cu aceeași exigență constructivă și armonie a culorilor. Portretul se impune ca gen major, ilustrat exemplar în efigiile academicienilor Mihail Jora și Mihail Ralea, unde problematica luminii și a culorii primează asupra descrierii psihologice convenționale.
Interesul artistului se concentrează asupra structurii plastice și a echilibrului compozițional, mai degrabă decât asupra analizei psihologice explicite. După război, creația se diversifică prin peisaje industriale și urbane, compoziții cu muncitori, peisaje lirice și naturi moarte de mare forță coloristică. Fiecare lucrare derivă organic din cea anterioară, într-o evoluție coerentă și profund asumată.
Peisajul reprezintă, în viziunea sa, o problemă de ritm și de valoare cromatică. Abordat cu predilecție, acesta devine o entitate picturală de sine stătătoare, care organizează întreaga suprafață a pânzei nu doar formal, ca pată de culoare sau accent de contur linear, ci ca structură ordonatoare a spațiului. Peisajele exprimă deopotrivă ideea de ordine și preocuparea constantă pentru construcția spațiului pictural. Exemple relevante sunt „Peisaj la Breaza-Comarnic”, „Sere la Mogoșoaia”, „Peisaj la Căciulați”, „Sălcii”, „Sere la Căciulați”.
Chiar și în nuduri, artistul rămâne fascinat de model, un îndrăgostit de forme și culori, care contemplă și celebrează frumusețea fără ostentație. Curățenia sufletească, pietatea juvenilă păstrată până la sfârșitul vieții și dragostea neposesivă pentru frumos au conferit operei sale noblețe și altitudine spirituală.
Pictura lui Ciucurencu a fost apreciată atât de cunoscători, cât și de publicul larg. Mari colecționari, precum Krikor Zambaccian și Jacques Laserson, s-au numărat printre primii săi susținători, iar critica de artă a remarcat constant echilibrul dintre rigoarea construcției și lirismul expresiei.
Activitatea pedagogică ocupă un loc central în biografia sa. Din 1946 este profesor la Academia Liberă de Pictură, iar din 1947 la Institutul de Arte Plastice din București, al cărui rector devine între 1968 și 1970. Ca profesor, a format generații de artiști, cultivând rigoarea profesională, disciplina construcției plastice și responsabilitatea morală față de actul de creație.
Participă la Bienala de la Veneția în 1954 și 1956 și expune în numeroase orașe europene, de la Budapesta și Berlin la Paris, Zürich și Atena. În 1963 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1964 primește titlul de Artist al Poporului. Până la sfârșitul vieții rămâne activ, lucrând intens și bucurându-se de o recunoaștere europeană consolidată prin expoziții și publicații de specialitate.
Operele ultimei sale etape creatoare se disting, în raport cu cele anterioare, printr-o răcire a paletei și printr-o distanțare de sentimentul de bucurie care caracteriza majoritatea creațiilor sale. Ele sunt însă rezultatul unor îndelungi meditații și mărturia înțelepciunii și a forței interioare la care ajunsese artistul. Cu bună știință, își cenzurează impulsurile, transferând actul creației din zona subiectivității în cea a rațiunii constructive.
Alexandru Ciucurencu se stinge din viață la 27 decembrie 1977, la București. Prin opera sa, a contribuit decisiv la depășirea tradiționalismului inert din pictura românească, orientând atenția artiștilor către valoarea expresivă a culorii și către libertatea limbajului plastic. Profund umanistă și deschisă spre viitor, creația sa rămâne una dintre cele mai solide sinteze dintre emoție, rigoare și conștiință artistică din arta românească a secolului al XX-lea.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Ciucurencu. Vasile Florea. București: ARC 2000, 1995. Ciucurencu. Mircea Deac. București: Meridiane, 1978. Ciucurencu. Radu Ionescu. București: Meridiane, 1987. Alexandru Ciucurencu. București: Meridiane, [s.a.].
