În literatura română interbelică, Felix Aderca se impune ca una dintre cele mai dinamice și originale voci, un spirit modernist pentru care diversitatea expresiei și gustul pentru controversă devin definitorii. Poet, prozator, eseist, publicist și teoretician al esteticii, el își înscrie experiența creatoare în orizontul marilor transformări culturale ale epocii, conturând treptat profilul unei personalități puternice și adesea inconfortabile prin franchețea ideilor.
Activ pe multiple direcții ale vieții intelectuale, Aderca întruchipează febrilitatea creatoare a perioadei interbelice, marcată de experiment, dinamism și noi orientări estetice. Opera sa, aflată într-o permanentă căutare de forme și perspective, reflectă principiile exprimate în eseurile și intervențiile sale, adesea polemice.
Scriitor de o remarcabilă versatilitate, abordează cu aceeași naturalețe poezia, romanul, eseul, reportajul, dramaturgia și publicistica culturală, incluzând și cronica teatrală. Este, de asemenea, un inovator al spațiului literar românesc, introducând interviul literar și contribuind, prin traduceri, la circulația ideilor europene. Întreaga sa creație reflectă atât aspirațiile generației sale către înnoire, cât și tensiunile sociale și politice ale vremii, oferind o perspectivă valoroasă asupra uneia dintre cele mai efervescente etape ale culturii române.
Născut la 13/26 martie 1891 în comuna Puiești (fostul județ Tutova, astăzi Vaslui), Zelicu Froim Adercu – viitorul Felix Aderca – provenea dintr-o familie evreiască modestă, fiind unul dintre cei cinci copii ai negustorului Avram Adercu și ai Deborei Perlmutter. Originar dintr-un sat moldovenesc cu specific rural, tânărul Aderca dezvoltă încă din copilărie o sensibilitate pentru complexitatea vieții umane – o trăsătură ce va marca întreaga sa operă, chiar și după mutarea și studiile sale în oraș.
După terminarea școlii primare, familia se stabilește la Craiova, unde tatăl deschide o mică afacere. Aici, Aderca urmează cursurile Liceului „Carol I”, pe care însă nu le finalizează. Contactul cu presa locală și cu mediul cultural craiovean îi deschide drumul către literatură, punând bazele carierei sale de scriitor.
Primele sale încercări – câteva plachete de versuri apărute înainte de 1910, o piesă dramatică și eseul polemic „Naționalism? Libertatea de a ucide”, semnat cu pseudonimul Oliwer Willy – trec aproape neobservate, dar perseverența sa rămâne remarcabilă. În pofida refuzurilor din partea unor reviste precum „Sămănătorul” (1907) sau „Ramuri” (1909), Aderca continuă să scrie și să caute formule expresive tot mai originale.
Instalat la București după scurta și întrerupta tentativă de studii la Paris (1913–1914), Aderca vine în capitală cu o cultură solidă de autodidact, cu experiență publicistică și cu ambiția de a se integra în nucleul literaturii române contemporane. Bucureștiul interbelic, marcat de o efervescență culturală fără precedent, devine mediul ideal afirmării sale. Momentul decisiv îl constituie intrarea în cenaclul „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu, principalul laborator al modernismului românesc. Aici, Aderca se impune rapid ca polemist strălucit, cu un spirit combativ, dar orientat spre construcție, apărător fervent al sincronismului lovinescian și al autonomiei esteticului.
Înainte de această consacrare, publicase deja volume precum „Motive și simfonii” (1910), „Stihuri venerice” (1912) și „Reverii sculptate” (1912), marcate de simbolism și rafinament imagistic, care anunțau direcțiile de maturitate ale creației sale. Debutul remarcat de critica vremii avea însă să vină în 1913, în „Noua Revistă Română”, cu ciclul „Panteism”, unde se conturează limpede traseul modernist ce îl va defini.
Stabilizarea profesională survine în 1920, când devine funcționar la Ministerul Muncii, funcție pe care o păstrează până în 1940 și care îi oferă independența necesară dezvoltării unei opere vaste și diversificate.
Activitatea sa publicistică impresionează prin densitate și diversitate. Aderca colaborează constant cu reviste precum „Flacăra”, „Ideea europeană”, „Vremea”, „Adevărul literar și artistic”, „Realitatea ilustrată”, „Cuvântul liber”, „Contimporanul”, „Viața Românească”, „Universul literar”, „Facla”, „Izbânda”, „Avântul”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Democrația”, „Bilete de papagal”, „Veac nou”, „Revista literară” – tribune în care își exersează spiritul analitic, ironia, finețea argumentării și consecvența pledoariei pentru inovație. În 1923 editează revista „Spre ziuă”, însă legătura cu „Sburătorul” rămâne definitorie pentru evoluția sa.
Ca publicist, Aderca se distinge prin claritate, spirit analitic și capacitatea de a surprinde esența fenomenelor culturale. Scrie articole, reportaje, portrete și cronici literare, participând activ la dezbaterile majore ale epocii și apărând constant valorile democratice. Sprijină autori tineri precum Tudor Arghezi și George Bacovia, intuindu-le valoarea înainte de consacrare.
Primele sale încercări epice, precum „Domnișoara din strada Neptun” (1921), relevă un autor sensibil la analiza conștiinței și preocupat de configurarea unor personaje tensionate în fața propriilor impulsuri. În același an apare „Țapul” – reeditat în 1932 ca „Mireasa multiplă” și în 1945 ca „Zeul iubirii” -, un reper al experimentului narativ axat pe explorarea zonei afective și a conflictului interior.
Urmează lucrări precum „Moartea unei republici roșii” (1924), „Omul descompus” (1925) și „Femeia cu carnea albă” (1927), texte în care introspecția psihologică, tensiunile pasionale și observația socială se împletesc într-o scriitură dominată de neliniște și dramatism interior. Volumul de interviuri și eseuri „Mărturia unei generații” (1929) oferă un portret viu al climatului intelectual interbelic și răspunde nevoii de reflecție asupra transformărilor culturale ale epocii.
Acești ani coincid cu cristalizarea unui stil hibrid, cosmopolit, în care se intersectează observația psihologică, meditația socială, rafinamentul liric și interogația metafizică. Opera lui – poetică, eseistică sau narativă – surprinde tensiunile perioadei, conflictele dintre tradiție și înnoire, dintre identitate și alteritate, dintre conservatorism și reformă, exprimând aspirația constantă către libertate culturală.
În proză, Aderca se remarcă printr-o curiozitate intelectuală rară în literatura română interbelică. Romanele sale explorează teme insolite pentru epocă – ambiguitatea morală, mecanismele puterii, alienarea, transformările psihologice, reprezentarea pasiunii în forme moderne, uneori provocatoare. Ca figură emblematică a modernismului, Aderca rămâne un autor actual: neliniștile sale, spiritul critic și curajul de a interoga convențiile continuă să rezoneze într-o epocă ce valorizează diversitatea și dialogul.
Pasiunea pentru inovație îl conduce firesc către fantastic și anticipație. Publicat în 1936, romanul „Orașele înecate” este considerat astăzi un reper al proto-SF-ului românesc, confirmând deschiderea autorului către ficțiunea speculativă și scenariile distopice, încă rare în literatura vremii. În plan teoretic, „Mic tratat de estetică” (1929) reprezintă una dintre contribuțiile sale majore la modernizarea conceptelor estetice românești. Aderca pledează aici pentru autonomia artei, pluralism stilistic și libertatea creației, formulând un program coerent al spiritului modernist care îi animă întreaga operă.
Condiția sa de intelectual evreu în România interbelică îi sporește sensibilitatea față de intoleranță și extremism. Eseurile sale civice denunță ferm derapajele naționaliste, configurând portretul unui democrat autentic. Polemicile sale – uneori aprinse, dar fertile – dezvăluie un spirit analitic, onest și neconvențional, lipsit de vanități profesionale. Despre el s-a spus că era un „rector în litere”, un scriitor care nu urmărea elogii, ci adevărul ideilor.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, exclus prin legislația antievreiască din viața culturală oficială, predă estetică (1941–1944) la colegiul destinat elevilor evrei condus de Marcu Onescu. După 1944 devine director al Învățământului Artistic în Ministerul Artelor, funcție exercitată până în 1948. Continuă să publice, însă climatul cultural al regimului comunist – ostil experimentului și suspicios față de personalitățile independente – îl izolează treptat. Unele cărți circulă puțin, iar numele său este marginalizat.
Ultimii ani îi sunt marcați de boală și retragere. Un accident de circulație îl lasă parțial paralizat, iar o tumoare cerebrală îi curmă viața la 12 decembrie 1962, la București, lăsând în urmă o operă vastă și diversificată. A fost incinerat, conform dorinței sale.
Felix Aderca rămâne astăzi o prezență relevantă prin pluralitatea genurilor abordate, prin îndrăzneala tematică – de la psihologie la fantastic și utopie -, prin polemismul constructiv și spiritul democratic, precum și prin rolul său decisiv în afirmarea modernismului românesc. Opera sa surprinde tensiunile și aspirațiile epocii interbelice, dar și nevoia constantă de libertate culturală și creativă. Creșterea interesului critic din ultimele decenii confirmă că personalitățile animate de luciditate și independență intelectuală își depășesc epoca și continuă să fie necesare generațiilor viitoare.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: F. Aderca: reconsiderarea unui modernist autentic. Mihaela-Claudia Trifan. Iași: Lumen, 2016. Oameni excepționali: Jurnal intim. Felix Aderca; ediție îngrijită și prefață de Valentin Chifor. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1995. Aventurile D-lui Ionel Lăcustă-Termidor. F. Aderca; ediție și prefață de Henri Zalis. București: Minerva, 1987. Dicționarul esențial al scriitorilor români. București: Albatros, 2000.
