La 140 de ani de la nașterea lui Liviu Rebreanu, literatura română își omagiază unul dintre cei mai profunzi și influenți prozatori ai secolului XX. Romancier al adevărului dureros și al analizei psihologice fără concesii, el rămâne un reper fundamental în evoluția prozei moderne, prin felul în care surprinde tensiunile sociale, frământările morale și dramele identitare ale omului prins între datorie, destin și libertate.
Fie că evocăm monumentalul „Ion”, tragedia morală din „Pădurea spânzuraților” sau dramatismul social din „Răscoala”, opera sa continuă să fascineze prin rigoarea observației, autenticitatea construcției epice și capacitatea de a transforma realitatea într-o frescă literară memorabilă. Aniversarea sa ne invită nu doar la comemorare, ci și la o recitire atentă a unei opere care rămâne un pilon al culturii naționale și un model de integritate artistică.
Prozator, dramaturg și publicist de prim rang, Liviu Rebreanu s-a născut la Târlișua, în județul Bistrița-Năsăud, la 27 noiembrie 1885, fiind primul dintre cei paisprezece copii ai învățătorului Vasile Rebreanu. În formarea sa, un rol aparte l-a avut mama, a cărei afecțiune discretă, dar puternică, și-a pus amprenta asupra personalității și sensibilității sale artistice. Copilăria și-o petrece la Maieru, pe Valea Someșului Mare, unde urmează școala primară, avându-l dascăl chiar pe tatăl său. Continuă studiile la Năsăud și Bistrița, dovedind o înclinație remarcabilă pentru limbile străine.
Deși aspirase la studii medicale – un vis inaccesibil din motive financiare –, Rebreanu se înscrie la Academia Militară din Budapesta. După trei ani de studiu, avansează în grad și este repartizat la Gyula, unde redactează un volum de povestiri în limba maghiară. Ulterior, problemele administrative apărute în cariera militară – care au generat tensiuni și suspiciuni – îl determină să părăsească armata, spre îngrijorarea familiei. Revenit în Transilvania, hotărăște să-și urmeze vocația literară, orientându-și definitiv destinul spre creație.
Debutează în revista „Luceafărul” cu povestirea „Codrea”, scrisă în limba română, marcând începutul unei etape de exercițiu narativ și aprofundare a limbii materne. După ce a lucrat o perioadă ca funcționar la Vărarea și a participat la „Serbările Astrei”, se stabilește la București. Aici frecventează cenaclul lui Mihail Dragomirescu, publică în „Convorbiri critice” și se integrează într-un mediu intelectual stimulativ. În capitală descoperă libertatea scrisului și își conturează definitiv viziunea artistică, înțelegând că literatura reprezintă spațiul privilegiat în care își poate exprima experiențele, frământările și aspirațiile.
Un moment dramatic din biografia autorului survine în mai 1910, când este arestat la cererea guvernului ungar, încarcerat la Văcărești, extrădat și întemnițat la Gyula sub acuzația unui presupus delict militar. După eliberare revine în București, reia activitatea literară, fondează împreună cu Mihail Sorbul revista „Scena”, devine secretar al Teatrului Național din Craiova și publică volumul „Frământări” (1912), care anticipează marile teme ale prozei sale.
Anii ocupației germane îi aduc noi încercări: munci ocazionale pentru supraviețuire, arestarea ca „nesupus la mobilizare”, evadarea și refugiul la Iași, unde cade sub suspiciunea de spionaj. Unele dintre aceste experiențe – marginalizare socială, frământări morale, tensiuni interioare – își găsesc ecou în volumul „Calvarul”, o proză literaturizată care transformă traumele și conflictele într-o scriere de introspecție și alienare socială. Deși nu se situează pe același plan cu marile sale romane, textul oferă indicii prețioase despre preocupările psihologice și sociale care vor domina opera sa matură.
Nuvelistica lui Rebreanu parcurge un drum valoric anevoios, similar întregii sale creații. Primele texte, redactate în germană sau maghiară, oglindesc dificultățile trecerii la limba română, pe care autorul ajunge să o stăpânească progresiv, depășind ticuri și construcții stângace. În timp, nuvelele capătă o expresivitate tot mai sigură, îmbogățindu-se estetic și anticipând marile romane ale maturității.
Volumele „Frământări” (1909) și „Golanii” (1911) marchează desprinderea de lirismul poporanist și adoptarea unui realism dur, orientat spre analiza lumii rurale și a experiențelor limită. Din această perioadă se remarcă nuvelele „Ițic Ștrul, dezertor”, „Catastrofa”, „Hora morții” și „Calvarul”. Ca dramaturg, autorul semnează piese precum „Plicul”, „Apostolii” și „Cadrilul”, remarcându-se prin rigoarea construcției și analiza conflictelor morale.
Colaborarea cu cenaclul „Sburătorul” îi consolidează recunoașterea în literatura română și îi oferă cadrul intelectual necesar pentru realizarea marilor opere ale maturității. „Ion” (1920) marchează un moment decisiv în modernizarea prozei românești. Pentru prima dată, lumea satului transilvănean este redată cu o autenticitate etnografică și psihologică impresionantă, departe de viziunile idilice sămănătoriste. Rebreanu creează o frescă monumentală a universului rural, iar personajul titular devine simbolul omului devorat de obsesia proprietății. Cartea îi aduce premiul Academiei Române și îl consacră definitiv.
De aici înainte, autorul se afirmă ca una dintre vocile esențiale ale prozei interbelice, cu o operă variată tematic și narativ. Urmează o perioadă extrem de fertilă: „Pădurea spânzuraților” (1922), inspirat de destinul fratelui său Emil, reprezintă o analiză profundă a dramei morale; Apostol Bologa, sfâșiat între datorie și credință, exemplifică tensiunea tragică dintre identitate și obligațiile impuse de istorie, apropiindu-se de modelele europene ale prozei psihologice.
„Răscoala” (1932) oferă o frescă socială amplă, reunind perspective multiple – țărani, moșieri, politicieni – și surprinde dinamica unei societăți marcate de violență și conflicte structurale. Alte romane, precum „Amândoi” (1920) și „Gorila” (1923), explorează noi direcții tematice, de la analiza lumii urbane la relațiile politice și sentimentale, confirmând versatilitatea autorului.
A avut, după cum se știe, nenumărate preocupări, nu doar în domeniul literar, ci și în cel politic și administrativ, demonstrând talent, putere de muncă și disciplină riguroasă, care au condus la rezultate remarcabile. S-a implicat activ în viața literară interbelică: a devenit vicepreședinte și apoi președinte al Societății Scriitorilor Români, membru al P.E.N.-Clubului (organizație internațională a scriitorilor dedicată libertății de expresie) și director al Teatrului Național din București între 1928 și 1930, perioadă în care modernizează repertoriul, profesionalizează instituția și sprijină promovarea autorilor români contemporani.
În 1939 este ales membru al Academiei Române, iar discursul său de recepție, „Laudă țăranului român”, rămâne un text emblematic, pledoarie pentru demnitatea și forța morală a lumii rurale. Pe lângă activitatea de scriitor, desfășoară și o muncă de traducere din literatura germană, maghiară și franceză, contribuind la îmbogățirea climatului cultural al epocii. Interesul pentru realitățile europene este reflectat în volumul de note de călătorie „Metropole”, care dezvăluie atenția sa constantă pentru diversitatea socială și culturală a continentului – aspect ce, fără a putea fi documentat ca influență directă, completează orizontul intelectual al operei sale.
Până la sfârșitul vieții conduce revista „Viața” și se implică în susținerea recunoașterii profesiei de scriitor, pledând pentru consolidarea statutului social și profesional al creatorilor de literatură. Activitatea sa culturală, vastă și diversă, este recompensată prin numeroase distincții și omagii, care îi certifică rolul de pilon al literaturii române moderne.
Liviu Rebreanu este unul dintre cei mai traduși autori români: operele sale au apărut în timpul vieții în franceză, italiană, germană, engleză, cehă, sârbă, croată, spaniolă, turcă, portugheză și polonă, iar ulterior în rusă, maghiară, daneză, japoneză, finlandeză, bulgară și persană, confirmând universalitatea temelor și soliditatea construcției epice.
Autorul romanului „Răscoala” se dovedește nu doar un mare scriitor, ci și un om profund, serios și altruist. Avea simplitate în conversație, evitând cuvintele pompoase și radicale, și manifesta modestie și timiditate înnăscută, preferând să asculte pe ceilalți mai degrabă decât să vorbească despre meritele sale. Bunătatea sa se reflecta în toate acțiunile: nu purta ură sau dușmănie, iubea florile, copiii și animalele și avea o pasiune pentru studiul cerului. Memorialiștii îl descriu ca pe „un mare iubitor de oameni”, care îi ajuta pe tinerii scriitori „fără demagogie”.
În istoria literaturii române, opera sa marchează maturizarea romanului românesc obiectiv, orientat spre analiza socială și psihologică. Lumea rurală, mediul său predilect, este redată cu precizie aproape etnografică, conferind autenticitate spațiului autohton și inserându-l în cadrul romanului european, consolidând astfel identitatea prozei sale.
În ultimii ani de viață, osteneala și boala își spun cuvântul: suferă de pneumonie și cancer pulmonar. Liviu Rebreanu se stinge din viață la 1 septembrie 1944, la Valea Mare, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.
Moștenirea sa literară rămâne una dintre cele mai durabile din cultura română, demonstrând că literatura este nu doar artă, ci și responsabilitate morală, iar experiența autentică a lumii românești poate fi transformată într-o operă de valoare universală.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Amintiri despre Liviu Rebreanu. Prefață de Ion Popescu Sireteanu. Iași: Junimea, 1985. Despre Liviu Rebreanu: Omul și scriitorul. Teodor Tanco; Prefață de Ilderim Rebreanu. Cluj Napoca: Napoca Star, 2012. Liviu Rebreanu. Lucian Raicu. București: Editura pentru literatură, 1967. Liviu Rebreanu. Alexandru Piru. București: Editura Tineretului, 1964.
