Corneliu Baba s-a impus în pictura românească drept una dintre cele mai viguroase și reprezentative personalități ale secolului XX. Arta sa realistă exprimă, cu forță și profunzime, viața și năzuințele omului, în compoziții monumentale, dominate de gravitate și expresivitate. „Arta trebuie să emoționeze”, spunea artistul. „Un tablou trăiește prin frumusețea plastică a mijloacelor de exprimare și prin sentimente dramatice adânc omenești. O pictură mare te tulbură, îți dă emoții puternice care te împiedică mult timp să o uiți.” Și într-adevăr, lucrările sale nu pot fi uitate ușor.
Opera sa este vastă și profundă, asemenea sufletului uman. Sintagma „pictor al omului”, lansată de Tudor Vianu și completată cu „pictor al adevărului”, exprimă cel mai bine esența creației sale: „Dimensiunea umană este pretutindeni prezentă în arta lui”, remarca același critic, surprinzând perfect spiritul profund umanist al maestrului. Expresivitatea gravă a țărăncii din „Odihna la câmp”, figura impunătoare a lui Mihail Sadoveanu și chipurile țăranilor din „1907” rămân vii în memoria privitorului datorită intensității sentimentului omenesc și frumuseții plastice a formelor.
Născut la Craiova, la 18 noiembrie 1906, într-o familie modestă, Corneliu Baba a crescut într-un mediu artistic, fiind fiul pictorului de biserici Gheorghe Baba, originar din Banat. Cele mai vechi amintiri ale copilăriei sale se leagă de atelierul tatălui, unde a deprins alfabetul desenului și gramatica elementară a picturii. Între șase și zece ani, acest spațiu a devenit locul său de formare, unde desena și picta zilnic „după natură”. În adolescență, pasiunea pentru artă s-a dublat de cea pentru muzică și lectură, luând lecții de vioară și fiind profund impresionat de un recital al lui George Enescu.
După primele studii la Facultatea de Litere și Filosofie (1925), a urmat Academia de Arte Frumoase din București, continuând la cea din Iași, în atelierul lui Nicolae Tonitza, pe care o absolvă în 1930. „Întâlnirea cu Tonitza a însemnat pentru mine descoperirea omului și a artistului care urma să mă ajute să-mi găsesc drumul în pictură, în anii căutărilor și ai incertitudinilor.”
De la maestrul său a învățat respectul pentru muncă, rigoarea meseriei și admirația față de marii clasici – valori ce aveau să se reflecte în întreaga sa creație. Deși l-a prețuit ca pictor și l-a iubit ca dascăl, și-a urmat cu fermitate propriul drum, dictat de temperamentul său grav și de viziunea profund umană asupra artei.
După absolvirea Academiei din Iași, în 1938, a pornit să înfrunte singur provocările și nesiguranțele profesiei de artist. În 1941 este numit asistent la Catedra de Arte Frumoase din Iași, iar în 1948 devine director al Pinacotecii din același oraș. Din motive politice, este destituit și se stabilește la București, unde se impune rapid ca pictor de prim rang.
În 1962 primește titlul de Artist al poporului, iar un an mai târziu este ales membru corespondent al Academiei Române. În 1964 devine membru al Academiei de Artă din Berlinul de Est, iar în 1970 este ales membru al Academiei „Tommaso Campanella” din Roma. Ulterior, i se conferă și titlul de profesor emerit la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București.
De-a lungul carierei, Corneliu Baba a expus constant atât în țară, cât și în străinătate. Pe lângă expozițiile personale din Belgia, Germania și Statele Unite, lucrările sale au fost prezentate în numeroase alte spații artistice internaționale. A participat la Bienala de la Veneția (1954 și 1956), una dintre cele mai prestigioase manifestări europene, și a fost inclus în expoziția „Arta non-abstractă” de la Tokyo (1964), care a adus un important ecou asiatic operei sale. De asemenea, a expus în Austria (Viena), în Ungaria (Budapesta), în Polonia (Varșovia), în Bulgaria (Sofia), precum și în mai multe centre culturale din fosta Iugoslavie și din Germania de Est (Dresda, Berlin).
Lucrările sale au circulat, încă din anii ’60, și în spațiul sovietic, fiind prezentate la Moscova și Leningrad, unde au fost bine primite de critica de artă. În ultimele decenii, interesul internațional pentru opera lui Baba a fost reînnoit prin expoziția itinerantă din China (2018–2019), organizată în mari orașe precum Hangzhou, Nanchang, Ningbo, Shanghai și Beijing, oferind publicului asiatic o perspectivă amplă asupra creației sale. Pe plan național, cele mai importante retrospective dedicate artistului au avut loc la Sala Dalles (1976) și la Muzeul Național de Artă al României (1997), confirmând statutul său central în arta plastică românească.
Creația sa impresionează prin bogăție și diversitate: pictură, desen, ilustrație, memorialistică – toate purtând amprenta unei profunde cunoașteri a naturii umane. Realismul său nu este imitativ, ci esențializat, orientat spre redarea trăirilor interioare. Claritatea și rigoarea compoziției conferă picturii distincția unei maniere apropiate de marii clasici.
Preocuparea pentru reprezentarea lumii rurale, începută încă din 1936 cu „Vatra țărănească”, se dezvoltă ulterior în compoziții memorabile precum „Țărani”, „Oameni odihnindu-se” și „Odihna la câmp”. Prin aceste creații, se impune drept cel mai autentic interpret al universului țărănesc din arta românească modernă, continuând linia deschisă de Nicolae Grigorescu și Camil Ressu.
A fost, de asemenea, un neîntrecut portretist, talent evidențiat atât în compoziții ample, cât și în portrete individuale. Pictura sa se remarcă prin simplitate magistrală și coerență: nimic nu este excesiv sau insuficient; totul poartă amprenta unei instinctive siguranțe și a unei înclinații spre măiestrie. Artistul pătrunde în adâncul structurii imaginii, analizând modelul – arlechin, saltimbanc, concetățean sau portret anonim – cu atenție și precizie, sintetizând esența personajului.
Lucrări precum „Cina”, „Cap de țăran” sau cele inspirate din răscoala țărănească din 1907 se remarcă prin tensiunea expresivă și forța adevărului social. Chiar și atunci când abordează tema muncitorimii („Oțelari”, „Oțelarul”), se distanțează de tonul festiv specific epocii, privilegiind analiza psihologică a individului. Compozițiile cu grupuri de țărani sau muncitori surprinși în efortul lor cotidian ori în momente de repaus redescoperă chipul și lumea țăranului român, conferindu-le dimensiunea simbolică a permanenței. Legătura dintre personaje, marcată de un destin comun, străbate întreaga scenă: oamenii par apăsați de un necaz adânc, cufundați în meditația asupra sorții lor, iar pictorul îi redă cu o profundă forță portretistică.
Maestru al redării trăirilor interioare, explorează complexitatea ființei umane în lucrări precum „Judecătorul de șah” (1948), „Scenă de gen”, „Concetățeni” (1974) sau celebrul ciclu „Regele nebun”, ilustrând tensiunea morală și introspecția profundă. Prin rigoare, sensibilitate și forță expresivă, Corneliu Baba rămâne un reper al picturii românești, un artist al adevărului și al conștiinței umane.
Lumina, un subiect central al artei sale, modelează formele și transformă personajele în ființe aproape ireale, iar armoniile cromatice, deși temperate, par frământate de o energie lăuntrică, conferind picturii vitalitate și tensiune. De la primele peisaje din 1931 și cele realizate la Iași, până la viziunile venețiene din 1956 sau imaginile din Toledo, explorarea efectelor luminii a rămas o constantă în creația sa, transfigurând realul într-o lume a iluziei și a poeziei vizuale.
Cunoscut pentru portrete și teme dramatice, el a fost totodată un desenator de mare finețe, dotat cu sensibilitate, observație acută și o spontaneitate remarcabilă în surprinderea mișcării, gestului și caracterului. Multe desene au fost realizate ca ilustrații la operele lui I. L. Caragiale, G. Călinescu sau M. Sadoveanu, iar altele au rămas ca veritabile „pagini de caiet”, mărturii ale neîntreruptei sale căutări creative.
În perioada maturității artistice, a realizat celebra serie de arlechini și „regi nebuni”, lucrări cu profunde conotații psihologice și metaforice, dintre care multe au rămas în colecția sa personală până la sfârșitul vieții, reflectând meditația asupra condiției umane.
Relația sa cu regimul comunist a fost tensionată, fiind acuzat de „formalism”, însă a reușit să-și păstreze independența stilistică și să rămână una dintre vocile cele mai importante ale picturii românești din a doua jumătate a secolului XX. A încetat din viață la 28 decembrie 1997, la București, lăsând în urmă o operă vastă și coerentă, reevaluată constant prin expoziții și studii critice, inclusiv cu prilejul comemorării a 25 de ani de la dispariția sa.
În cadrul artei românești, Corneliu Baba rămâne pictorul omului – atât al celui citadin, cât și al celui interiorizat – un artist al sincerității, al simbolurilor și al frumuseții atemporale. Prin creația sa, tradiția picturii românești atinge unul dintre momentele sale de vârf, realizând o sinteză între poezie și dramatism, între misterul luminii și al vieții, transfigurate prin privirea unui maestru de excepție.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Corneliu Baba. Ediție îngrijită de Maria Muscalu Albani. București: Editura Fundației Culturale Române, 1997. Corneliu Baba. Prefață de acad. Tudor Vianu. București: Meridiane, 1964. Corneliu Baba. K. H. Zambaccian. București: Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1958.
