Alexandru Odobescu a fost unul dintre cei mai de seamă cărturari și scriitori români ai secolului al XIX-lea, o personalitate complexă și reprezentativă pentru generația sa. Format în spiritul idealurilor pașoptiste, a împărtășit aspirația de a întemeia o societate românească modernă, clădită pe dreptate, cultură și progres. Patriotismul profund, dragostea pentru valorile autentice ale trecutului și încrederea neclintită în viitorul țării i-au marcat întreaga activitate.
Elanul național și pasiunea pentru diverse domenii ale cunoașterii au constituit temelia operei sale de cercetător, care a îmbrățișat folclorul, filologia, istoria, lingvistica, arheologia, precum și istoria artelor și a literaturii vechi. Pentru Odobescu, cercetarea era o formă de viață și o expresie a temperamentului său iubitor de artă, natură și oameni. Avea o fire jovială, plină de umor, și o bucurie autentică a cunoașterii, amintind de savanții umaniști ai Renașterii.
S-a născut la 23 iunie 1834, la București, într-o familie boierească originară din Teleorman. Tatăl său, generalul Ioan Odobescu, s-a opus mișcării revoluționare de la 1848, iar mama, Ecaterina, fiica medicului Constantin Caracaș, provenea dintr-o familie cu adânci tradiții intelectuale.
Ca mulți tineri din familiile înstărite, și-a început educația acasă, sub îndrumarea institutorului Bârzotescu, care l-a inițiat în tainele limbilor latină, franceză și greacă. Lipsit de griji materiale, copilul a dezvoltat pasiunea pentru călătorii și contemplarea naturii, petrecându-și verile la moșia familiei din Călăreți, Teleorman. Această apropiere de natură i-a cultivat sensibilitatea și privirea atentă asupra lumii – trăsături ce se vor regăsi mai târziu în scrisul său.
În anul 1848, după un examen susținut în fața lui Petrache Poenaru, devine elev al Colegiului „Sf. Sava”, unde îi are colegi pe viitorul pictor Theodor Aman și pe poetul Alexandru Sihleanu. În acea perioadă redactează prima sa lucrare literară, drama în trei acte „Mihai Viteazul”.
La o vârstă fragedă pleacă la Paris pentru a-și continua studiile, avându-i ca profesori pe reputații istorici Jules Michelet și Alfred Dumesnil. În capitala Franței intră în contact cu exilații revoluționari români – Cezar Bolliac, Alecu Russo, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri – și devine membru al societății „Junimea română”, inspirată de idealurile democratice ale lui Bălcescu. Aici publică articolul nesemnat „Muncitorul român”, remarcabil prin curajul ideilor și claritatea construcției, care trădează spiritul său progresist și democratic.
După absolvirea Facultății de Litere din Paris (1855), Alexandru Odobescu revine în țară și ocupă o serie de funcții publice: șef la Ministerul de Externe, conducător al biroului francez din cadrul Secretariatului de Stat, procuror la Curtea de Apel din București, director în Ministerul Cultelor și al Instrucțiunii Publice, ministru ad-interim al aceluiași departament și reprezentant al României la Expoziția Universală de la Paris (1865–1867). Deși formarea sa era filologică, nu juridică, trebuie subliniat că, în epocă, specializarea profesională nu era riguros delimitată. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, funcțiile de stat erau adesea încredințate personalităților cultivate, considerate apte să administreze treburile publice prin erudiția, spiritul civic și probitatea lor morală.
Debutul literar are loc tot în 1855, în revista „România literară” condusă de Vasile Alecsandri, cu poezia „Odă României” și studiul „Despre satira latină”. Doi ani mai târziu publică în ziarul „Românul” nuvela istorică „Mihnea Vodă cel Rău”, urmată, în 1860, de „Doamna Chiajna”, apărută în revista „Carpaților”. Între 1861 și 1862 editează „Revista Română pentru științe, literatură și arte”, care reunește colaboratori de prestigiu ai vremii.
În acei ani publică numeroase studii și articole, abordând teme dintre cele mai diverse: activitatea diaconului Coresi, poezia populară a Europei răsăritene, relațiile culturale ale românilor cu alte popoare, personalitatea lui Nicolae Bălcescu, creația poeților Văcărești, precum și vechile publicații românești între care „Foletul Novel” și calendarele brâncovenești.
În 1867, Odobescu organizează pavilionul românesc de la Expoziția Universală de la Paris, unde este prezentat și celebrul tezaur de la Pietroasa. După o călătorie la Sankt Petersburg, redactează, împreună cu Petre S. Aurelian, eseul „Notice sur la Roumanie” (1868). În anul următor participă, alături de V. A. Urechia, la Congresul Internațional de Antropologie și Arheologie Istorică de la Copenhaga, unde prezintă lucrarea „Antichitățile preistorice ale României”.
Membru al Academiei Române din 1870, devine în 1874 vicepreședinte al Secțiunii de Istorie și Arheologie. Se remarcă prin activitatea editorială dedicată publicării și valorificării operelor lui Nicolae Bălcescu și Dimitrie Cantemir, dar și prin eforturile depuse pentru protejarea și promovarea monumentelor istorice.
A pledat constant pentru dezvoltarea cercetărilor arheologice, fiind considerat unul dintre întemeietorii arheologiei românești. În 1877 publică „Istoria arheologiei”, un veritabil tratat de specialitate, și sprijină prin articolele sale din „Românul” cauza independenței naționale, pe care o considera o încununare firească a idealurilor generației sale.
Deziluziile politice îl determină pe Odobescu ca, în 1876, să părăsească țara, stabilindu-se pentru o vreme la Geneva, apoi la Paris. În 1881 este numit secretar al legației române la Paris, revenind ulterior în țară și implicându-se din nou în viața culturală și administrativă a României.
Opera sa reflectă exemplar spiritul pașoptist. Personalitate liberă și erudită, poet prin structură și atras în egală măsură de știință și literatură, Odobescu întruchipează tipul intelectualului român al secolului al XIX-lea, preocupat nu doar de cercetarea trecutului, ci și de destinul național. Romantic prin înclinația spre visare, dar modern prin atenția la detaliile concrete, el rămâne o figură complexă, prevestind sensibilitatea și frământările interioare ale scriitorilor de mai târziu.
Diversitatea preocupărilor sale intelectuale se sprijină pe o viziune coerentă și unitară. Fidel idealurilor epocii, scrie lucrări cu valoare estetică și instructivă, punând accent pe rolul formativ al istoriei. Își propune să educe publicul, familiarizându-l cu realitățile culturale și istorice ale românilor și ale spațiului lor de existență. Riguros și pasionat de documentare, manifestă un autentic spirit științific, fără a sacrifica dimensiunea artistică a scrisului. În planul ficțiunii, personajele sale, deși inspirate după tipare romantice, se disting prin subtilitate și prin lipsa oricărei tendințe moralizatoare.
Cea mai semnificativă lucrare este „Pseudo-cynegeticos” („Fals tratat de vânătoare”), unde talentul și personalitatea literară a autorului își găsesc exprimarea deplină. Complexitatea construcției narative, fără precedent în literatura română a epocii, transformă textul într-o veritabilă capodoperă a prozei eseistico-lirice. În alte scrieri, precum „Tezaurul de la Pietroasa” sau „Însemnări despre monumentele istorice”, erudiția și talentul literar se împletesc armonios, conferind operei o valoare artistică și documentară de prim rang.
Destinul lui Alexandru Odobescu se încheie tragic, în toamna anului 1895, când, copleșit de dezamăgiri personale și profesionale, își curmă viața prin otrăvire. Moartea sa, survenită la 10 noiembrie, la București, a tulburat profund lumea culturală a vremii, care pierdea nu doar un savant de aleasă formație, ci și un scriitor de o subtilitate rafinată, mistuit de contradicțiile epocii sale. Gestul final al lui Odobescu, născut dintr-un amestec de disperare și orgoliu rănit, a fost perceput de contemporani ca expresia unei lucidități dureroase, specifice unei conștiințe elevate, neîmpăcate cu limitele realității.
Caracterul său marcat de sensibilitate îl făcea adesea captiv al propriilor trăiri. O iubire neîmplinită a amplificat această neliniște interioară, transformând suferința afectivă într-un catalizator al frământărilor sale existențiale. Dincolo de circumstanțele dramatice ale sfârșitului, viața sa poate fi citită ca tragedia unui om copleșit de propriul ideal, pentru care luciditatea devine uneori o formă de durere.
Prin vastitatea preocupărilor, erudiția și rafinamentul stilului său, Alexandru Odobescu rămâne una dintre figurile marcante ale culturii române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – un umanist modern, care a știut să împletească știința cu arta și cercetarea cu frumusețea expresiei.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Introducere în opera lui Alexandru Odobescu. Nicolae Manolescu. București: Minerva, 1976. Alexandru Odobescu: (1834-1895). George Călinescu. București: Paideia, 2014. Alexandru Odobescu. Tudor Vianu. București. Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1960. Romanul vieții și operei lui Alexandru Odobescu. Florentin Popescu. Constanța: Ex Ponto, 2001.
