Biblioteca Județeană: Personalitatea săptămânii – Viața și universul liric al lui Ștefan Octavian Iosif

La răspântia dintre două veacuri și în mijlocul multiplelor direcții literare care marcau epoca, Ștefan Octavian Iosif s-a impus ca un poet de o sensibilitate profundă și o inteligență artistică remarcabilă. Fire blajină și introspectivă, el a absorbit și a reflectat principalele orientări estetice ale timpului – de la romantismul târziu la parnasianism și simbolism – dând naștere unei lirici pline de nostalgie, eleganță și meditație filozofică.

Temperament de artist și spirit boem, lipsit de simțul practic, Iosif se simțea în largul său doar în fața naturii neprihănite și a hârtiei albe, căreia îi încredința toate tainele și comorile sufletului. Această sensibilitate și înclinație spre frumos îl defineau încă din copilărie, când mediul familial îi insufla valorile culturale și estetice care aveau să-i contureze personalitatea.

S-a născut la Brașov, la 11 octombrie 1875, într-o familie în care cultura și educația ocupau un loc esențial. Tatăl său, Ștefan Iosif, profesor de elină și germană, licențiat în filozofie la Leipzig, i-a oferit primele repere intelectuale, iar mama, nepoată a profesorului și literatului George Munteanu, i-a transmis dragostea pentru valorile umaniste și respectul pentru tradiția culturală.

Cunoștințele solide de limbi – română, latină, maghiară și germană – dobândite în anii de gimnaziu la Brașov și apoi la liceul din Sibiu, au constituit temelia formației sale culturale. Acest fond lingvistic bogat a fost completat de studiul aprofundat al literaturilor clasice și moderne, care i-a cultivat gustul estetic și i-a format capacitatea de a îmbina echilibrul clasic cu spiritul modernă.

De timpuriu, Ștefan Octavian Iosif s-a remarcat printr-o înclinație spre reflecție filozofică și o finețe romantică, trăsături care vor străbate întreaga sa creație poetică. Prima sa poezie publicată, Izvorul (1892), a apărut în „Revista școalei” din Craiova, în perioada studiilor la Liceul maghiar din Sibiu. Adevăratul debut literar s-a produs însă un an mai târziu, când a publicat poezii originale în revista „Viața” a lui Alexandru Vlahuță.

Mai târziu, stabilit la București, a urmat cursurile Facultății de Litere și Filozofie între anii 1895 și 1903, fără a obține licența, dar și-a completat formarea prin lecturi vaste și printr-o viață culturală intensă. În atmosfera agitată a Capitalei, poetul părea o prezență aparte. „Iosif, cu firea lui blândă, stângace, cu cinstea lui greoaie și exagerată, părea un călător exotic”, scria Octavian Goga.

Personalitatea sa s-a distins în epocă nu doar prin activitatea literară propriu-zisă, ci și printr-o viață publică marcată de discreție, modestie și o muncă neobosită. A activat în principalele reviste de orientare tradiționalistă și în publicații afiliate acestora, răspândite în diferite centre culturale românești. În plan profesional, și-a desfășurat activitatea în mod variat: a fost copist la Ministerul Domeniilor, corector de ziar, custode al Fundației Universitare „Carol I” și al Muzeului „Th. Aman”, profesor particular și redactor al unor reviste importante precum „Sămănătorul”, „Convorbiri literare”, „Cumpăna” (creată împreună cu Dimitrie Anghel, Mihail Sadoveanu și Ilarie Chendi), „Adevărul”, „Familia”, „Floare albastră”, „Viața Românească” și altele.

Prezenței sale constante în presa vremii i se adaugă publicarea, între 1897 și 1912, a nouă volume de versuri originale, o bogată activitate de traducător și o colaborare strânsă cu Dimitrie Anghel, materializată sub pseudonimul comun A. Mirea. Prin toate acestea, Iosif și-a consolidat rolul de cronicar literar, critic și mediator între direcțiile estetice ale timpului.

Opera sa poetică, răsplătită de Academia Română cu premii pentru volumele „Poezii” (1902) și „Credințe” (1906), se distinge prin armonia dintre lirismul romantic, reflecția filozofică și rigoarea formei. Temele recurente – dorul, melancolia, iubirea, idealul de frumusețe și meditația asupra condiției umane – străbat nu doar versurile sale, ci și traducerile, proza și piesele dramatice pe care le-a semnat.

Poezia lui Ștefan Octavian Iosif poartă ecouri eminesciene și coșbuciene, dar lasă să se întrevadă și anticipări bacoviene ori simboliste. Ea trădează o sensibilitate autentică, poate nu întotdeauna suficient de adâncă și personală, dar susținută de o remarcabilă stăpânire a tehnicii prozodice și de o constantă fidelitate față de valorile perene ale binelui și frumosului.

Iosif se încadrează în cel de-al treilea val al scriitorilor transilvăneni, chemați să aducă în literatura națională spiritul și tematica specifice provinciei lor natale. Nostalgia Ardealului, pe care a fost silit să-l părăsească încă din adolescență, l-a urmărit întreaga viață, transformându-se într-un sentiment al dezrădăcinării ce a inspirat unele dintre cele mai autentice și emoționante creații ale sale. Poeme precum „Adio” (1897), „Pribeagul” sau, mai ales, „Mi-e dor” anticipează lirismul profund din volumul „Icoane din Carpați”.

Cultivat și rafinat, cu un gust estetic sigur și stăpânire temeinică a limbii germane, Iosif s-a afirmat și ca traducător de excepție. A oferit literaturii române versiuni inspirate din Goethe, Lenau, Heine, Hölderlin, Keller, Petőfi, Longfellow și alți autori, contribuind astfel la îmbogățirea orizontului liric al epocii. În același timp, traducerile sale din dramaturgia universală – în special din Schiller, Shakespeare și Wagner – se numără printre cele mai valoroase realizări în domeniu.

 Această activitate de traducător se împletește organic cu colaborarea poetică alături de Dimitrie Anghel, relație din care s-au născut texte semnificative pentru modernizarea limbajului și a formelor tradiționale. Prin aceste experiențe de creație colectivă, dar și prin deschiderea către noile curente literare, și-a asigurat un loc distinct în literatura română de la începutul secolului al XX-lea.

Opera lui Ștefan Octavian Iosif își are rădăcinile în multiple izvoare de inspirație, care au modelat caracterul, temperamentul și personalitatea poetului. În primul rând, viața de la țară și vacanțele copilăriei petrecute la Drăușeni sau la Wingard, orașul natal al mamei sale, i-au clădit imaginea unei existențe simple, trăite în armonie cu ogorul și cu fiorul naturii românești. Peste acest univers rural s-a suprapus peisajul urban al Brașovului, orașul copilăriei, care i-a completat viziunea despre lume, îmbinând melancolia satului cu vibrația orașului de munte.

În aproape toate poeziile sale se simte dorința de a evoca natura – crâmpeie de peisaj, momente pastorale, imagini senine sau triste – natura devenind un element armonizator, o prezență constantă ce deschide nesfârșite serii de episoade lirice și epice.

Personalitatea sa se conturează într-un temperament blând și nostalgic, dar profund angajat în viața culturală a timpului. Reflexiv și atent la detalii, el a îmbinat delicatețea artistică cu o rigoare intelectuală remarcabilă, transpunând în versuri trăiri autentice și observații fine despre lume și oameni. Capacitatea de a explora universul interior și de a transforma emoțiile în imagini limpezi îl definește ca pe un poet al nuanțelor și al sincerității sufletești.

Și-a încheiat activitatea literară cu un veritabil cântec de lebădă – imnul „La arme” (1913), publicat chiar în anul în care avea să se stingă din viață, la doar 38 de ani. Moartea sa prematură a curmat destinul unui creator de o mare finețe spirituală, a cărui voce, marcată de melancolie și idealism, rămâne una dintre cele mai autentice expresii ale sufletului românesc modern.

Privită în ansamblu, creația sa dă impresia unei întreceri cu timpul, a unei vieți trăite intens, în care poetul s-a consumat între vis și realitate, într-o luptă tăcută cu propriul destin – nu a unui geniu distant, ci a unui om profund și fragil, sincer până la limitele sufletului său.

Moștenirea lui Ștefan Octavian Iosif rămâne vie: poeziile, piesele și articolele sale critice continuă să fie studiate și admirate, inspirând noi generații de cititori. Prin cultura, sensibilitatea și angajamentul său față de frumos, el se impune ca un intelectual complet al literaturii române, capabil să surprindă prin cuvânt emoția vie și farmecul lumii înconjurătoare.

Bibliotecar, Luciana Macovei

Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Bibliografie: Introducere în opera lui Șt. O. Iosif. Mircea Vaida. București: Minerva, 1977. Șt. O. Iosif: doinirea ca vocație și destin. Liviu Grăsoiu. București: Albatros, 1985. Șt. O. Iosif: Viața și opera lui. Vasile Netea. București: Cartea Românească, [19–].