A vorbi despre Zoe Dumitrescu-Bușulenga înseamnă a evoca destinul unei mari conștiințe culturale și spirituale. În personalitatea sa s-a împletit armonios legătura dintre religie și cultură, dintre trăirea credinței și slujirea spiritului prin cunoaștere și erudiție.
Figură de referință a culturii române din a doua jumătate a secolului XX, s-a remarcat prin anvergura sa umanistă și prin profunzimea intelectuală care i-au definit întreaga activitate. În calitate de istoric literar, comparatist, eseist, cercetător, profesor universitar, academician și filozof al culturii, a fost animată de o neobosită strădanie de a lumina mintea și a îmbogăți cunoașterea. Moștenirea sa se regăsește nu doar în opera critică, ci și în generațiile de studenți pe care i-a format, insuflându-le dragostea pentru marile teme ale spiritului european și pentru dialogul fertil dintre cultura română și cea universală.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga s-a născut la 20 august 1920, la București, într-o familie de intelectuali: tatăl, jurist, iar mama, profesoară. Atmosfera familială i-a insuflat de timpuriu dragostea pentru carte și artă, dar și rigoarea muncii intelectuale. De mică a fost familiarizată de tatăl ei cu literatura clasică franceză și germană, iar bunicul preot i-a transmis deprinderile timpurii ale vieții spirituale în Biserică. În copilărie și adolescență a visat să devină muziciană, studiind pianul cu perseverență și dezvoltând o sensibilitate artistică deosebită. O boală gravă, tuberculoza, i-a frânt însă drumul spre cariera muzicală, orientând-o spre literatură și științele umaniste.
După absolvirea Școlii Centrale pentru Fete, și-a început studiile universitare la Universitatea din București, urmând Facultatea de Drept (1939–1943) și Facultatea de Litere și Filosofie (din 1944). Această dublă formare, juridică și umanistă, i-a consolidat gândirea critică și deschiderea către multiple domenii ale cunoașterii.
În cadrul Facultății de Litere și Filosofie, a beneficiat de îndrumarea unor mari dascăli ai vremii. De la Tudor Vianu a deprins rigoarea analizei estetice și perspectiva comparatistă asupra literaturii universale, iar de la George Călinescu a învățat pasiunea pentru spiritul critic, curajul interpretărilor originale și respectul pentru istoria literară românească. Aceste influențe au stat la temelia operei sale ulterioare și i-au conturat parcursul profesional și creativ remarcabil.
Școala marilor maeștri a format la Zoe o gândire complexă, deschisă autenticului dialog cultural european. Încă din tinerețe și-a însușit convingerea că literatura și arta nu pot fi privite izolat, ci trebuie înțelese în contextul patrimoniului cultural universal, ca expresii ale unei mari conversații a spiritului uman. Lecturile clasicilor din literatura universală și apropierea de științele socio- umane i-au consolidat o viziune integratoare, în care valorile naționale se armonizau firesc cu tradițiile culturale ale lumii.
În acei ani a descoperit fascinația literaturii comparate, care avea să devină direcția centrală a cercetărilor sale. Timpul studenției, marcat de dificultățile provocate de boala din adolescență, i-a oferit și o lecție de viață: a transformat încercările personale în forță interioară și echilibru. Experiența suferinței i-a adus o înțelegere mai profundă a condiției umane și a rolului artei în înălțarea spiritului.
După finalizarea studiilor, a rămas profund legată de mediul universitar, afirmându-se treptat ca una dintre figurile de referință ale domeniului comparatist din România. A început ca asistent universitar la Catedra de literatură comparată a Facultății de Litere din București, colaborând strâns cu profesorii săi și cu tinerii cercetători. Prin muncă susținută și erudiție recunoscută, a parcurs toate treptele ierarhiei academice: lector, conferențiar și profesor titular. În paralel, a obținut titlul de doctor în filologie, cu o teză ce integra literatura română în dialogul marilor tradiții europene.
Ca profesor, s-a remarcat printr-un stil pasionant și riguros, insuflând generațiilor de studenți dragostea pentru literatură, respectul pentru valori și pentru adevăr. Cursurile sale depășeau simpla instruire academică, transformându-se în experiențe de formare intelectuală și umană.
Distinsa cărturară nu a debutat treptat, ci s-a făcut remarcată încă de la primele articole și prefețe care au atras atenția opiniei publice. Pentru alții, primele lucrări erau doar trepte timide către recunoaștere; pentru ea, ele au însemnat, din prima clipă, notorietatea autentică. Debutul său critic, survenit după treizeci și cinci de ani, nu a cunoscut ezitare sau îndoială, ci a impus claritatea și autoritatea unei voci intelectuale de necontestat, deschizând un parcurs remarcabil în domeniul literaturii.
Printre volumele sale de referință se numără: „Renașterea, umanismul și dialogul artelor” (1971), o amplă cercetare a spiritului renascentist ca sinteză între antichitate și modernitate; „Valori și echivalențe umanistice” (1973), în care a evidențiat literatura comparată ca disciplină de sinteză și dialog între culturi; „Eminescu – cultură și creație” (1976), lucrare fundamentală ce examinează creația eminesciană în contextul dialogului universal al valorilor.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga s-a afirmat ca unul dintre cei mai importanți cercetători ai operei lui Mihai Eminescu, abordând creația poetului cu rigoare filologică și sensibilitate umană. Analizele sale au evidențiat contextul cultural și istoric, relația dintre creația eminesciană și orizontul cultural european, precum și dimensiunea filosofică și spirituală a poeziei. Contribuțiile sale includ studii tematice și simbolice, analize comparatiste și participarea la ediții critice ale operei eminesciene, consolidându-i statutul de eminescolog de referință.
Recunoașterea valorii activității sale a venit prin alegerea ca membru corespondent al Academiei Române (1974) și apoi ca membru titular (1992). În cadrul forului academic, cercetătoarea a avut un rol activ, contribuind la proiecte de amploare, la elaborarea unor lucrări fundamentale și susținând direcțiile majore ale culturii naționale. A condus Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, unde a coordonat echipe de cercetători, a încurajat apariția lucrărilor de sinteză și a promovat deschiderea științei literare românești către dialogul internațional.
Prin întreaga sa activitate instituțională, s-a impus ca un veritabil liant între tradiție și modernitate, între cercetarea românească și circuitul ideilor europene.
Chiar și în anii regimului comunist, a reușit să-și continue cariera universitară și activitatea de cercetare într-un context adesea ostil, păstrând rigoarea metodologică și o anumită independență interioară față de presiunile ideologice.
Prestigiul său științific a condus la implicarea în comisii de specialitate, la participarea la congrese internaționale și la publicarea de studii care au contribuit la transmiterea valorilor culturale și la integrarea literaturii române în marile curente universale. De-a lungul carierei, a fost distinsă cu Premiul Academiei Române, cu premii ale Uniunii Scriitorilor și cu înalte distincții internaționale, între care Ordinul național „Steaua României” în grad de Mare Cruce, confirmându-i locul de prestigiu atât în cultura română, cât și în cea europeană.
În ultimele decenii ale vieții, cea care fusese dascăl și academician a simțit tot mai profund chemarea spre reculegere și valorile credinței. După o viață dedicată culturii și mediului universitar, s-a retras la Mănăstirea Văratec, una dintre cele mai cunoscute vetre monahale ale Moldovei. În 2005 a îmbrăcat haina monahală, primind numele de maica Benedicta.
Deși și-a așezat destinul sub semnul credinței, nu a părăsit valorile umaniste și dragostea pentru literatură, trăindu-le însă într-o lumină mai adâncă, cu smerenie și împăcare. Maica Benedicta a rămas la Văratec până la trecerea sa la Domnul, pe 5 mai 2006, fiind înmormântată, conform dorinței testamentare, la Mănăstirea Putna. Astfel, drumul său a cunoscut o rotunjire simbolică: de la efervescența intelectuală a capitalei la liniștea chiliilor monahale, întreaga sa viață a fost marcată de cultură, credință și dăruire.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga rămâne o personalitate de prim rang a culturii române, un spirit erudit care a știut să pună literatura națională în dialog fertil cu marile tradiții europene. Ca monahă, a arătat că știința și credința nu se exclud, ci se completează într-un destin dedicat frumosului și sensului. Tot ceea ce a făcut a purtat amprenta unei bucurii lăuntrice pe care o transmitea celor ce o ascultau. A chemat necontenit la lumina cunoașterii, menirea vieții sale fiind aceea de a împărtăși această lumină. Astăzi, numele ei rămâne sinonim cu umanismul autentic, generozitatea intelectuală și devotamentul față de cultură și spirit.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta. Putna: Editura Nicodim Caligraful, 2018. Omagiu: Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga la 80 de ani. București: Roza Vânturilor, 2001. Lumină din lumină… Marea Profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Elis Râpeanu. Ploiești: Printeuro, 2007.
