În istoria artei românești moderne, puține nume rezonează cu atâta forță precum cel al lui Nicolae Grigorescu. Format la confluența dintre tradiția autohtonă și influențele artistice occidentale, a devenit nu doar întemeietorul picturii moderne din România, ci și un creator capabil să redea, prin culoare și lumină, sufletul profund al acestui popor. Opera sa a marcat decisiv afirmarea artistică a României, propunând o viziune originală, strâns legată de specificul național și, în același timp, armonizată cu spiritul epocii europene.
Grigorescu a transformat peisajul românesc, viața rurală și chipurile țăranilor într-un limbaj plastic vibrant, pătruns de autenticitate și strălucire. În creațiile sale, tradiția se îmbină cu sensibilitatea unui artist format în contact cu marile școli ale picturii occidentale, în special cu impresionismul francez.
Mai mult decât un pictor al realității vizibile, acest mare reprezentant al artei românești a fost un poet al luminii, un constructor de atmosferă, capabil să exprime, cu o simplitate rafinată, esența românității. Prin întreaga sa activitate, el a pus bazele unei arte moderne cu identitate proprie, devenind un reper durabil pentru generațiile care i-au urmat.
La granița dintre realism și impresionism, între vocația patriotică și rafinamentul stilistic, pictura sa reflectă o sensibilitate profundă. De la icoanele timpurii și scenele de război, până la peisajele rustice dominate de calm, fiecare lucrare exprimă o concepție unitară, fidelă spiritului românesc și deschisă universalului.
Născut în 1838 în satul Pitaru, județul Dâmbovița, Nicolae Grigorescu și-a petrecut primii ani de viață în mijlocul naturii și al oamenilor simpli ai satului – o lume care i-a rămas adânc întipărită în memorie și pe care avea să o transpună mai târziu cu o remarcabilă finețe a observației și a exprimării artistice. Provenind dintr-o familie modestă, a cunoscut de timpuriu greutățile vieții. Rămas orfan de tată la doar cinci ani, s-a mutat împreună cu mama și frații săi la București, în speranța unui trai mai bun.
Aici, în jurul vârstei de zece ani, talentul său artistic a fost remarcat și cultivat în atelierul pictorului ceh Anton Chladek. În acest mediu stimulant, tânărul Grigorescu a învățat bazele desenului și tehnica picturii în ulei, realizând copii după gravuri celebre și portrete la comandă. Dincolo de originile sale modeste, și-a transformat harul într-o adevărată misiune artistică. A lăsat posterității un veritabil testament vizual al unei Românii în plin proces de definire identitară, o țară care își regăsea coerența spirituală prin artă și cultură.
Primele lucrări cu adevărat semnificative apar în jurul vârstei de 15–18 ani, când pictează icoane și fresce pentru biserici din împrejurimi, printre care se numără și cele de la Mănăstirea Zamfira și, mai târziu, Mănăstirea Agapia – etape esențiale în formarea sa ca artist. Aceste realizări îl impun ca un tânăr iconar talentat și îl aduc în atenția unor personalități marcante ale epocii, printre care Mihail Kogălniceanu, care îi va sprijini demersurile pentru continuarea pregătirii sale în domeniul picturii.
În 1861, beneficiind de contextul politic favorabil creat de reformele promovate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Grigorescu obține o bursă din partea statului român, care îi oferă posibilitatea de a studia la prestigioasa École des Beaux-Arts din Paris. Deși admis în această instituție, se simte atras mai curând de spiritul liber al Școlii de la Barbizon decât de rigorile academismului parizian.
În pădurea de la Fontainebleau, în mijlocul naturii care i-a inspirat pe artiști precum Jean-François Millet și Théodore Rousseau, tânărul pictor își descoperă sensibilitatea artistică autentică. Contactul direct cu peisajul, lumina naturală și pictura în aer liber contribuie decisiv la cristalizarea unui stil personal, în care observarea atentă a realității se îmbină cu o notă lirică profundă. Anii petrecuți în Franța, în mijlocul marilor mișcări artistice ale epocii, definitivează formarea sa ca artist și pun bazele unei sinteze originale între tradiția picturală occidentală și expresivitatea peisajului românesc.
Revenit în țară în 1868, el aduce cu sine o concepție artistică proaspătă, liberă și profund personală, în contrast cu convențiile academice de până atunci. Peisajele sale reflectă o legătură autentică față de lumea satului românesc – case modeste, livezi în floare, țărani la muncă, boi odihnindu-se la umbră –, toate surprinse cu o sinceritate apropiată de poezia vizuală.
Un moment de cotitură în cariera sa îl reprezintă participarea, ca pictor de front, la Războiul de Independență din 1877. În calitate de „reporter vizual”, transmite de pe front schițe, desene și picturi ce înfățișează scene de luptă, soldați români în tranșee, momente de răgaz sau marșuri prin peisaje devastate de război. Aceste lucrări, pătrunse de un dramatism reținut și de o emoție sinceră, oferă o reprezentare umanizată și profund românească a evenimentelor eroice ale epocii.
Prin întreaga sa operă, Nicolae Grigorescu se impune ca primul mare pictor național al României moderne – un artist care a întruchipat prin artă spiritului colectiv românesc. Tablourile sale nu sunt simple redări ale realității, ci veritabile poeme plastice, în care lumina devine un element viu, revelator. Natura capătă valențe simbolice, devenind spațiu de comuniune, iar omul este integrat firesc în acest univers, în deplină armonie cu mediul care îl înconjoară.
În deceniile următoare, a expus constant la saloanele oficiale din București și la expoziții internaționale, atrăgând recunoașterea criticilor și a publicului deopotrivă. Reputația sa a crescut treptat, fiind distins cu numeroase premii, iar lucrările i-au fost achiziționate atât de colecționari importanți, cât și de statul român, care îi recunoștea contribuția excepțională la dezvoltarea artei moderne.
În căutarea desăvârșirii profesionale, Nicolae Grigorescu a călătorit în Italia și Franța – spații ale artei și rafinamentului – unde a avut prilejul de a studia îndeaproape marile opere ale patrimoniului european și de a-și rafina stilul în dialog direct cu tradițiile picturale occidentale.
Totodată, artistul a fost un inovator al artei românești, impunând un limbaj plastic modern, influențat de marile curente europene, dar fidel spiritului național. Dacă începuturile sale au fost marcate de academismul parizian și de influența pictorilor de la Barbizon, stilul său a evoluat treptat către un impresionism liric, cu accente de realism poetic. Lumina, culoarea și mișcarea devin treptat elementele esențiale ale compoziției sale, definind o estetică personală, ușor recognoscibilă.
Fascinat de peisajul românesc – dealuri domoale, păduri tăcute, drumuri prăfuite și case modeste –, pictorul l-a transpus pe pânză cu o finețe care evită idealizarea, dar păstrează o profundă admirație. Viața țăranului român este surprinsă cu sinceritate și empatie: momente de muncă, odihnă sau contemplație devin scene de o frumusețe calmă, în care umanul și naturalul se întâlnesc într-o armonie autentică. Lucrări precum „Car cu boi” – poate cea mai emblematică imagine a țăranului român în comuniune cu pământul –, „Țărăncuță cu basma albă” – simbol al frumuseții nealterate –, „Țărancă din Muscel” – un chip luminos, senin și demn –, „Ciobănașul” sau „Întoarcerea de la târg” sunt astăzi repere fundamentale ale picturii românești.
Deși a pictat cu predilecție în ulei pe pânză, artistul a lăsat și o valoroasă colecție de desene și acuarele, multe realizate „pe viu”, în fața naturii sau în timpul peregrinărilor sale. Tehnica sa se distinge prin tușe rapide, vibrante, uneori sumare, dar pline de sugestivitate, în care forma este modelată prin culoare, iar emoția devine esența compoziției.
După o viață dedicată artei și călătoriilor, Grigorescu s-a retras în ultimii ani, la Câmpina, unde și-a construit o casă-atelier. Înconjurat de peisaje blânde, care îi ofereau liniștea și inspirația necesare, a continuat să lucreze aproape zilnic, pictând în aer liber, fascinat de lumina care transforma necontenit contururile lumii înconjurătoare. În această etapă finală, stilul său capătă o libertate crescândă, iar lucrările devin mai aerate, impregnate de o vibrație afectivă intensă și de o atmosferă aproape onirică.
La 21 iulie 1907, la vârsta de 69 de ani, marele pictor se stingea din viață, lăsând în urmă o operă vastă, ce avea să pună temelia artei moderne românești. În același an, Academia Română îl declara membru post-mortem – o recunoaștere simbolică pentru cel care reușise, prin mijloace exclusiv artistice, să exprime sufletul unei națiuni.
Moștenirea sa artistică este covârșitoare. Autor al unui univers compozițional original și profund, el nu a fost doar primul pictor român cu anvergură europeană, ci și un model pentru generații întregi de artiști – de la discipolii direcți, precum Ștefan Luchian și Ion Andreescu, până la reprezentanții modernismului românesc din secolul XX. A înnobilat figura țăranului, a revalorizat peisajul autohton și a conferit picturii românești un prestigiu fără precedent.
Astăzi, Grigorescu rămâne o conștiință artistică vie – o punte între tradiție și modernitate, între vizibilul poetic și profunzimea sufletească. Picturile sale trăiesc nu doar în colecțiile muzeale de prestigiu – precum Muzeul Național de Artă al României sau Muzeul Memorial «Nicolae Grigorescu» din Câmpina –, ci mai ales în memoria afectivă a celor care, prin culoare și vibrație cromatică, redescoperă frumusețea sufletului românesc.
Prin întreaga sa creație, a conturat o identitate plastică românească și a propus o concepție modernă asupra artei, în care natura și omul sunt priviți cu afecțiune, noblețe și claritate interioară. Opera sa rămâne, peste timp, o mărturie artistică a procesului de afirmare națională – o dovadă că, prin artă, România și-a cristalizat valorile și conștiința de sine.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Pe urmele lui Nicolae Grigorescu. Valentin Ciucă. București: Sport-Turism, 1987. Viața și opera lui Grigorescu. București: Adevărul Holding, 2009. Nicolae Grigorescu. G. Oprescu. București: Meridiane, 1971. Pictorul N.I. Grigorescu. Al. Vlahuță. București: Editura Tineretului, 1969.
