„Nici un pas înapoi!” (Ordinul lui Stalin nr. 227 din 1942)
Rolul jucat de Armata Română în Doilea Război Mondial, mai ales asupra bătăliei de la Stalingrad, este sumar reflectat în istoriografia străină, părerile fiind mai degrabă, negative. Evident, că cel mai mult s-au aplecat asupra subiectului principalii protagonişti: istoricii sovietici şi cei germani. Primii au dorit să exploateze cât mai bine un succes de o asemenea anvergură, ceilalţi încercând să găsească explicaţii şi justificări pentru înfrângerea suferită. Istoricii şi teoreticienii s-au străduit să descifreze resorturile cele mai intime care au condus la angajarea şi desfăşurarea uneia dintre cele mai importante operaţii terestre ale celui de-al Doilea Război Mondial. Bătălia Stalingradului constituie un moment de cotitură în desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial. Importanţa sa este dată nu numai de efectivele angajate în bătălie, ci mai ales de implicaţiile sale în desfăşurarea ostilităţilor pe frontul de Est, şi implicit, în ansamblul conflagraţiei mondiale, cu reverberaţii până în zilele noastre.
În timpul celor peste 200 de zile (17 iulie 1942-2 februarie 1943), cei doi principali beligeranţi au aruncat în luptă forţe umane impresionante şi imense materiale de război, ceea ce a făcut ca încleştările să fie deosebit de crâncene, iar rezultatul să influenţeze decisiv cursul războiului: Uniunea Sovietică a preluat iniţiativa strategică, iar Germania a fost constrânsă la o defensivă aproape permanentă.
În această confruntare dramatică, România a avut o participare însemnată cu două Armate (a-III-a şi a-IV-a), efectivul total fiind de circa un sfert de milion de oameni. Ele au acţionat pe direcţii şi în sectoare importante, într-un context strategic complet nefavorabil, care a influenţat decisiv rezultatele confruntării. Dincolo de înfrângerea gravă suferită (cea mai mare din istoria noastră) şi de consecinţele pe care aceasta le-a generat, participarea trupelor române la marea confruntare, cunoscută mai ales prin sintagma „bătălia de la Cotul Donului”, este cel mai important eveniment militar al întregii campanii a Armatei Române desfăşurată în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
Demersul nostru a fost determinat de mai multe motive. În primul rând, o mai veche pasiune pentru aspectele privind a doua conflagraţie mondială. Firesc, după zeci de ani de „tăcere” asupra campaniei Armatei Române în Est şi suprasaturarea cu faptele de arme din Vest, alături de Armata Roşie „eliberatoare”, noile posibilităţi de cercetare după 1989 au creat o puternică motivaţie pentru abordarea acestui subiect. De asemenea, prezentarea, deseori contradictorie în istoriografia străină şi cea română, a locului şi rolului avut de Armata Română în bătălia de la Stalingrad, constituie un alt argument pentru această întreprindere. De altfel, multe aspecte ale României celui de al Doilea Război Mondial, au generat, şi generează, numeroase polemici şi vii discuţii.
Analizarea participării Armatei Române în bătălia de la Stalingrad se impune, însă şi din punct de vedere moral. La Cotul Donului şi în Stepa Calmucă au luptat zeci de mii de militari români, mulţi dintre ei fiind ucişi, răniţi şi luaţi prizonieri, iar timp îndelungat drama pe care au trăit-o n-a fost cunoscută. Deşi constituie un eveniment major al istoriei noastre şi în pofida apariţiei după 1989 a numeroase lucrări, studii, articole, documente, participarea Armatei Române în bătălia Stalingradului rămâne puțin cunoscută în conştiinţa publică. Dacă atitudinea opiniei publice este, oarecum, scuzabilă, nu acelaşi lucru îl putem spune despre instituţiile statului.
Astfel, referirile la campania din Est şi, implicit, în bătălia Stalingradului, sunt inexistente sau tratate sumar în manualele şcolare acreditate de Ministerul Educaţiei și Cerecetării. Mulţi ani, zecile de mii de morţi de la Cotul Donului şi nu numai, au fost „uitaţi” de autorităţile române, justificarea fiind lipsa banilor. În 2003, prin grija fostului aliat, „Uniunea populară germană pentru îngrijirea mormintelor de război“ au fost înhumaţi în zona Volgogradului (fostul Stalingrad), primii 625 de militari români. Abia în 2004, a devenit funcţional Oficiul National pentru Cultul Eroilor (ONCE). Restaurarea cimitirului de la Ţiganca (Basarabia), în care se odihnesc rămăşiţele a aproape 1.000 de militari români, este poate cea mai mare reuşită a Oficiului, la care se adaugă încheierea în 2005 a unui acord interguvernamental româno-rus ce prevede construirea unor cimitire româneşti în zonele Stalingrad şi Cotul Donului.
Despre bătălia de la Stalingrad s-a scris şi se va mai scrie mult, având în vedere importanţa pe care deznodământul său a avut-o în desfăşurarea ulterioară a războiului, literatura fiind bogată şi variată: memorii, jurnale, volume de documente, monografii, studii de specialitate, subiectul fiind analizat şi în academiile militare etc. S-au purtat dispute în legătură cu situarea acestei bătălii în raport cu desfăşurarea de ansamblu a războiului, fiind considerată „cotitură” sau „început al cotiturii”, „lanţul” cauzal stabilit între bătăliile de la Moscova (1941), Stalingrad (1942-1943) şi Kursk (1943) în pierderea iniţiativei strategice de către Wehrmacht, în raport cu bătăliile de pe alte teatre de război.
Cele mai multe scrieri consacrate luptelor de la Stalingrad, aparţin spaţiului ex-sovietic, subiectul fiind tratat pe larg în istoriografia oficială. Este de remarcat modul de prezentare triumfalist, evoluţia evenimentelor fiind în desfăşurare după un scenariu prestabilit. De asemenea, superioritatea strategilor sovietici este relatată într-o manieră de care nimeni nu are dreptul să se îndoiască, retragerea din vara anului 1942, fiind de fapt o acțiune menită să atragă în capcană armata germană. La fel, ostaşul sovietic, era un luptător neîntrecut, care nu cunoştea frica etc. Toate acestea sunt afirmate fără a ţine seama de adevărul faptelor: pierderea unei părţi însemnate din teritoriu, ceea ce a făcut ca la Stalingrad să se emită „faimosul” ordin nr. 227, promulgat de Stalin cu lozinca „Nici un pas înapoi!”, prin care toți comandanții care se retrăgeau fără ordin urmau să fie judecați de tribunalele militare de la nivelul lor ierarhic. La acestea se adaugă sutele de mii de militari morţi, răniţi şi prizonieri, dar și numeroasele dezertări în masă.
În ceea ce priveşte referirile la participarea Armatei Române în cadrul luptelor desfăşurate la Stalingrad, acestea sunt, în general, lipsite de consistenţă, iar atunci când sunt menţionări, faptele nu sunt prezentate în mod obiectiv. Astfel, la unii memorialişti, precum V. I. Ciuikov, . întâlnim afirmaţii chiar dispreţuitoare, după care de multe ori trupele române erau apreciate ca slab pregătite, dotate şi echipate (aici trebuie să recunoaştem că există oarecare dreptate). Chiar şi un strălucit strateg, cum a fost G.K. Jukov, nesocoteşte realitatea faptelor când vorbeşte de pregătirea contraofensivei. Astfel, în loc să admită că direcţiile loviturilor principale ale contraofensivei de la Stalingrad au fost dictate de configuraţia frontului şi a terenului, el afirmă că acestea au fost alese, în principal, din cauza faptului că acele sectoare erau ocupate de trupe române, mai slabe decât cele germane. El pierde din vedere faptul că, atunci când a fost pregătit planul contraofensivei, în septembrie 1942, frontul nu era ocupat de români întrucât aceștia abia se îndreptau spre front.
Un alt aspect observat în unele lucrări, este că autorii sovietici evită în mod intenţionat să identifice inamicul împotriva căruia luptau, acesta fiind numit cu eticheta generală de „fascişti”, „hitlerişti”, „inamic”, autorii căutând să menajeze pe germani, aliați cu noi, „fratele mai mic”.
În ceea ce priveşte abordarea germană a bătăliei de la Stalingrad întâlnim un punct de vedere aproape opus celui sovietic. Astfel, în Germania, după moartea lui Hitler, foştii generali care şi-au scris memoriile și au supravieţuit războiului, au aruncat toată înfrângerea pe seama sa. Este de ajuns să amintim afirmaţiile făcute de celebrul mareşal Erich von Manstein, care în memoriile sale dedică un capitol întreg calităţilor de comandant militar ale lui Hitler, din care reiese responsabilitatea principală a acestuia în dezastrul de la Stalingrad. Istoricii militari de renume sunt aproape unanimi în a-l considera pe Manstein drept cel mai talentat strateg si cel mai abil tactician al războiului mobil dintre toți generalii germani din cel de-al Doilea Război Mondial. Înțelegerea sa privind dimensiunea operațională a războiului modern, implicând în primul rând binomul tanc-avion, capacitatea sa de a improviza în situațiile neprevăzute, au făcut ca Manstein să fie considerat de către Înaltul Comandament al Armatei Roșii drept cel mai capabil și mai redutabil dintre ofițerii superiori ai Wehrmacht-ului.
În analiza participării Armatei Române şi a celorlalţi aliaţi ai Germaniei la acțiunile militare de pe Don şi Volga, găsim şi la partea germană aceeaşi gândire care, pentru a-şi justifica înfrângerea, aruncă vina asupra aliaţilor mai mici ce nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor. S-a încercat acreditarea ideii că ostaşii români ar fi avut o frică paralizantă în faţa tancurilor sovietice şi ar fi părăsit dispozitivele de apărare fără a opune niciun fel de rezistenţă, omiţându-se faptul că, tocmai, partea germană se făcea vinovată de faptul că armatele române nu dispuneau de mijloace antitanc eficace și, în unele cazuri, trupele române erau sacrificate în acţiuni fără sorţi de izbândă.
Din aceste exegeze lipsesc, nu fără o anume justificare, luările de poziţie româneşti. Trebuie să precizăm însă că această „tăcere” a istoriografiei româneşti a fost determinată de „raţiuni ideologice”, care a impus interzicerea cercetării timp de aproape 50 de ani asupra acestui moment important din istoria României.
Cu toate acestea, nu putem să nu remarcăm sinteza curajoasă pentru anii dinainte de 1989, realizată de Constantin I. Kiriţescu, România în al doilea război mondial, vol. I- II, abia în 1995. Ceea ce este de apreciat la această lucrare este faptul că, în lipsa accesului la documente, s-a realizat o sinteză valabilă şi astăzi din multe puncte de vedere.
O primă încercare oficială de a prezenta acţiunile operative ale trupelor române pe frontul de Est a fost în lucrările de istorie militară apărute chiar în anul 1989. Pentru prima dată în istoriografia după 1945, este abordată participarea Armatei Române în campania din Est, cu luptele românilor la Cotul Donului şi Stepa Calmucă. Ele sunt valoroase, deși au informaţii puţine, deformate, fiind tributare ideologiei timpului, conform căreia militarii români, corpul ofiţeresc erau ostili continuării războiului şi receptivi la propaganda inamică.
După 1989, subiectul a început să fie abordat cu mai mult curaj, fiind editate volume de documente referitoare la participarea Armatei Române la campania din Est. De remarcat că cei care s-au aplecat asupra subiectului au fost mai ales istoricii militari, atrași de noutatea temei, cât şi din dorinţa, de a reabilita Armata Română, de a explica cea mai mare înfrângere din istoria acesteia şi, nu în ultimul rând, de a cinsti memoria sutelor de mii de români ucişi sau acelora care au cunoscut calvarul prizonieratului.
Fără a face un inventar complet asupra întregii istoriografii româneşti postdecembriste, referitoare la acest subiect considerat „tabu”, menționăm faptul că istoriografia bătăliei de la Stalingrad cuprinde numeroase și variate lucrări, îndeosebi ale regretatului istoric Gheorghe Buzatu, fiind cel mai prolific cercetător al perioadei şi al personalităţii lui Ion Antonescu.
Pentru aspectele privind participarea Armatei Române la operaţiunile militare, pe lângă documentele de arhivă, esenţiale au fost lucrările istoricilor militari, în care sunt detaliate acţiunile Armatei Române atât pe frontul de la Stalingrad, cât şi în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial, fiecare lucrare conţinând noi documente din arhive sau mărturii cu aspecte inedite. În analiza acţiunilor militare, fundamentale sunt lucrările despre participarea armatelor 3 şi 4 române la Stalingrad.
În general, Frontul de Est este prezentat ca o confruntare între forţele germane şi cele sovietice. Deşi România a avut a doua armată în privința efectivelor, din cadrul Axei şi a suferit mari pierderi pe acest front, în mod nedrept, acţiunile ostașilor români sunt reflectate sumar, tangențial, în istoriografie.
Numeroase aprecieri, pozitive și îndeosebi negative, asupra Armatei Române, aparţin principalelor tabere beligerante, cea sovietică şi cea germană, acestea considerând de multe ori că trupele române au fost slab pregătite, dotate şi echipate.
Un rol important în crearea imaginii deformate a militarilor români îl au memoriile principalilor comandanţi participanţi la bătălia Stalingradului, de partea sovietică, amintim pe mareșalii G.K. Jukov, A.I. Eremenko și C.I. Ciuikov. Aprecierile lor, deşi sumare, nu lasă nici un dubiu: armata română nu era un inamic de care trebuia să se ţină cont, nu atât sub raportul înarmării, cât sub raportul valorii soldaţilor români. Mareșalul Ciuikov aprecia dispreţuitor că: „Dintre toţi soldaţii, românii arătau cel mai rău; erau atât de prost îmbrăcaţi încât îţi era groază să te uiţi la dânşii. Cu toate că era un ger de minus 30 grade, unii dintre ei erau desculţi” și „în faţa armatelor noastre, inamicul lăsase în mare parte unităţi române. Acest fapt ne liniştea oarecum”.
Aceeaşi imagine este redată şi de jurnalistul britanic de origine rusă, Alexander Werth, care insistă pe non-combatul trupelor române: „rătăceau prin stepă mii de români, care-i înjurau pe germani şi căutau cu disperare centrele de alimentare ale ruşilor, dorind din tot sufletul să fie luaţi prizonieri”. Referindu-se la ofensiva din Stepa Calmucă din zilele de 20 şi 21 noiembrie, autorul subliniază că „aici se predaseră mii de români”, iar spre finalul luptelor de la Stalingrad, „mai ales românii se predau în grupuri compacte”.
Nu negăm realitatea unora dintre faptele prezentate, mai ales în ce privește înfățișarea fizică a soldaţilor români din cauza condiţiilor insuportabile în care luptau, dar ceea ce uită aceşti autori este comportamentul inuman al trupelor sovietice. Se trecuse de la propaganda nazistă care glorifica „invincibilitatea armatei germane” şi „superioritatea rasei ariene”, la brutalitatea ostaşului sovietic. Aceasta a avut un efect contrar celui aşteptat: în schimbul unei rezistenţe „până la ultimul cartuş”, o parte a trupelor române a renunţat la o rezistenţă inutilă în lipsa unui ajutor concret, aşa cum a făcut-o Gruparea „Mihail Lascăr”. Redăm câteva exemple privind comportamentul trupelor sovietice în timpul luptelor: „cadavrele ostaşilor din Divizia 1 blindată erau decapitate” și „cadavre de soldaţi români erau călcate de tancuri”. Soarta unora dintre prizonierii români a fost la fel de dură: strânşi în coloane, mulţi dintre ei erau împuşcaţi de către soldaţii sovietici „din proprie iniţiativă” sau „cei care nu puteau să se ţină de coloană, împărtăşeau aceeaşi soartă”. Un alt aspect „uitat” în legătură cu bătălia de la Stalingrad îl reprezintă numeroasele dezertări din Armata Roşie şi cele peste 13.500 de execuţii ale unor soldaţi sovietici care-şi pierduseră curajul „proletar”.
Cu afirmaţiile generalului german trecem la ceea ce putem numi „Armata Română în viziunea Wehrmachtului” şi a lui Hitler, aprecierile fiind, firesc, mult mai numeroase. Începuturile acestei viziuni apar odată cu venirea în România a Misiunii Militare Germane și rapoartele acesteia către Berlin, cuprind aprecieri, mai degrabă negative, atitudine care se va accentua pe măsura prelungirii războiului, culminând cu dezastrul de la Stalingrad, dezastru care s-ar datora, după unii, slăbiciunii şi lipsei „voinţei de a lupta” a românilor. Sintetic vorbind, percepţia germană asupra Armatei Române a parcurs o evoluție sinuoasă, de la ideea preconcepută, „cu românii nu se poate face nimic” din timpul pregătirii invadării Uniunii Sovietice, la părerea că „aliaţii noştri, trupele române sunt deosebit de bune”, pe fondul succeselor şi acceptării continuării războiului dincolo de Nistru, în august 1941, pentru ca în final, în timpul contraofensivei sovietice de la Stalingrad, Armata Română să constituie „prima mare deziluzie”. Evident, după 23 august 1944, percepţia negativă se va accentua și mai mult.
Ceea ce trebuie remarcat în memoriile germane, este atitudinea diferită pe care o au autorii faţă de Antonescu şi Armata Română. Tonul, îl dă însuşi Adolf Hitler. Astfel, într-o conjunctură informală, fără a se mai ascunde după clişee ideologice, Adolf Hitler menţiona deseori: „Dintre toţi aliaţii noştri, Antonescu are cea mai largă viziune. Este o personalitate în adevăratul sens al cuvântului. Este incoruptibil. El este un soldat înnăscut. Dar neşansa lui este de a conduce pe români”. Atitudinea Führer-ului faţă de dictatorul român şi armată este exprimată prin următoarea frază: „în ceea ce priveşte România, ea are un singur bărbat – Antonescu!”. Hitler considera că singurul merit al lui Antonescu a fost crearea unor forţe armate capabile de luptă. Considerându-l „de origine germană”, Hitler nu-şi ascundea respectul pentru personalitatea puternică şi caracterul său hotărât. Aceeaşi părere o are şi Wilhelm Keitel, şeful Comandamentului Suprem al Wehrmachtului: „Antonescu era un soldat adevărat, profesionist, sincer şi direct”, în timp ce Armata Română „nu era bună de nimic”.
La rândul său, feldmareşalul Erich von Manstein scria despre Antonescu, astfel: „Indiferent de felul în care istoria îl va aprecia ca om politic, a fost un patriot adevărat, un bun soldat şi cel mai loial aliat al nostru”. Referindu-se la Armata Română, feldmareșalul a făcut o analiză obiectivă a părţilor bune şi rele. Vorbind de părţile bune, el a menţionat în primul rând modestia, rezistenţa şi curajul majorităţii soldaţilor români proveniţi din rândurile ţărănimii. În al doilea rând, „în pofida lipsurilor şi constrângerilor, trupele române, în limitele posibilităţilor, îşi făceau datoria”. Şi, în sfârşit, românii „se supuneau cu hotărâre ordinelor comandanţilor germani, nu se lăsau influenţaţi de diverse considerente de prestigiu, la fel ca alţi aliaţi, atunci când unele probleme trebuiau rezolvate pe cale amiabilă”.
Punctele slabe ale trupelor române, după părerea feldmareșalului Manstein, erau următoarele: nivelul scăzut de educaţie al soldatului român, iar o mare parte din ofiţeri cu grade înalte şi medii nu corespundeau cerinţelor războiului modern, „armamentul fiind parţial învechit şi insuficient, în special cel antitanc” şi de aceea „nu le puteam cere să reziste în faţa formaţiunilor de tancuri sovietice”. Fără a diminua unele opinii exprimate, remarcăm că în această privinţă, mareşalul german omite, intenţionat sau nu, realitatea faptelor: armatele române au fost lăsate în faţa tancurilor sovietice, fără armament antitanc adecvat, li s-au ignorat toate solicitările în această privinţă şi însuşi Manstein, în timpul operaţiunii „Viscolul”, a expus trupele române blindatelor sovietice. Un alt aspect important, care limita folosirea trupelor române în războiul din Est, „era preţuirea, în sens de supraevaluare (n.n.), pe care o aveau românii faţă de ruşi. În situaţii dificile, exista pericolul apariţiei panicii”, considera Manstein. De asemenea, feldmareşalul menţiona şi faptul că din septembrie 1941, România îşi atinsese scopul pentru care intrase în război şi continuarea luptelor dincolo de Nistru dusese la scăderea moralului soldatului român. Şi, în sfârşit, Manstein acorda o atenţie deosebită regulilor militare perimate: practica pedepselor corporale şi echiparea diferenţiată a soldaţilor şi ofiţerilor români.
Opiniile feldmareşalului Manstein cu privire la regulile militare folosite în Armata Română sunt completate şi de memoriile maiorului G. Weltz, comandant al unui batalion german de geniu. În cartea sa „Soldaţii care au fost trădaţi”, dedicată bătăliei de la Stalingrad, el descria obiceiurile din companiile româneşti: „comandantul este cel care împarte mâncarea. Are un sistem special. Mai înainte de toate, el umple farfuriile ofiţerilor cu carne şi fasole. Urmează subofiţerii. Ei îşi toarnă din cazan mâncarea rămasă. Iar resturile, zeama călduţă şi fără gust, le revine soldaţilor. Aceasta e regula… În schimbul mâncării insuficiente ei primesc bătaie”.
În pofida aroganţei militarilor germani faţă de cei români, considerăm că trebuie amintit un alt caz în legătură cu pedepsele corporale practicate în Armata Română. Astfel, într-un raport al Serviciului Special de Informaţii al Marelui Stat Major, din toamna anului 1943, se arăta că un subofiţer german ar fi fost acuzat şi arestat pentru „propagandă antiromânească”, întrucât protestase ca urmare a faptului că un soldat român (şofer) fusese pedepsit cu 25 de lovituri (pedeapsa i-a fost agravată apoi la 50 de lovituri) pentru că ciocnise o maşină germană. Subofiţerul acuzat de „propagandă antiromânească”, pentru a i se demonstra eroarea făcută, i-a fost arătat un ordin al mareşalului Antonescu ce prevedea bătaia pentru astfel de cazuri!
Maltratările din armată sunt prezentate sporadic și în interviurile de istorie orală organizate de noi cu elevii de la Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, acordate de unii veterani de război, din judeţul Vaslui. Ele, desigur, sunt în mare parte subiective, dar exprimă și o realitate. Astfel, Botez Ioan din localitatea Puşcaşi, fost copil de trupă, s-a plâns că bătaia era un lucru obişnuit în armată. Motivele erau diverse: praful care ieşea din bonetă, păduchii, acte de indisciplină sau pur şi simplu faptul că sergenţii se îmbătau, făceau seara inspecţii inopinate şi ordonau aplicarea de 5, 10, 20, 30 de lovituri. Cozma Ilie din Albeşti afirmă că „a mâncat bătaie” de nu mai ţine minte, în sensul că se întâmpla frecvent. Purice Alexandru din aceeași localitate, a mărturisit într-un interviu luat de eleva Crețu Georgiana, că ajunsese să deteste un comandant, încât nu ar fi ezitat să îl împuşte dacă ar fi avut ocazia. Bătaia se aplica în mod divers: cu baioneta la palmă, cu lopata, funia udă, loviturile fiind numite în argoul soldăţesc „trăgătoare”.
Recunoaştem în aceşti caporali sau sergenţi o tipologie care a făcut ravagii şi în anii comunismului, mai ales în închisorile politice şi în lagărele de muncă. Este acel tip uman în care proasta educaţie se combină cu trăsături nefericite de caracter şi cu un soi de euforie jalnică pe care o dă sentimentul autorităţii. Bătaia era mai frecventă în ţară la instrucţii, nu pe front, unde superiorii se temeau că ar putea fi împuşcaţi de soldaţi.
Referindu-ne strict la bătălia de la Stalingrad, potrivit tezei germane înfrângerea s-a datorat exclusiv părţii române și a fost difuzată de şeful Misiunii Militare Germane, Arthur Hauffe, în rapoartele către Berlin. Astfel, într-un raport din 3 decembrie 1942, în care sunt analizate cauzele înfrângerii armatelor 3 şi 4 române, printre altele, se recunoaşte şi responsabilitatea părţii germane privind neonorarea promisiunii de a echipa trupele române. Se afirma că „acestora le lipseşte acel spirit de a nu se lăsa învinşi”, iar „deficienţele şi slăbiciunile trupei sunt caracteristici native”.
Soldaților români li s-a mai reproşat „frica de panzere”, îndeosebi de comandantul Armatei 4 blindată germană, Hermann Hoth şi părăseau poziţiile de luptă fără a mai opune rezistenţă. Au existat, desigur, unele deficienţe ale trupelor române în privinţa tacticii asupra blindatelor, însă afirmaţia generalului german este contrazisă de numeroase documente care atestă că, în pofida armamentului inadecvat, trupele române au realizat acte aproape sinucigaşe: urcarea pe tancurile sovietice în încercarea disperată de a le incendia, tragerea cu tunul de la 10,5 metri. Era şi un stimulent pe măsură: 45 de zile de concediu la cei care distrugeau câte un blindat. Acolo unde tancurile sovietice atacau în număr mare, de ordinul zecilor, acestea au copleşit apărarea trupelor române. De asemenea, ceea ce nu au luat în considerare autorii germani, în privinţa acestei acuzaţii adusă forţelor noastre, este valoarea tehnică a tancului T-34, împotriva cărora tunurile din dotarea trupelor erau, pe bună dreptate, „ciocane de uşă”, cum le porecliseră sovieticii deoarece proiectilele nu puteau străpunge blindajul tancurilor T-34.
Sunt şi memorialişti sau istorici germani care au recunoscut comportarea meritorie a trupelor române și responsabilitatea părţii germane în stabilirea unor misiuni care depăşeau cu mult posibilităţile lor din cauza dotării deficitare a soldaților noștri. Astfel, generalul Hans Doerr, şeful departamentului de legătură german la Armata 4 română, aprecia bătălia de la Stalingrad ca fiind „cea mai mare greşeală comisă vreodată de un comandament militar”. Concentrându-şi atenţia asupra tragediei Armatei 6 germane, el a atins şi problemele sateliţilor. Conform părerii lui Doerr, soldaţii români „au luptat curajos, îşi îndeplineau bine sarcinile şi s-au manifestat pozitiv în luptele din Donbas, Crimeea şi Caucaz, alături de unităţile germane”. Vina pentru distrugerea poziţiilor românilor la Stalingrad „o poartă comandamentul superior al armatei germane, care, în aroganţa sa exagerată, punea în faţa aliaţilor misiuni de neîndeplinit”. În final, Doerr considera că germanii nu au dreptul moral să dea o notă negativă acţiunilor românilor în bătălia de la Stalingrad.
Despre trupele diviziilor 1 cavalerie şi 20 infanterie încercuite la Stalingrad, mareşalul Friedrich Paulus, comandantul Armatei 6 germane, afirma: „Eu datorez o menţiune particulară contingentelor române care au luptat în rândurile armatei mele. Când aceste trupe au fost sprijinite de arme grele, la fel cu acelea care dădeau sprijinul infanteristului german, ele s-au bătut vitejeşte sub conducerea ofiţerilor lor şi au suportat lipsurile cu o remarcabilă răbdare”. Faptul este confirmat şi de şeful departamentului de cadre al Armatei 6, W. Adam, care susţinea că „generalul Paulus îi preţuia mult pe soldaţii români”, vedea că „românii erau curajoşi şi rezistenţi”, însă era conştient de faptul că „în comparaţie cu diviziile germane, capacitatea de luptă a aliaţilor constituia doar 50-60%”.
Așadar, acuzaţiile aduse trupelor române la Stalingrad sunt multe fără temei. Dar, în pofida tuturor neajunsurilor, germanii erau convinşi că românii din marile unităţi ale armatei lor, pe tot parcursul războiului „au fost cei mai buni aliaţi”. Pentru comparaţie, în ceea ce priveşte capacitatea de luptă a italienilor, feldmareşalul Manstein susţinea că „orice iluzie a fost de prisos”. La rândul său, ministrul propagandei naziste, Joseph Goebbels nota în jurnalul său, din 23 ianuarie 1943, o „ierarhie” a lui Hitler potrivit căreia: „Românii sunt slabi, italienii sunt şi mai slabi, iar cei mai slabi, sub orice critică, sunt maghiarii”.
Aceasta, nu înseamnă că în cadrul trupelor române nu au existat şi deficienţe, mai ales în pregătirea militară. Pe lângă disfuncţiile și erorile arătate în demersul nostru, trebuie să amintim și comportarea necorespunzătoare a unor ofiţeri cu grade înalte.
Astfel, la 29 decembrie 1942, generalul Petre Dumitrescu a înaintat generalului Ilie Şteflea, rapoarte prin care propunea sancţionarea severă, mergând chiar până la îndepărtarea din armată a generalilor Theodor Ionescu, comandantul Corpului 7 armată şi Aurelian Son, comandantul Corpului 5 armată. Primul, a manifestat multă nervozitate în conducere şi nu a executat ordinul de a nu trece la o retragere prematură a comandamentului corpului. Cel de-al doilea a pierdut în dimineaţa zilei de 19 noiembrie, legătura cu marile unităţi ce au fost ulterior încercuite (diviziile 5 şi 6 infanterie) şi, în loc să meargă în mijlocul trupei pentru a le împărtăşi soarta, a preferat să se retragă. Generalul Aurelian Son a refuzat propunerea generalului Petre Dumitrescu de a merge, pe 21 noiembrie, cu un avion în mijlocul trupelor sale.
Mult mai grav a fost gestul generalului Nicolae Tătăranu, comandantul Diviziei 20 infanterie rămasă în încercuire la Stalingrad, care a părăsit marea unitate. Impresia în rândul propriilor trupe, după cum relatează un martor ocular, maiorul Gheorghe Stan, a fost extrem de nefavorabilă, paralizantă. Interesant este şi punctul de vedere potrivit căruia un imbold dat actelor de curaj al ofiţerilor a fost „momeala hectarelor”, o lege din 1927 conform căreia ofiţerii decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul” erau împroprietăriţi cu un lot de 25 de hectare. Deşi generalul Nicolae Tătăranu a declarat că a avut permisiunea Înaltului Comandament German, a lui Hitler personal, mareşalul Ion Antonescu i-a ordonat să se reîntoarcă pe front, unde însă n-a mai ajuns, acuzând o depresie nervoasă.
Aceste fapte şi gesturi s-au manifestat în mare parte şi la aliaţii germani, spre sfârşitul războiului, precum şi la adversarii sovietici, chiar în timpul bătăliei de la Stalingrad, când s-au înregistrat numeroase dezertări şi execuţii. Oricum, ele nu au reprezentat linia de conduită a armatelor române care au fost nevoite să acţioneze în situaţii limită, extrem de nefavorabile, fără o dotare corespunzătoare, fără echipament de iarnă, carburanţi, muniţie, mijloace de transport etc.
Ca epilog al bătăliei de la Stalingrad este că 43 de comandanţi militari străini au fost decoraţi cu cel mai înalt ordin german pentru eroism – Crucea de Cavaler al Crucii de Fier, dintre care 18 erau români, 9 italieni, 8 unguri, 2 spanioli, 2 finlandezi, 2 japonezi şi 2 slovaci, dar comandanţii români erau cei mai mulţi.
Prin urmare, în aceste acțiuni militare, hotărâtoare au fost deciziile eronate ale lui Adolf Hitler luate în timpul campaniei din 1942, dar nu trebuie uitate nici greşelile comandanţilor germani de rang superior, care au planificat şi au condus această operaţie. Aceste greşeli erau din cauza concepţiei generale, de stabilire a obiectivelor, nefiind o concordanţă firească între scopuri, forţe şi mijloace.
Din păcate, rezultatul a fost înregistrarea unor pierderi considerabile, urmare a deciziilor de angajare a unor forţe nepregătite şi a hotărârilor eronate ale părţii germane. Consecinţele le simţim şi astăzi în perpetuarea, de către o parte a istoriografiei, a unei imagini negative a trupelor române şi a ideii de a fi „responsabile” pentru dezastrul de la Stalingrad.
În timpul celor peste 200 de zile (17 iulie 1942-2 februarie 1943), cei doi principali beligeranți au aruncat în luptă forţe umane impresionante şi materiale imense de război, ceea ce a făcut ca încleștările să fie deosebit de crâncene, iar rezultatul să influențeze decisiv cursul războiului: Uniunea Sovietică a preluat iniţiativa strategică, iar Germania a fost constrânsă la o defensivă aproape permanentă.
Bătălia de la Stalingrad s-a soldat şi cu urmări importante în ceea ce priveşte relaţiile României cu Germania. „Frăţia de arme germano-română”, cum sublinia propaganda oficială, ajunsese la un punct critic. Încrederea reciprocă între germani şi români a scăzut considerabil, conducătorul statului, mareşalul Antonescu, văzându-se silit să regândească perspectivele campaniei alături de germani şi să adopte atitudini şi soluţii adecvate.
De asemenea, înfrângerea petrecută în stepele ruseşti însemna falimentul liniei politice urmată de mareşal în problema Nordului Transilvaniei, el fiind nevoit să admită că redobândirea teritoriului cedat nu mai putea fi obţinută cu ajutorul german, în urma unei victorii a celui de-al III-lea Reich. Stalingradul a pus capăt unor raporturi idilice cu partenerul german de coaliţie, acestora luându-le locul suspiciunea şi neîncrederea reciprocă. Mai mult, ca urmare a eşecurilor suferite de maşina de război germană la sfârşitul anului 1942 și începutul anului următor, atitudinea unei părţi considerabile a soldaţilor, ofiţerilor şi opiniei publice româneşti faţă de continuarea războiului şi de menţinere a alianţei cu Reichul s-a radicalizat treptat, mergându-se până la solicitarea încetării colaborării militare cu Germania în vederea ieşirii țării din război.
Nu întotdeauna liderii politici români au ştiut să descifreze jocurile în care ne-au implicat Aliaţii noştri de conjunctură. Lipsurile au fost mari, astfel că şi rezultatele în ciuda efortului general, n-au fost prea bune. Armatei Române i-au lipsit infanteria mecanizată, radiocomunicaţiile, aviaţia şi artileria grea. Tehnologia noastră militară suferea şi din pricina erorii în care ani de zile, guvernele de la Bucureşti erau încredinţate că Aliaţii tradiţionali ne garantau frontierele ca şi protecţia în caz de război. La Cotul Donului, Stalingrad şi în stepa Kalmâcă armata noastră a pierdut peste 158 de mii de militari morţi, răniţi sau daţi dispăruţi. O treime din efetivele concentrate la începutul conflagraţiei. Spargerea frontului acolo unde se găseau armatele române n-ar fi avut loc dacă angajamentul german de înzestrare pentru armata română ar fi fost respectat la timp şi integral. Învinovăţirea armatelor a 3-a şi a 4-a române de către germani pentru pierderea bătăliei este o acuzaţie ce nu a putut fi acceptată de la bun început. A fost decizia comandamentului german ca unei armate aliate şi insuficient dotate şi pregătite să apere sau să lanseze ofensiva pe lungimi de front atât de mari – peste 200 km. Armata română nu a fost pregătită pentru un război de iarnă, în condiţii din cele mai dificile (ger şi viscol, uniforme de vară, lipsa rezervelor, întârzieri mari în furnizarea tehnicii de luptă, a muniţiei şi hranei, surmenajul militarilor)
„Conducătorul” Statului, mareşalul Antonescu poartă vinovăţia deciziei de a trimite grupuri de armată atât de numeroase pentru participarea la campania din Est, bazându-se pe promisiuni şi ipoteza unui război-fulger desfăşurat de germani. Rușii erau superiori germanilor din punct de vedere al terenului și al camuflajului și erau mai experimentați în luptele de pe baricadă din spatele fiecărei case, dându-le avantajul unei apărări puternice. În loc de un avans non-stop spre Volga, trupele germane au fost atrase în bătălii prelungite și epuizante în zona Stalingradului.
Exprimăm speranţa că demersul nostru și viitoarele investigaţii asupra subiectului, vor schimba această imagine, impunând o concluzie care poate fi sintetizată în cuvintele: învinşii nu au fost cu nimic mai prejos decât învingătorii şi eroi nu sunt numai cei din urmă.
BIBLOGRAFIE SELECTIVĂ
– V.I.Ciuikov – Început de drum. Memorii de război, Editura Militară, București,1962.
– G.K. Jukov – Amintiri şi reflecţii, Editura Militară, București, 1970.
– Erich von Manstein ,Victorii pierdute. Memoriile de război ale celui mai strălucit general al lui Hitler, versiunea românească : Andrei Crețu, Editura Elit, București, 2015.
– Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu, Ion Pavelescu, Românii la Stalingrad. Viziunea românească asupra tragediei din Cotul Donului şi Stepa Calmucă, Editura Militară, București, 1992.
– Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Uniunii Sovietice, 22 iunie 1941-23 august 1944, Ediţia a IV-a, Editura Fides,Iași,1998.
– Alin Spânu, Bătălia de la Stalingrad ( 1942-1943), Editura Militară, București, 2024.
Prof. Nicolae Ionescu
