„Puține locuri îmi sunt mai duios cunoscute ca acest ținut al Vasluiului, care nu-i la munte, nici la șes, dar se împărtășește de o neasemuită frumusețe”. (Nicolae Iorga)
Un oraș este o lume vie, cu oameni aparte, edificată fizic și spiritual în timp, cu traiul lor zilnic, cu necazurile și bucuriile lor, cu năzuințe și oportunități, care se impune a fi prezentată periodic în memoria locului. Așezat ,, în calea răutăților ” cu o existență zbuciumată de peste șase veacuri, cu suiușuri și coborâșuri , orașul Vaslui a avut un rol deosebit în istoria Moldovei și nu numai. Urbea noastră după eforturi susținute din partea tinerilor și autorităților, a devenit Capitala Tineretului în România 2025. Programul proiectului se derulează sub sloganul „întinerEȘTI”, cuprinzând manifestări culturale, socio-educative și sportive ale municipiului Vaslui, aflat într-o continuă dezvoltare nu numai în infrastructură, dar și în partea de comunitate. În acest context favorabil se cuvine a reliefa unele aspecte ale orașului Vaslui, de altădată, mai puțin cunoscute generației actuale.
Încercăm să prezentăm aspecte importante ale dezvoltării edilitare din oraşul Vaslui la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, arătând condiţiile care au făcut ca localitatea să devină, dintr-un mic târg un orăşel, unde semnele modernizării erau evidente. Transformările urbei ţin de spiritul epocii și s-au înfăptuit în contextul dezvoltării întregii lumi româneşti, fiind determinate de reformele care au cuprins societatea sub aspect instituţional, cultural şi mental în România modernă. Ele au schimbat viața social-economică și politică, fiind inițiate de oameni politici cu idei liberale care visau o Românie asemănătoare cu ţările din vestul Europei, dar transformările nu erau înţelese decât parțial de elita conservatoare.
În orașul Vaslui, procesul de modernizare din punct de vedere edilitar este evident . Acum, se iau măsuri importante, printre care alinierea străzilor, crearea unei companii de pompieri (după ce roata de pojarnici se înfiinţase în timpul regimului regulamentar), stârpirea cerşetorilor din oraş, formarea unui corp de jandarmi pentru menţinerea ordinii, crearea unui serviciu de curăţire a hornurilor caselor, lichidarea câinilor vagabonzi, asigurarea binarelor împotriva incendiilor și mutarea cimitirelor la marginea localităţii.
La începutul secolului XX , orașul era un târg de provincie, cu o atmosferă sadoveniană, unde nu se întâmpla nimic, care trăia din gloria de altădată și ieșea din amorțeală în timpul campaniilor electorale ale partidelor politice în lupta pentru putere, în căutare de popularitate și electorat. Orașul Vaslui are o vechime considerabilă, fiind târg încă din secolul XIV, înainte de întemeierea statului moldovean, numele său având origine cumană. Este menționat în documentele externe din 1375, iar în cele interne la 31 martie 1423, datorită lui Șerbea din Vaslui, care era unul dintre boierii de seamă ai lui Alexandru cel Bun ( 1400-1432). Prima atestare documentară sigură este din 1 septembrie 1435, când orașul devine reședință domnească. În anii 1435-1442, în vremea lui Ștefan al II-lea, unul din fiii lui Alexandru cel Bun, orașul Vaslui devine capitala Țării de Jos, situat în centrul Moldovei medievale. Atunci se construiește și o Curte domnească. Importanța târgului crește considerabil în vremea lui Ștefan cel Mare ( 1457-1504 ), când voievodul acordă mari privilegii locuitorilor, reconstruiește Curtea Domnească și zidește în 1490 o frumoasă biserică în amintirea victoriei de la Podu Înalt din 1475, cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”. După moartea lui Ștefan cel Mare, orașul intră într-o lungă perioadă de declin, fiind distrus în mare parte de invaziile turcești și tătărești.
Urbea cunoaște o înviorare în zorii epocii moderne, în timpul regimului regulamentar, când Vasluiul obține titlul de oraș. La 1 decembrie 1841 se înființează prima școală publică de către Elena Șubin, sora domnitorului Grigore Alexandru Ghica, care a stăpânit moșia târgului până în 1883. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza ( 1859-1866) , târgoveții vasluieni sunt împroprietăriți cu pământ și se pun bazele unei administrații moderne, orașul devenind comună urbană, având în frunte un primar și un consiliu local. În anii 1877-1878 vasluienii participau la Războiul de Independență, făcând parte din batalionul 2 Vaslui din Regimentul 13 Dorobanți, acoperindu-se de glorie la Plevna, fiind decorat cu distincția „Steaua României”. Dintre eroii vasluieni amintim pe sergentul Constantin Țurcanu, simbol al orașului.
În perioada interbelică rămâne un oraș de provincie, predominant agrar, cu peste 13.000 de locuitori, din care majoritatea erau români, dar cu un număr semnificativ de evrei. Era un târgușor liniștit, patriarhal, după cum relata scriitorul vasluian Theodor Rășcanu în „Realitatea ilustrată” din 3 februarie 1937, cu prefectură, tribunal, liceu (fostul Gimnaziu de băieți, Mihail Kogălniceanu ), grădină publică, hotel, un restaurant „Central”, cofetărie, cafenea, un frumos teatru, unde uneori venea și actorul Constantin Tănase, fiu al urbei. Orașul mai avea un cerc militar „Mareșal Prezan”, cazarmă, primărie, consiliu agricol, oficiu P.T.T.R., Administrație Financiară, uzină electrică modernă, un cinematograf ale cărui filme sonore rulau de trei ori pe săptămână în sala teatrului, o stație de pompieri, penitenciar și patru cluburi politice.
Vasluianul care se întoarce să revadă orașul natal după un deceniu, nu va mai regăsi în restaurantul gării faimoșii colaci de Vaslui, care făceau deliciul omului politic Petre P. Carp, dar va trece de la gară apa Bârladului, pe un pod nou, de lemn, construit pe vremea când primar era generalul Ion Rășcanu. Va găsi strada principală pavată cu granit și biserica lui Ștefan cel Mare reparată. În continuare se vede Palatul Mavrocordat cu Cercul Militar și casele Șubinoaiei unde era clubul P.N.L. Ajuns în piața din fața Palatului Administrativ, vasluianul de altădată nu va găsi nimic schimbat. Poate, limuzina domnului Prefect, dar drumurile sunt atât de rele în Vaslui, încât cea mai bună mașină nu rezistă multă vreme. Din fața Palatului Administrativ cu ceas, începea strada Mihail Kogălniceanu, cea mai frumoasă stradă din oraș, cu multe instituții și case ale demnitarilor, care urcă până la poarta de intrare în Grădina Publică Copou. În parc era un chioșc pentru muzica militară, un loc de tenis, o casă pentru grădinar, o seră și zece bănci unde în luna mai înfloresc idile școlărești la umbra salcâmilor, plantați de fostul primar C. State, creatorul grădinii, după Theodor Rășcanu. Același scriitor menționa că iarmarocul de pe strada Libertății cu bâlciul anual din 1-8 septembrie înviora viața comercială în „orașul lui Vasile”, fiind mai mult o „ tradiție a trecutului, decât o necesitate a prezentului”. La inițiativa generalului Ion Rășcanu în 1934 se construiește Mausoleul „Peneș Curcanul”de la Cimitirul„ Eternitatea”, un adevărat muzeu în aer liber. În anul 1939 se înființează o topitorie de cânepă, fiind prima întreprindere de tip industrial din oraș.
În anii interbelici se trece la modernizarea Grădinii Publice Copou, formându-se treptat un cartier nou în jurul acesteia. Parcul a apărut la sfârșitul Primului Război Mondial. O vedere din 1915 ne prezintă strada Mihail Kogălniceanu văzută în lungimea ei din balconul fostului Palat Administrativ şi de Justiţie (actualul sediu al Judecătoriei Vaslui). În dreapta imaginii, se vede localul Primăriei cu pereţii albi, distrus la cutremurul din 1940. Ceva mai în faţă, tot pe dreapta, ascunsă parţial de copaci era clădirea Şcolii primare de băieţi nr.1 (distrusă tot la cutremurul amintit). Continuând cu partea dreaptă, se vede clădirea Pompieriei, pe locul ei fiind astăzi, Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Vaslui. În fundal, vag, poate fi remarcată clădirea Liceului (Gimnaziului) de băieţi „Mihail Kogălniceanu”. Ea datează din 1893, construită în stil Spiru Haret, în acest local fiind acum Școala Gimnazială „Constantin Parfene”. Pe stânga, după copaci, era sediul Legiunii de Jandarmi. Acum, aici se află clădirea GOSCOM Vaslui. De remarcat este că în 1915, parcul „Copou” nu era.
Redăm mai jos câteva repere ale străzilor și clădirilor reprezentative din Vasluiul de odinioară, multe dinte ele monumente istorice.
Gara Vaslui. Această clădire superbă a fost inaugurată în anul 1886, odată cu finalizarea tronsonului de cale ferată Bârlad-Vaslui. Din păcate, astăzi numai există doar în fotografii de epocă. După cum se poate vedea în ilustratele vremii, gara avea o copertină pentru a-i proteja pe călători de intemperii. La primul etaj se aflau locuințele de serviciu ale angajaților importanți: șeful gării, subșeful, impegații de mișcare etc. În acea vreme funcționării C.F.R. aveau un statut deosebit în societate, ceferistul fiind alături de jandarm, preot, învățător unul din oamenii de vază din comunitate. Destinul acestei frumoase clădiri din cărămidă roșie a fost tragic. La 20 august 1944, orașul Vaslui a fost bombardat de aviația sovietică, iar gara a fost unul dintre obiectivele prioritare de bombardat. Un proiectil a nimerit o garnitură de tren formată din cisterne de carburant. Puternicul incendiu care a izbucnit a transformat gara într-un morman de ruine. Contrucția actualei gări a început după terminarea luptelor celui de-al Doilea Război Mondial și a durat foarte mult timp, cunoscând în ultimul timp un amplu proces de modernizare .
Strada Ștefan cel Mare. În anul 1912 pe locul hotelului Racova se afla casa unei vechi familii grecești stabilită în Vaslui, Dimas, cu o cofetărie la parter. Lângă această clădire era o alta care adăpostea salonul de fotografie ,, Select ” al proprietarei Masha. În timpurile noastre pe acest loc s-a construit complexul meșeșugăresc. În impunătoarea clădire albă cu etaj se afla sediul Partidului Național Liberlal, care avea la parter un club cu biliard și o ciainărie. După naționalizarea din 1948, aici a funcționat un internat de fete, care a fost demolat în anii 70 ai secolului trecut. Acum, aici se află Oficiul de Turism pentru Tineret și supermarket-ul Racova. Lângă modernul Spital de Județean Vaslui,, Sfânta Muceniță Chiriachi ”, de astăzi, la ieșirea din Vaslui spre Iași, pe partea stângă, în anii interbelici, era clădirea fostei Școli Normale de Băieți ,, Ștefan cel Mare ”, care a fost pentru puțin timp și închisoare politică, astăzi fiind aici Spitalul TBC.
Fotograful anului 1934 surprinde o porțiune a străzii Ștefan cel Mare dinspre Crucea Gării. În dreapta, se afla gardul de fier forjat al Palatului Mavrocordat, azi clădirea fiind într-o vizibilă de degradare, și, în continuare, celelalte două case ale acestei familii vasluiene, care au fost demolate în 1967, pentru a facilita accesul la stadionul nou al orașului. Tot în dreapta, în plan depărtat, se putea vedea o parte a restaurantului lui Constantin Ungureanu ( demolat după cutremurul din 4 martie 1977), cunoscut de vasluieni și de restaurantul ,,Geamuri mari”. La acea vreme, strada Ștefan cel Mare, era pavată cu piatră cubică, iar pietonii circulau fără teamă pe mijlocul ei, deoarece singura mașină existentă în oraș era cea a Prefecturii, iar transportul în comun era asigurat de cele câteva birje. În anul 1934 orașul Vaslui era electrificat.
O caracteristică a peisajului urbanistic al municipiului Vaslui o constituie alternanța dintre clădirile vechi, ce aparțin patrimoniului, cu încadrarea construcțiilor noi, monumentale. Dacă luăm, de exemplu, cea mai veche stradă a orașului, care poartă numele marelui voievod Ștefan cel Mare, observăm vestigii din vechea structură urbanistică : case boierești construite la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX: Ghica, Mavrocordat, Ribițchi, Petru Irimia, Ornescu, fosta casă a primului secretar al Consiliului Județean P.C.R Vaslui, Gheorghe Tănase, în timpul căruia orașul s-a dezvoltat cel mai mult din punct de vedere edilitar. Dar cea mai edificatoare mărturie a trecerii lui Ștefan cel Mare prin Vaslui este Biserica Sfântului Ioan Botezătorul și Curțile Domnești din secolul al XVI-lea. La acestea se adaugă monumentul funerar ,,Alexei și Elena Șubin” din apropierea bisericii, monument istoric. Pe aceeași stradă alături de aceste clădiri vechi, se înalță numeroase construcții noi cu arhitectură modernă, care încântă privirea și face ca orașul să aibă o particularitate față de celelalte orașe ale Moldovei. Se detașează prin frumusețe Centrul civic al municipiului, dominat de Clădirea Consiliului Județean și a Prefecturii, devenită simbolul orașului, care îmbină ahitectura vechilor primării cu cerdac și cușma de curcan, cu arhitectura modernă. În partea nordică a pieții, se află Casa de Cultură ,,Constantin Tănase ”, unul dintre cele mai moderne edificii din țară, ce impresionează prin grandoarea și originalitatea stilului. Latura sudică se închide cu Hotelul Racova, aflat într-un amplu proces de modernizare și cu fostul Palat al telefoanelor. În centrul pieții, se înalță statuia de bronz a lui Ștefan cel Mare, patronul spiritual al județului, operă a sculptorului ieșean Iftimie Bârleanu. Tot pe strada principală a orașului în zillele noastre sunt blocuri de locuințe cu 4-8 nivele , modernul Centru Cultural ,, Dimitrie Cantemir ” ( fosta Casă a Armatei) și alte instituții bancare .
Banca Națională a României. Acestă clădire a fost construită în deceniul al treilea al secolului XX, deoarece în acea perioadă a fost înființată sucursala Vaslui a Băncii Naționale a României. Edificiul fusese prevăzut din proiect cu o anexă , în care urma să locuiască directorul instituției ( dacă nu era vasluian) sau un alt demnitar al instituției. Unul dintre directorii perioadei interbelice a fost Dumitru Țaicu ( originar din județul Iași), care a câștigat alegerile locale din 1934, devenind primar al orașului. Din păcate, a murit în 1937, cu un an înainte de a-i expira mandatul. După ce s-a ridicat sediul nou al B.N.R., în clădirea veche a funcționat o grădiniță de copii. Actualmente, aici se află sediul organizației județene a PSD.
Strada Mihail Kogălniceanu. Imaginea surprinsă de fotograful anului 1929, prezintă intrarea în Parcul Copou. Gardul din beton, din dreapta, înconjura proprietatea Irimia, pe al cărui loc se află acum Policlinca orașului. În stânga, se află casa fostului ministru din perioada interbelică, Mihail Negură ( acum, este Direcția Muncii), precum și casa dr. Theodoru (acum, sediul C.A.R-Pensionari). Strada Mihail Kogălniceanu a fost pavată cu bolovani de râu în anul 1940, în timpul mandatului de primar al generalului martir, Ion Rășcanu, mort în închisoarea de exterminare de la Sighetu Marmației , în anul 1952. Are și o statuie pe această stradă, realizată recent de renumitul sculptor vasluian, Gheorghe Alupoaiei. Strada este în mare măsură centrul învățământului vasluian, cu multe edificii școlare și instituții administrative. Este una dintre cele mai vechi străzi, prima electrificată din urbe , fiind stăjuită de platani și tei bătrâni. În sudul străzii se află Palatul de Justiție, construcție realizată în 1896, monument istoric, fiind acum într-un amplu proces de restaurare pentru a-i reda frumusețea de odinioară. La nord se deschide o frumoasă priveliște spre Grădina Publică Copou, cu aleile simetric trasate, cu turnul de apă și foișorul, unde cânta muzica militară a Regimentului 25 Infanterie. Strada Mihail Kogălniceanu încă din perioada interbelică a avut vile cochete construite de unele personalități ale vieții publice sau oameni bogați, precum Casa Negură, Casa dr. Teodorescu, Casa Precup, Casa Mădârjac etc. Tot pe aceeași stradă se află clădirea veche a Liceului Mihail Kogălniceanu și cea nouă finalizată în 1962 cu extinderea acesteia, în 1993. În partea de sud a străzii au fost construite clădirea Arhivelor Naționale și clădirea Uniunii Cooperativelor Meșteșugărești. În apropierea acestei străzi de referință a urbei se mai află clădiri istorice precum Casa Sima pe strada Alecu Donici și Casa Mogoș, pe strada Andrei Mureșanu.
Liceul Mihail Kogălniceanu ,Vaslui. În anul 1893 a fost inaugurată clădirea reprezentativă de pe această stradă, care avea să adăpostească Gimnaziul de Băieți Mihail Kogălniceanu. În 1906 documentele consemnează un anumit regres al acestei instituții de învățământ, dar, odată cu înființarea Liceului Ortodox de Fete în anul 1919, lucrurile s-au schimbat radical, întrucât în anul 1925 fostul gimnaziu devine Liceul de Băieți Mihail Kogălniceanu. După construirea noului sediu al Liceului, în vechea locație este Școala nr. 3, care poartă numele ,,Constantin Parfene”. Dintre vechii directori ai Gimnaziului și ai Liceului amintim pe primul director Ștefan Severin (1890-1891), Constantin Calmuschi (1891 – 1893), Elizeu Mavrodin (1914-1918), Constantin Moisil, Theodor Tomida ( 1918-1927), Gheorghe Stănescu și Constantin Capră, ultimul și primar al urbei. Clădirea aceasta este astăzi monument istoric, fiind o construcție model Spiru Haret, cu ferestre semicirculare, din vremea marelui reformator al școlii românești cu locuința directorului în incinta școlii.
Bulevardul Gării Vaslui . Strada Gării, era denumirea dată de către localnici, însă oficial, în acele timpuri, se numea strada Crucii sau Crucea . După Primul Război Mondial și până în 1948, ea s-a numit General Alexandru Averescu, iar după avansarea acestuia, Mareșal Alexandru Averescu. După 1948 și până în prezent, această arteră importantă a orașului se numește Bulevardul Republicii.
Teatrul Județean Vaslui. Clădirea a fost cunoscută de vasluieni mai mult sub numele de cinematograful I.C.Frimu, sau după 1970, cinematograful Vaslui. Edificiul a fost inaugurat în anul 1906 și, de la început, s-a numit Teatrul Județean și Curtea cu Juri. Pe scena sa, s-au perindat de-a lugul timpului numeroase trupe artistice, printre care și Naționalul bucureștean. Mai târziu, în dreapta imaginii, a fost construită și o grădină de vară. În urma cutremurului din martie 1977, clădirea afost avariată și s-a hotărât demolarea ei, iar în locul acesteia s-a ridicat blocul BIG.
Primăria veche Vaslui . Clădirea a fost inaugurată în anul 1893 și a fost construită pe un teren cumpărat de la proprietara de atunci a moșiei Vasluiului, Vera Mavrocordat. Instituția se afla pe strada Hagi Chiriac. În anul 1942 clădirea șubrezită de cutremurul din noiembrie 1940 a fost demolată (ca și Școala nr. 1) și s-a început construcția alteia, care s-a finalizat în 1960. Până la ridicarea noului Palat Administrativ (1972). Primăria a funcționat în acest local nou . Actualmente , aici, se află sediul Inspectoratului de Poliție al Județului Vaslui.
Foișorul de Foc Vaslui. În anul 1886, prof. Constantin Chiriță relata despre foișorul de foc din Vaslui următoarele : ,, În centrul orașului se află clădirea Pompieriei, în a cărei curte se află un impunător foișor înalt de 27 de metri. Din vârful lui, patru pompieri, cu schimbul scrutează zi de zi, frumoasa panoramă aorașului , cu străzi drepte și curate , pentru a preveni pârjolurile ”. Era normal să se apere locuințele de incendii, întrucât pe ulițele strâmte și întortocheate, casele erau construite în cea mai mare parte din lemn, acoperite cu paie, stuf, scânduri sau șindrilă, cu sobe și coșuri defectuoase, fiind permanent supuse incendiilor ( cum a fost marele incendiu din 1859) , inundațiilor și cutremurelor. Izbucnirea unui foc în trecut, după cum ne relata Paul de Alep, călător străin , care a trecut și prin Vaslui în secolul al XVII- lea, se anunța prin ,, tragerea clopotelor ”, care se băteau în dungă, cum se zice în popor, adică numai într-o parte și sunetele lor triste chemau oamenii să le dea ajutor. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se întocmesc regulamente de construcție menite să ferească urbea de incendii, trecându-se la alinierea, înălțimea, estetica fațadelor și calitatea construcțiilor. Acum coșurile de fum erau mai înalte , sobele erau mai îngrijit realizate, iar cuptoarele de copt pâine au fost construite mai departe de pereții casei. Însă frecvența mare a incendiilor a determinat autoritățile să organizeze servicii specializate, numite și comanda pojarnicească, compusă din pompieri și tulumbe ( pompe cu furtuni). Conform documentelor din arhivă, Foișorul de foc construit din lemn nu mai exista după anul 1906.
Palatul Mavrocordat a fost construit între anii 1883 și 1892 de Gheorghe Mavrocordat, proprietarul fabricii de cărămidă și țiglă din Vaslui, descendent al familiei fanariote cu același nume. Palatul a fost cumpărat în anul 1934 de statul român la insistențele mareșalului Constantin Prezan și transformat în Cercul Militar al Garnizoanei Vaslui. Gheorghe Mavrocordat a fost căsătorit cu baroneasa Irene de Sina care a murit de tuberculoză în anul 1881. Irene a fost foarte bogată, fiind fiica unuia dintre cei mai bogați oameni austrieci din acele vremuri, iar averea ei a revenit lui Gheorghe Mavrocordat. El s-a recăsătorit și cu banii moșteniți de la fosta lui soție a cumpărat ,,Moșia Târgului Vaslui” de la Elena Ghica (Șubin) și a construit Palatul Mavrocordat. George Mavrocordat, fiul lui Gheorghe Mavrocordat, a fost cel care a vândut palatul statului. Accesul principal în clădire se făcea printr-un portal cu o turlă decorată cu plăci ceramice
În anul 1939 mama sa Vera, s-a stabilit în sudul Franței, la Nisa. În 1948, după instalarea comunismului în România, George Mavrocordat a intenționat să plece în Franța, la mama sa. Autoritățile nu i-au permis să părăsească România, motivul scris în raportul Securității a fost că „trebuie să fim vigilenți și să nu facilităm plecarea în străinătate, fiind o persoană capabilă să facă legături între adversarii regimului din ţară şi cei din străinătate”. George Mavrocordat nu a mai părăsit niciodată țara, a lucrat ca muncitor în propria fabrică de cărămidă (moștenită de la tatăl său) care fusese confiscată în 1948 și a murit în iarna anului 1963, sărac și singur, înmormântat în cimitirul Eternitatea din Vaslui, fără piatră de mormânt . Începând cu anul 1956, aici a funcționat ,,Casa Pionierilor” și după 1990 s-a numit ,,Palatul Copiilor”. Deși este monument istoric , astăzi clădirea se degradează tot mai mult.
Curțile Domnești din Vaslui
Acum o jumătate de mileniu orașul Vaslui a fost temporar reședință domnească. Aici, voievozii Moldovei au emis hrisoave, au întrunit Sfatul Domnesc și au pregătit oștile pentru război. În acea vreme, la Vaslui s-a ridicat o Curte Domnească impunătoare, a cărei importanță a rivalizat, chiar cu Suceava, vechea capitală a Moldovei. Ștefan al II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun, a avut aici reședința domnească. Curțile domnești erau ansambluri complexe, cu palate, case , biserici, ateliere, grajduri și locuințe pentru slujitori, fiind adevărate centre administrative, militare și economice ale zonei. Prin prezența periodică a domnului și a curtenilor săi, târgurile în care se aflau curți domnești prosperau: se dezvoltau meșteșugurile, se intensifica negustoria și se ridicau edificii impunătoare. În țara Moldovei a secolului al XV-lea, aceste reședințe permiteau domnilor să-și supravegheze mai bine țara: Suceava domina Țara de Sus (nordul Moldovei), iar Vasluiul ajunsese „capitala” Țării de Jos (sudul Moldovei).
Curțile voievodale s-au mărit în vremea lui Ștefan cel Mare, când a fost construită biserica cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, în cinstea marii biruințe împotriva turcilor de la Podul Înalt din 1475. După moartea domnitorului, Curtea Domnească a decăzut, fiind repusă în în valoare de arheologi și de autoritățile locale în ultimele decenii ale secolului XX, devenind astăzi un simbol al orașului Vaslui.
Biserica domnească ,,Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” este prima biserică de tip urban din vremea marelui voievod Ștefan cel Mare, construită în 1490. Este ralizată în stil moldovenesc, în plan trilobat În cursul secolelor XVII-XVIII, biserica din Vaslui a avut mult de suferit. La marele cutremur din 1802 turla de pe naos s-a crăpat de sus până jos. Edificiul s-a dărâmat complet în anul 1818, fiind necesară refacerea totală a bisericii. Biserica domnească din Vaslui a fost reconstruită în anul 1820 cu cheltuiala cucoanei Maria Cantacuzino, văduva marelui logofăt Costache Ghica. Biserica a fost reparată între anii 1889-1890 și pictată în frescă în 1894 de către George Ioanid, elev al pictorului Gheorghe Tattarăscu . Alte lucrări de restaurare s-au efectuat în perioada 1914-1928, fiind coordonate de Comisia Monumentelor Istorice. S-a demolat pridvorul adăugat la 1820, în zidul său găsindu-se fragmente de piatră cioplită provenind de la ușa principală din vremea lui Ștefan cel Mare. Cu ajutorul acestor pietre s-a putut reconstitui ușa de intrare, aflată pe zidul de apus. În anii celui De-al Doilea Război Mondial, în curtea bisericii a fost adăpostită statuia lui Ştefan cel Mare de la Chişinău, având crucea în mână, simbol al conştiinţei naţionale din Basarabia, pentru a fi ferită de furia bolşevică.
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Vaslui, Este a doua, ca vechime, în parcursul istoric al orașului. Așezată în centrul urbei, biserica este atestată documentar în anul 1628, în timpul domnitorului Miron Barnovschi. Clopotnița bisericii datează din 1836 și mult timp a fost cea mai înaltă clădire din oraș, fiind folosită și ca punct de observație pentru anunțarea incendiilor. În curtea bisericii a fost și un cimitir orășenesc, fiind vizbile unele pietre funerare de la această biserică, la cimitirul ,, Eternitatea” și astăzi. La începutul anului 1859, un incendiu puternic a cuprins o mare parte a Vasluiului, focul mistuind și biserica de lemn. Însă, filantropul grec Neculai Hagi Chiriac reconstruiește din temelii biserica. De numele său se leagă zidirea primei școli primare din Vaslui și dezvoltarea Spitalului postelnicului Dimitrie Drăghici. A făcut parte din personalitățile de vază ale orașului, implicându-se activ în dezvoltarea spirituală și administrativă a urbei . Astăzi, strada din fața bisericii îi poartă numele, iar acum o sută de ani erau numeroase magazine evreiești. Acest mare filantrop moare pe neașteptate în 1860, lucrările noii biserici fiind continuate, de nepotul său de soră, Dimitrie Castroian, crescut și educat de Neculai Hagi Chiriac.
Grădina Publică Copou – emblemă a orașului Vaslui. Întotdeauna oamenii au acordat o atenție deosebită amenajării locuințelor și spațiilor verzi din cadrul așezărilor urbane, ca locuri de recreere și plimbare a locuitorilor. În Țările Române modernizarea orașelor se intensifică în timpul domniilor regulamentare (1834-1848), apărând locuințe moderne și primele grădini publice în București – Cișmigiu și în Iași – Grădina Publică Copou
Cel care a avut inițiativa înființării unui parc în capătul străzii „Mihail Kogălniceanu”, a fost învățătorul Gheorghe Răşcanu care a deţinut funcţia de prefect al judeţului în anii 1920-1924 şi 1933-1935. Serele din parc, Castelul de apă și „Aleea scriitorilor” au fost inaugurate sub mandatul de primar al generalului de divizie Ion Răşcanu, care a condus destinele oraşului între anii 1938-1942. Era numit și „primarul mătură” pentru curățenia impusă în oraș și în fața magazinelor evreiești. De la el ne-au rămas două frumoase biserici (Sfânta „Paraschiva” și Sfântul „Nicolae”) , câteva clădiri de patrimoniu, printre care și cea din fața actualei Primării unde este sediul Crucii Roșii din Vaslui. La inițiativa sa, în calitate de primar al Capitalei, s-a construit în anii 1943-1944 o Rotondă a scriitorilor în parcul Cișmigiu și patru din aceste busturi au fost realizate de renumiți sculptori vasluieni.
Grădina Copou este o creaţie relativ recentă, deoarece Vasluiul a mai avut un parc numit „Central” , tocmai datorită poziţiei sale. Pe locul acelui parc, astăzi se găsesc Palatul Administrativ al judeţului, Muzeul „Ștefan cel Mare” şi Biblioteca Judeţeană ,, Nicolae Milescu Spătarul”. În 1968 orașul devine reședință de județ și a început construcţia actualului Centru civic. Până atunci, parcul se învecina cu următoarele străzi : nord – Str. Hagi Chiriac; sud – Str. I.C. Brătianu (redenumită în 1948 Ion C. Frimu, iar după evenimentele din decembrie 1989, Ing. Badea Romeo); est – Str. Principele Nicolae (după 1948, 7 Noiembrie, acum inexistentă); vest – Str. Principesa Maria (după 1948, 30 Decembrie, acum nu mai este). Până prin anii 50 ai secolului trecut mai circulau încă birjele prin oraș. Trebuie menționat că și înainte de 1968 Vasluiul era numit oraşul florilor. Datorită strădaniei deosebite a preşedintelui Sfatului Popular Orăşenesc de atunci, Vasile Baltă, Vasluiul a câştigat locul I pe regiunea Iaşi, dar şi locul I pe ţară la capitolul „Cel mai îngrijit, mai curat şi mai frumos oraş din ţară”, evident, la categoria sa de mărime.
Ca urmare a noii reorganizări administrativ-teritoriale din 1968, orașul devine reședință de județ și cunoaște un proces intens de industrializare, dezvoltându-se sub aspect edilitar, demografic, social-economic și cultural. În 1979 devine municipiu, având o arhitectură modernă cu un centru civic aparte. Acum, Parcul Copou devine spațiul de verdeață și de recreere cel mai frecventat de vasluieni. Are o suprafață de peste 11 hectare și este situat în partea de nord municipiului Vaslui, fiind delimitat de străzile: Mihail Kogălniceanu la sud, la vest de Andrei Mureşanu, la nord de str. Ioanesei Adrian, la est de strada Veteran Ţurcanu. Aleea principală a parcului este străjuită de statuile lui Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Alecu Russo, Mihai Eminescu, Ion Creangă. Nostalgia zilelor de altădată este amintită de prezenţa foişorului, unde înainte de 1989, diferite formaţii din judeţ obişnuiau să susţină recitaluri de fanfară. Muzica de fanfară şi nu numai, continuă să răsune şi astăzi, pe o estradă construită în anul 2004.
În ultimii ani, a devenit una dintre cele mai frumoase grădini publice din România și a suferit transformări radicale, primind premiul de excelență la Gala Asociaţiei Municipiilor din România. Considerat ,, fratele” mai mic al parcului Copou din Iaşi, Copoul din Vaslui a cunoscut în ultimii zece ani transformări radicale, extinzându-se în ultimii ani, spațiile verzi fiind reamenajate în cele mai mici detalii. Zeci de specii de arbuşti, arbori foioşi, conifere, plante perene sau agăţătoare înfrumuseţează parcul, peisagistica florală fiind adaptată fiecărui sezon. Pentru întreţinerea gazonului, considerat punctul forte al parcului, este folosit un sistem de irigaţii cu zece aspersoare supraterane.
Începând cu anul 2006 imaginea Copoului vasluian s-a modificat radical, dintr-un parc modest, a devenit unul dintre cele mai frumoase şi îngrijite grădini publice din ţară. Au fost reamenajate aleile, terenul de tenis, precum şi parcul de joacă pentru copii. Pe lângă speciile întâlnite în parcuri şi grădini publice (brad, mesteacăn, ienupăr, molid argintiu tisă, tuia), în Parcul Copou din Vaslui sunt plantate numeroase hortensii, magnolii, rododendroni, trandafiri în trunchi, liliac în aliniament de gard viu, tei sub formă de umbrelă, trandafiri căţărători, arbore-lalea, cedri dirijaţi sub formă de bonsai, arţari japonezi etc.
Înfrumusețarea parcului continuă, fiind inclusă în strategia de dezvoltare a municipiului Vaslui, pentru care sunt accesate fonduri europene, aducându-se utilaje de ultimă generație, pentru întreținerea grădinii și aranjamentului floral. Totodată, strada Mihail Kogălniceanu, străjuită de platani cunoaște în prezent un amplu proces de modernizare.
Nu este vasluian care să nu se fi plimbat, măcar o dată pe aleile încărcate de istorie ale Grădinii Publice. Ai impresia că te privesc în taină Mihail Kogălniceanu sau Vasile Alecsandri, iar ținuta ta vestimentară ar putea fi comentată în șoaptă de distinsele doamne îmbrăcate după ultima modă occidentală. Tinerii de azi, pornind de la impresionantul tezaur pe care ni l-au lăsat înaintașii, au un rol deosebit în a construi viitorul unei țări în care toți românii să se simtă ACASĂ !.
Bibliografie selectivă
– Andronic, Alexandru, Ciobanu, Mihai, Necula, Petru-Cronica Vasluiului, Editura Publirom, Bucureşti, 1999.
–Ghibănescu, Gheorghe, Vasluiul – studiu şi documente, Editura Viaţa Românească, Iaşi, 1926.
– Necula, Petru, Ciobanu, Mihai – Dicţionarul personalităţilor vasluiene, Editura „Cutia Pandorei”, Vaslui, 2001.
– Zahariuc, Paul, în colaborare cu Lucian–Valeriu Lefter, Vasluiul de la târg la oraş, Editura PIM, Iaşi, 2014.
Prof. Nicolae Ionescu
