Considerat în vechile calendare, drept celebrare a Anului Nou, fapt susţinut şi de numeroasele practici magice ale Ajunului, Crăciunul a păstrat până la urmă cu preponderenţă imaginea sărbătorii creştine, în care mai pot fi puse în evidenţă vagi urme de ritualuri păgâne. Sub influenţa lui Moş Ajun a apărut şi un Moş Crăciun, figură controversată, de un demonism accentuat. Mai întâi ostil momentului Naşterii, convertit ori uneori pedepsit drastic în faţa minunii pogorâte asupra soţiei sale, Crăciunoaia, devine simbol al sărbătorii, al dărniciei şi al crezului. Lui i se atribuie obiceiul darurilor făcute copiilor, după modelul celor oferite pruncului Iisus. De cealaltă parte, obiceiul colindatului pare să nu-şi găsească pe deplin explicaţii creştine: fie că obiceiul exista încă înainte de naşterea lui Iisus fie că este practicat ca element component al unor ritualuri escatologice, atunci când nu se vor mai auzi colinde şi când nu se vor mai înroşi ouă, va veni sfârşitul lumii şi în care este vorba mai puţin de colindele specifice, în care este preamărită Naşterea. Toate aceste explicaţii sunt valabile pentru colindele agricole de sfârşit de an, având ca punct de plecare ziua de 23 decembrie şi încheindu-se undeva în jurul zilei de 7 ianuarie.
În tradiţia populară zilele săptămânii s-a personificat în Sfânta Luni, Sfânta Vineri, Sfânta Sâmbătă, ba mai mult chiar şi subîmpărţirile zilei şi nopţii, Miazănoapte, Miazăzi, Zorilă, Murgilă sau Negrilă, care sunt fiinţe reale pentru popor, cu oareşce puteri de netăgăduit. Tot aşa a făcut din zilele însemnate, Ajunul şi Crăciunul, două personaje, Moş Ajun şi Moş Crăciun. Ei sunt cunoscuţi drept moşi, deoarece s-au arătat totdeauna cu bărbile albe de zăpadă. Şi apoi sunt şi bătrâni, tare bătrâni, ei existând din vremuri demult uitate, din veacuri de mult apuse, sunt de o vârstă cu Soarele şi Luna. Ei se aseamănă unul cu altul ca doi fraţi gemeni, ca două picături de apă: bătrâni, cu bărbile lungi până la pământ, stufoase şi albe ca zăpada, amândoi sunt buni şi darnici, amândoi cutreieră lumea de la un capăt la altul, răspândind veselia în jurul lor, prin darurile bogate şi îmbelşugate. Darurile sunt în special pentru copii, pentru care scot totdeauna din marii şi în veci interminabilii lor saci, amândoi umblă pe acelaşi drum şi în veci nedespărţiţi unul de altul, cum Dumnezeu şi Sfântul Petru de asemenea umblau amândoi pe un loc, tot aşa de buni şi bătrâni amândoi.
Deosebirea dintre ei este la darurile împărţite. Moş Ajun dăruieşte nuci, pere, covrigi, colaci, colindeţe, plăcinte, prăjituri, bomboane şi alte dulciuri şi mâncăruri plăcute lor. Iară Moş Crăciun le aduce haine, încălţăminte, jucării, cârnaţi, caltaboşi şi şorici de purcel.
În tradiţia populară se povesteşte că Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile facerii, a cerut adăpost lui Moş Ajun. Acesta, motivând că este om sărac, o refuză, îndrumând-o spre fratele său mai mare şi mai bogat, Moş Crăciun. Crăciun era stăpânul staulului unde au găzduit Iosif şi Maria. Când s-a născut Hristos, baba lui Moş Crăciun, Crăciuneasa, s-a dus de a moşit pe Maica Domnului. Când a auzit Moş Crăciun că femeia sa a lucrat în ziua lui, i-a tăiat mâinile pe loc. Atunci Crăciuneasa s-a dus la Maica Precista şi, plângând, i-a spus ce-a păţit şi i-a arătat mâinile. Maica Precista a suflat peste mâinile Crăciunesei şi îndată mâinile i s-au făcut frumoase şi curate, iar nu zbârcite, cum erau înainte de aceasta. De bucurie că nevasta lui a scăpat de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug de cioate de brad în curtea lui şi joacă hora cu toate slugile sale. După joc împarte Fecioarei Maria daruri păstoreşti (lapte, caş, urdă, smântână) pentru ea şi fiul ei. Astfel, Moş Crăciun reprezintă o transfigurare a magilor ce i-au adus daruri lui Iisus la naşterea sa şi că este simbolul tipului creator.
Mai mult de un mileniu creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun, în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: la Roma, până în secolul al XIII-lea, în Franţa, până în anul 1564, în Rusia, până în vremea ţarului Petru cel Mare, în Ţările Române, până la sfârşitul secolului al XIX-lea. La români amintirea acelor vremuri este încă proaspătă, de vreme ce, în unele sate bănăţene şi transilvănene, ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou.
În unele zone se cred că, mai înainte vreme, foarte multe răutăţi făceau oamenii, din pricină că îşi uitaseră de Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an la Crăciun numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor şi astfel să se abată de la calea răutăţilor. Atunci când colindele nu se vor mai auzi pe pământ, vor ieşi diavolii şi astfel lumea va încăpea pe mâna lor.
Tradiţiile contemporane spun despre „sfântul“ Crăciun, Moşul „darnic şi bun“, „încărcat cu daruri multe“, sunt printre puţinele influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la vest la est şi de la oraş la sat. Derivatul de „moş” din numele său înseamnă „întemeietor”, „ziditor”, „începător”.
În noaptea de Crăciun există obiceiul de a se păstra în vatră focul aprins. Se pune în această noapte un buştean în foc, numindu-se buşteanul Crăciunului. Încă din timpuri străvechi, ţăranii din întreaga Europă, obişnuiau ca în anumite zile ale anului, primăvara şi la solstiţiul de vară, dar prin în unele locuri, şi la sfârşitul toamnei sau în cursul iernii, de Crăciun şi în ajunul Bobotezei, să aprindă focuri sau ruguri şi să danseze în jurul lor sau să sară peste ele. Un vestigiu probabil a superstiţiilor omului primitiv care, observând mişcarea aparentă a Soarelui a considerat că acesta îl poate ajuta. Solstiţiul de iarnă fiind socotit de cei din antichitate a fi în jurul datei de 25 decembrie, au fost trecute şi obiceiurile legate de foc la această dată. Cenuşa buşteanului care arde în noaptea Crăciunului e împrăştiată prin grădini pentru a promova rodirea lor.
În ajun şi Crăciun se pun pe o masă, lângă o fereastră închisă, două pâini, sare, peşte, grâu şi un pahar cu apă pentru rudele decedate din familie ce se credea că vin şi mănâncă din acele bucate. La mesele de Crăciun nu se bea rachiu. el fiind un produs inventat de diavolul, ce apoi îl batjocoreşte pe cel ce-l bea, zicând că rachiul are întâietate înaintea tuturor bucatelor.
În ziua de Ajunul Crăciunului, până a nu răsări soarele, se începe a lucra câte puţin din toate treburile şi se lucrează câte puţin cu uneltele cu care se doreşte să se lucreze cu drag şi cu mult spor peste an. Se posteşte total în ziua de Ajun pentru spor în anul ce vine. În ziua de Ajun, cine iese cel dintâi afară de dimineaţă, la înapoiere este obiceiul să ia câteva surcele de la tăietor în mână şi, când se intră în casă, împrăştiind una câte una surcelele prin casă se rosteşte: ,,Bună dimineaţa lui Ajun, Că-i mai bună a lui Crăciun! Pui, vaci, cai, oi, bani, purcei, Bogăţie, sănătate, Că-i mai bună decât toate!” După care se intră în casă. Aceste surcele se numesc pui şi vor aduce gospodăriei spor şi belşug în decursul anului. Străinul care intră în curtea unui gospodar nu trebuie să închidă poarta, ci gazda singură să o închidă, pentru a nu i se închide norocul, iar la fete de măritat să nu i se taie calea peţitorilor.
Acestea sunt, potrivit tradiţiei populare, practici apotropaice din categoria magiei primei zile în vederea obţinerii sporului, a norocului, a puterii de muncă necesare în anul ce vine, precum şi pentru a evita nenorociri sau boli.
În ajunul Crăciunului şi la Crăciun este cerul continuu deschis şi se aude o toacă din cer bătând, coruri de îngeri cântând iar cocoşii se pornesc a cânta, dar minunea aceasta n-o pot vedea decât cei buni la Dumnezeu.
Începând cu Ajunul Crăciunului şi sfârşind în ziua de Bobotează, se umblă cu steaua. Copiii care umblă cu steaua se numesc stelari, colindători sau crai, pe cap având coroane de hârtie colorată. Prin Vicleim sau Irozi se înţelege datina tineretului de a reprezenta la Crăciun Naşterea lui Iisus Hristos, venirea Magilor după stea, poftirea lor de către Irod, şiretenia acestuia de a afla pruncul prin mijlocirea celor trei Crai şi, adesea, înfruntarea necredinţei, personificate printr-un copil sau un cioban. Turca umblă de când Irod împărat a omorât cinci mii de prunci. El nu ştia cum şi ce să facă, pentru a-i scoate pe femeile cu copii afară pentru a omorî toţi pruncii. Astfel a fost ales un om urât, îmbrăcat în piele de ţap, cu coarne în cap şi cu pene de cocoş în creştet şi clopot la spate şi înarmat cu o măciucă mare în mână. O reminiscenţă a Ţapului Ispăşitor din vremea grecilor. Cine se îmbracă în turcă se spune că nu poate merge la biserică şase săptămâni.
De Crăciun, toate lucrurile împrumutate se reîntorc acasă, la stăpânul de drept. La cele trei sărbători mari: Crăciun, Paşte şi Rusalii, tradiţia populară cerea spălatul ritualic pe faţă cu apă în care s-a pus un ban de argint pentru a avea bani mulţi în tot timpul anului ş un obraz curat precum argintul. În ajunul Crăciunului se dă copiilor să mănânce bostan, ca să fie dolofani şi rumeni peste an.
În serile de Ajun şi de Crăciun din vechi timpuri se coace un colac deosebit, numit stolnic sau colacul plugarilor, ce se aşează pe masa din odaia de curat înconjurată cu un lanţ de fier. Acest colac se păstrează pe masă din Ajunul Crăciunului şi până la Anul Nou, uneori până la Bobotează, când este sacrificat ritualic şi împărţit la toţi ai casei, pentru a fi feriţi de boli iar covata în care a fost frământat se pune în fânul care se dă la vite să fie spornice iar lanţul cu care a fost înconjurată masa se aşează în faţa grajdului, pentru a trece vitele peste el. Această practică magică ajută pentru sănătatea vitelor din bătătură şi pentru apărarea de lupi numită în popor şi Legatul fiarelor.
Pe alocuri acest colac are rol apotropaic, pentru ca dracul să nu fure copiii din casă, căci legendele populare spun că odată dracul ar fi vrut să fure un copil, dar colacul a răspuns la cele zece întrebări-ghicitori iar dracul a pleznit de necaz.
La toate ajunurile sărbătorilor de iarnă se pun pe masă două pâini, sare, peşte, grâu şi un pahar cu apă, şi se crede că noaptea vin rudele decedate din familie şi mănâncă din acele bucate.
În ziua de Ajun este interdicţia de a consuma carne. Excepţie face doar carnea de vrabie, căci astfel munca din timpul anului va fi uşoară ca zborul vrăbiei. Tot acum începe împerecherea păsărilor.
În ziua de ajun femeile, până a nu mânca nimic, mătură casa şi cenuşa din vatră, şi le aruncă peste ogor, zicând: „Cum n-am mâncat eu dimineţile ajunurilor, aşa să nu mănânce nici o lighioaie roadele“. În ajunul Crăciunului se tăiau copacii ce nu rodeau. Femeia gospodarului, aruncă cu piatra în ei sau pune cenuşă din vatră la rădăcina lor pentru a-i înspăimânta şi astfel crezând că vor îmbunătăţi rodul lor pentru anul viitor.
Cât ţin zilele Crăciunului, furca de tors trebuie ascunsă, căci altfel cel ce o va vedea în aceste zile la vară va fi muşcat de un şarpe atât de gros şi atât de lung, ca o furcă. Scalda în ziua de Crăciun ajută pe toţi ai case spre a fi uşori şi sprinteni tot anul.
În ziua de Crăciun finii merg pe la naşi cu daruri.
După cele trei zile ale Crăciunului pe 28 decembrie întâlnim în unele zone obiceiul „îngropării Crăciunului“– de fapt, a anului vechi – ritual cu o vechime
considerabilă, poate unul dintre cele mai arhaice elemente surprinse de
calendarul popular. Moartea, îngroparea şi renaşterea divinităţii pentru
bunăstarea naturii, a câmpurilor, oamenilor mai poate fi întâlnită, pe
lângă elementul central al calendarului creştin, Învierea Domnului, în obiceiul
Caloianului.
Prognozele populare spun că dacă la Crăciun e cald, încât se pot ţine uşile deschise, la Paşti va fi frig. Dacă în prima zi de Crăciun va fi vreme senină, frig şi ger, atunci vara va fi bună.
În noaptea sfântă de Crăciun să lăsăm deoparte grijile şi supărările pentru a ne deschide inima spre a primi o picătură din binecuvântarea ce se revarsă peste toată lumea.
Crăciunul nu este numai o sărbătoare, ci şi un ,,timp sărbătoresc”, când lumina creşte: crescit lux. Crăciunul şi Boboteaza sunt manifestările solare ale lui Hristos: ,,Lună a Popoarelor” şi ,,Soare răsărind”. în veacul ce va veni, spune Origen: ,,Toţi se vor implini într-un Om desăvirşit şi vor deveni un singur soare”. Pe când calendarul astronomic ,,orientează” omul în timpul semănatului şi al recoltatului, cel bisericesc nu este orientat, ci este Răsăritul, timp ordonat. Flecare An Nou este o istorie universală prescurtată, regenerată prin ordinea liturgică şi, pe de altă parte, fiecare zi este oferia, deschisă spre veacul viitor. CRĂCIUN FERICIT!
Dan HORGAN
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Paul Evdokimov – Arta Icoanei o Teologie a Frumusetii, Editura Meridiane, 1993
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.
