„Sfânta Muceniță, dăruiește bună înțelegere soților, căsătorie binecuvântată tinerilor, iubire de fii părinților și copiilor ascultare de părinți”
(Rugăciune către Sfânta Mare Muceniță Chiriachi)
A intrat în tradiţia Bisericii Ortodoxe Române să-şi cinstească aşa cum se cuvine sfinţii şi moaştele lor ca protectori ai unei biserici, mănăstiri, a unei eparhii sau provincii istorice. Amintim câţiva dintre ei: Sfânta Parascheva – ocrotitoarea Moldovei, care se sărbătoreşte la 14 octombrie, moaştele ei se află la catedrala mitropolitană din Iaşi, aduse de domnitorul Vasile Lupu, unde are loc cel mai cunoscut pelerinaj din ţară, Sfântul Dimitrie Basarabov – ocrotitorul Bucureştilor se serbează la 27 octombrie, ale Sfântului Grigore Decapolitul la 20 noiembrie, moaştele fiind la mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea, ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava la 24 iunie, fiind patronul spiritual al Bucovinei, Sfânta Filofteia–ocrotitoarea Episcopiei Argeşului la 7 decembrie, Sfântul Nifon, primul sfânt canonizat pe teritoriul românesc, ca ocrotitor al Eparhiilor Târgoviştei şi Buzăului (11 august) etc. În cadrul sfinţilor ocrotitori se înscrie şi Sfânta Mare Muceniţă Chiriachi, protectoarea Episcopiei Huşilor, sărbătorită în fiecare an la 7 iulie.
Moaştele şi sfintele icoane, formează un mare tezaur spiritual al Bisericii Ortodoxe. Prin statornicia şi rezistenţa lor milenară, prin harul Duhului Sfânt care îl transmit, prin dragostea duhovnicească care ne însoţesc în viaţă, sunt o prezenţă a lui Dumnezeu şi a sfinţilor mijlocitori, în mănăstirile, bisericile şi în sufletele noastre. Pentru a ne îmbogăţi spiritual, putem cunoaşte pe aceşti sfinţi, prin pelerinaje care au existat dintotdeauna şi ele ocupă o poziţie proeminentă în inima fiecărui creştin. Dacă pentru un musulman pelerinajul face parte din cei cinci stâlpi ai Islamului, pentru creştini este o dorinţă care cu răbdare, voinţă şi evlavie se poate îndeplini.
Despre moaştele sfinţilor s-au spus multe de teologi şi s-au scris numerosae cărţi. Înaintaşii şi Sfinţii Părinţi au vorbit despre rolul lor duhovnicesc, dogmatic și ne-au învăţat să ne închinăm la sfintele moaşte ca la icoane, „căci cinstea dată acestora se suie la chipul cel dintâi”, cum arăta Sfântul Vasile cel Mare. Unii nu simt duhul care vibrează, transmis de sfintele moaşte, dar harul acestora este simțit de credincioşii de la sate şi oraşe, de fraţii noştri care iubesc Biserica ca pe Însuşi Hristos şi pe sfinţi ca prieteni ai Mântuitorului. Ei văd şi simt în moaşte o prezenţă a sfinţilor printre noi. O continuă intercomuniune, între divin şi uman, între cer şi pământ, între sfinţi, ca mijlocitori înaintea Sfintei Treimi şi oameni penitenţi sau purtători ai harului mântuitor există, cum arăta regretatul arhimandrit Ioanichie Bălan.
Prin intermediul sfintelor moaşte, noi suntem permanent în comuniune cu Hristos, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii prin rugăciune. Prin ele întreţinem un dialog cu sfinţii, simţind harul Sfântului Duh şi prezenţa divină care ne dă încredere duhovnicească. Moaştele sunt un izvor nesecat de viaţă vie. Unde se află acestea, acolo sunt prezenţi şi sfinţii. De aceea, noi când sărutăm sfintele moaşte, ele emană un miros plăcut şi ne amintim de viaţa duhovnicească a acestora. Le cinstim cu veneraţie, ne căim de păcate în faţa lor, plângem cu lacrimi de durere, cântăm laude şi le aducem acatiste, în credinţa că aceste acte de cult se urcă la Dumnezeu şi la sfinţii Lui.
De asemenea, unele procesiuni publice se fac cu sfintele moaşte, însoțite de de icoane, ca dovadă că toate au loc spre slava lui Hristos, a sfinţilor şi Însuşi Domnul este de faţă. La fel făceau şi părinţii noştri, călugări, pustnici, ostaşi şi credincioşi de toate vârstele. Purtau la piept, într-o pânză legată de grumaz, o cruce de lemn cu sfintele moaşte şi o mică iconiţă pictată, de obicei, cu chipul Mântuitorului sau al Maicii Domnului. Seara, înainte de odihnă, scoteau crucea şi icoana de la piept, le sărutau, iar dimineaţa când plecau la muncă le pupau din nou cu nădejdea în ajutor în timpul zilei. Moaştele sporesc credinţa în rândul credincioşilor şi menţin tradiţia ortodoxă. Ele transmit urmaşilor, evlavia, dragostea, unitatea duhovnicească şi credinţa noastră ortodoxă.
Iată, pentru ce credincioşii noştri şi călugării au preţuit întotdeauna foarte mult sfintele moaşte. Le-au împodobit, le-au sfinţit cu rugăciunile şi lacrimile lor, le-au tămâiat, le-au aşezat la loc de mare cinste, iar în vremuri de primejdie le-au ascuns în munţi şi în peşteri necunoscute. Şi dacă se întâmpla să cadă moaştele în mâinile păgânilor, ei nu renunţau la ele, nici nu le lăsau în robie, ci le răscumpărau cu multe daruri şi bani. După tradiţie, turcii nu distrugeau moaştele capturate, ci aşteptau pe creştini să le răscumpere. Ei ştiau cât de preţioase sunt icoanele şi moaştele pentru români. De aceea, le puneau la cântar şi cât cântăreau ele, atâţia bani de argint sau aur se puneau pe celălat taler. Dar, potrivit tradiţiei, icoanele şi sfintele moaşte se lăsau mult mai uşoare la cântar, spre a-i costa mai puţin pe creştini!.
Sfintele moaşte făcătoare de minuni existente în ţara noastră sunt un adevărat dar dumnezeiesc pentru poporul român ortodox. Ele poartă dragostea lui Hristos, a Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor printre noi şi ne îndeamnă la mai multă credinţă şi rugăciune. Viaţa sfinţilor sunt modele de urmat pentru noi, iar venerarea moaştelor ne întăreşte în credinţă şi ne apropie mai mult de divinitate.
Istoria Bisericii Ortodoxe Române şi a Sfinţilor Români se identifică cu cea a neamului românesc, fiind o istorie zbuciumată, cu eforturi măreţe, cu suişuri şi coborâşuri în existenţa sa bimilenară. A fost firesc ca această credinţă creştină să însoţească întreaga viaţă şi toate strădaniile românilor. Biserica, precum armata şi şcoala, a fost alături de poporul român, atât în zile de bucurie, dar și în momente de încercări şi restrişte. Ea a binecuvântat şi a sprijinit, prin cuvânt şi faptă, jertfele românilor pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă naţională şi unitate statală. Stau ca vii mărturii, în acest sens, multe nume de sfinţi, ierarhi, voievozi, călugări şi preoţi de mir români, care au participat la evenimentele memorabile din istoria patriei, mulţi dintre ei jertfindu-şi chiar viaţa pentru neam şi ţară. Între aceştia, amintim pe voievodul Ştefan cel Mare-patronul spiritual al judeţului Vaslui, care se sărbătoreşte în fiecare an la 2 iulie, Sfinţii Martiri Brâncoveni (16 august), Neagoe Basarab (26 septembrie), ctitorul mănăstirii de la Curtea de Argeş, Andrei Şaguna, Dosoftei etc., recent canonizaţi de Sfântul Sinod. De altminteri, s-a rânduit de Biserică să se sărbătorească Sfinţii Români în fiecare an, în a doua duminică după Rusalii.
În cadrul afirmării Bisericii naţionale se înscrie şi contribuţia ierarhilor Episcopiei Huşilor care ne-au lăsat pagini memorabile în istoria românilor. A rămas neştearsă până astăzi amintirea suferinţei lor, a încercărilor necontenite de a rezista dominaţiei străine, jafurilor, jignirilor, suspendărilor şi surghiunurilor.
În timpul primei domnii a lui Ieremia Movilă (1595-1600), mitropolit al ţării era fratele său Gheorghe și a avut loc un moment de mare însemnătate pentru viaţa bisericească a Moldovei, anume întemeierea Episcopiei Huşilor. Înfiinţarea Episcopiei, alegerea şi hirotonia primului ei titular, episcopul Ioan, a avut loc între 6 mai şi 15 decembrie 1598. De aici înainte, episcopul de Huşi apare în actele vremii, alături de ceilalţi ierarhi ai ţării. De atunci, biserica cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi, ctitorită în 1495 de Ştefan cel Mare şi Sfânt, a devenit catedrală episcopală. Noua episcopie ocupa ultimul loc între cele patru eparhii moldovene, după Suceava, Roman si Rădăuţi. Avea sub jurisdicţie patru ţinuturi: Fălciu, Lăpuşna, Orhei şi Soroca. Episcopia Huşilor a avut ierarhi de seamă, activitatea unora dintre ei fiind remarcabilă nu doar în viaţa bisericească, dar şi în istoria culturii şi conştiinţei naţionale. De-a lungul existenţei sale, în 351 de ani (1598-1949) până la desfiinţarea abuzivă de regimul comunist, în 1949, s-au rânduit în scaunul vlădicesc 39 de episcopi titulari şi 10 locţiitori, unii titulari trecând şi prin locotenenţă
Deseori, conducerea Episcopiei a fost încredinţată unor ierarhi care au strălucit prin virtuţi, râvnă şi marile lor înfăptuiri. Aceştia, ca slujitori ai Domnului, au trebuit să vegheze la misiunea esenţială a Bisericii, aceea de luminare a credincioşilor prin propovăduirea Evangheliei, de sfinţire a lăcaşurilor de cult şi îndrumare a enoriaşilor.
Episcopii Huşilor au avut în vedere sporirea duhovnicească a credincioşilor şi, totodată, traiul lor zilnic bun şi liniştit. „Deşi înrâuriţi uneori de orânduirile social-economice de odinioară, s-au străduit să ducă la îndeplinire înaltul mesaj creştin, binecuvântând eforturile locuitorilor de pe aceste meleaguri, pentru condiţii omeneşti de viaţă, sprijinind acţiunile de instruire şi formare ale acelora care doreau să intre în viaţa bisericească. Ei au înfiinţat şcoli, contribuind la respectarea şi statornicirea ordinii morale în lumea clericală, prin judecarea şi condamnarea delincvenţilor.”
De-a lungul timpului, în Catedrala Episcopală s-au păstrat mici părți de moaște, ca cele ale Sfintei Mucenițe Varvara într-o cutiuță de argint, degetul Sfintei Mucenițe Tecla, părticele din moaștele Sfântului Mucenic Pantelimon, sărbătorit la 27 iulie, ale Sfinților Trifon și Haralambie, iar din 1787 și moaștele Sfintei Mari Mucenice Chiriachi. După istoricul Costin Clit, moaștele acestei Mari Sfinte s-au aflat mai întâi la o biserică din Constantinopol sau la vreo mănăstire din Sfântul Munte Athos, de unde au ajuns la Mănăstirea Solca din ținutul Sucevii. După ocuparea Bucovinei de austrieci în 1775, mănăstirea Solca a fost desființată și moaștele Sfintei Mucenițe Chiriachi au ajuns la Huși în timpul Episcopului Iacov Stamati. Acest ierarh renumit și viitor mitropolit al Moldovei, pe lângă realizările sale edilitare remarcabile, aduce în anul 1787 un mare odor- Sfintele Moaşte ale Marii Mucenice Chiriachi (mâna stângă) de la Sfântul Munte Athos. Numele Sfintei se traduce în româneşte „ Duminica”. Este ocrotitoarea Episcopiei Huşilor care se prăznuieşte de Biserica Ortodoxă la 7 iulie. Acest odor a fost cumpărat de Iacov Stamate cu 100 de lei de la arhimandritul Meletie Ghica egumenul Mănăstirii Solca, grav bolnav, care o amanetase la Marea Lavră din Sfântul Munte Athos, având ca egumen pe arhimandritul Ghenadie. Chivotul din argint în care se păstrează Sfintele Moaşte, aflat în catedrala episcopală, datează din anul 1790 și a fost donat la îndemnul Episcopului Iacob Stamati, de familia ofițerului rus Alexie Srebriacov, decedat la asediul Ismailului și înmormântat lângă catedrală în partea dreaptă, în apropierea mormântului Episcopului Inochentie. Două iconițe străjuiesc partea laterală a chivotului săpate în argint și o altă iconiță în argint aurit a Sfintei Chiriachi. Pe două plăci ovale în lateral sunt două inscripții, una în limba rusă și alta în limba română cu litere chirilice cu data la care a fost achiziţionat, valoarea lucrării chivotului lucrat de preotul Lavrentie ridicându-se la 300 lei.
Amintim aici câteva informaţii despre viaţa acestei Sfinte. Menţionăm că este un acatist şi un tropar al Sfintei Chiriachi care se cântă, de obicei, la vecernie în preziua prăznuirii.
A trăit la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul veacului al IV-lea când se înteţesc prigonirile asupra creştinilor din Imperiul Roman şi trăiesc cei mai mulţi sfinţi amintiţi în sinaxarele ortodoxe. Asfel, în timpul împaratului Diocleţian (284-305), în 282, trăia un creştin cu numele de Dorotei, împreuna cu soţia sa, Evsevia. Aceştia, nu aveau copii şi se rugau lui Dumnezeu să le dea rod, făgăduind să-l dăruiască Lui, pe copilul care se va naşte. Dumnezeu a ascultat rugăciunea lor şi li s-a născut un prunc de parte femeiască în ziua Duminicii, pentru care au numit-o Chiriachi, care înseamnă ziua Domnului (Duminica), în limba greacă. Părinţii au hrănit-o cu învăţătura şi cuvântul Domnului, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel. Când păgânul Diocleţian a trecut la prigonirea creştinilor au fost pârâţi la împărat că sunt creştini. Au fost bătuţi şi trimişi la ducele Iust, prin părţile Meletinei, în Armenia, iar pe Chiriachi au dus-o la cezarul Maximian, care se afla în Nicomidia. Acesta, văzând-o statornică în credinţa lui Hristos, a poruncit să fie bătută mult. Dar Sfânta se ruga lui Dumnezeu, nepăsându-i de chinuri și a zis catre Maximian: ,, Nu te înşela, Maximiane, căci niciodată nu mă vei birui, căci harul lui Dumnezeu îmi este în ajutor”. Atunci Maximian a trimis pe sfânta la Ilarion, stapânitorul Bitiniei, vestit pentru cruzimea sa. Acesta a amenințat-o pe mucenița cu chinuri groaznice, dar Chiriachi i-a răspuns că i-ar fi mai ușor să înmoaie fierul, decât să o supună pe ea. Chinuitorul ei a poruncit să o spânzure de păr și să o ardă cu torțe, dar ea a rămas nepăsătoare, ca și cum ar fi fost fără de trup. În noaptea următoare, Hristos i s-a arătat în temniță și i-a vindecat rănile, făgăduindu-i să o treacă toate încercările cu harul Său. Ilarion s-a spăimântat văzând-o vindecată dimineața, dar a crezut că zeii au tămăduit-o și a dus-o în capiștea idolilor.
Acolo rugându-se sfânta lui Hristos, s-a făcut cutremur mare, încât s-au zdrobit idolii și s-au făcut praf. A urmat o furtună de vânt, care a împrăștiat praful idolilor, făcându-i pe păgâni să fugă. Doar Ilarion a rămas în capiște blestemând, dar un fulger venit din cer a ars fața lui, a căzut din scaun și a murit. ,, Atunci a venit un alt stăpânitor, cu numele Apolonie și fiind înștiințat de cele întâmplate, a poruncit să se aprindă un foc mare, ca să fie aruncată sfânta în flăcări. Sfânta Chiriachi a stat acolo mai multe ceasuri în rugăciune, cu mâinile întinse spre cer, fără să fie arsă deloc. Și deși era vară și senin, a apărut un nor și s-a făcut o ploaie mare, care a stins focul. A fost aruncată apoi la doi lei sălbatici, dar fiarele, simțind sfințenia ei, se gudurau ca mieii. Și mulți păgâni, minunându-se, au mărturisit pe Hristos. A doua zi, stăpânitorul văzând că nu poate să o înduplece în nici un chip, a luat asupra sfintei hotărârea să fie ucisă afară din cetate, prin tăierea capului”. Auzind Chiriachi această hotărâre, a cerut vreme să se roage, mulțumind lui Hristos care a învrednicit-o să mărturisească numele Său și i-a păzit fecioria neîntinată. Atunci s-au arătat niște îngeri luminoși veniți ca să-i primească sufletul pentru a-l duce la Mirele său cel ceresc, iar ea s-a culcat încet la pământ, încredințându-se în mâinile lui Dumnezeu. Ostașii au mers aproape de dânsa, vrând să-i taie capul, au văzut-o moartă, s-au spăimântat. Și s-a făcut glas dumnezeiesc către dânșii: „Mergeți, fraților, și propovăduiți la toți măririle lui Dumnezeu!” Au luat trupul sfintei și l-au îngropat într-un loc potrivit, lăudând pe Dumnezeu, cel slăvit întru sfinții săi.
Cultul Ocrotitoarei Catedralei Episcopale a Sfântei Mare Mucenițe Chiriachi, s-a extins în secolele XIX-XX, așa cum o dovedesc documentele, fiind sărbătorită în fiecare an la 7 iulie.
Credincioşii din Episcopia Huşilor o serbează în mod deosebit pe Sfânta Muceniţă Chiriachi și la moaştele Sfintei, aflate în Catedrala episcopală din secolul al – XVIII-lea, au loc pelerinaje. Aici, la Huşi, în mod special, înainte de desfiinţarea Episcopiei, în anul 1948, era o sărbătoare foarte mare. Veneau creştini şi de dincolo de Prut. În timpul regimului comunist, sărbătoarea era restrânsă, fiind marcată în chip tainic. Scopul urmărit era dezrădăcinarea credinţei şi impunerea ateismului.
Reactivarea Episcopiei Hușilor la 15 septembrie 1996 prin întronizarea Episcopului Ioachim Mareș a fost urmată de o cinstire deosebită a Sfintei Mucenițe Chiriachi prin oficierea regulată a Tainei Sfântului Maslu, a Acatistului Sfintei Mucenițe și a unei procesiuni cu un sobor de preoți în frunte cu chiriarhul locului, care se deplasează cu Sfintele Moaște pe străzile municipiului Huși la care participă numeroși credincioși, dovedindu-se faptul că Biserica Ortodoxă Română a contribuit de-a lungul istoriei la păstrarea identităţii românilor, la dezvoltarea conştiinţei naţionale, poporul nostru „fiind creştin de la întemeiere, dar de rit bizantin” cum a spus regretatul Papă Iona Paul al II-lea, în vizita sa în România, din mai 1999.
O coincidență divină face ca ziua de sărbătoare a Sfintei Chiriachi să fie și ziua de naștere a Preasfințitului Părinte Episcop, Ignatie, chiriarhul Eparhiei Hușilor, care militează încă de la întronizarea sa în scaunul eparhial, pentru o nouă dimensiune a pelerinajului și a cultului Sfintei Mare Mucenice Chiriachi. De altminteri, începând cu anul 2022, ziua sărbătoarei Sfintei Chiriachi este trecută cu roșu în calendarul Episcopiei Hușilor, având loc dumnezeiasca liturghie în fiecare parohie din eparhie. De asemenea, icoana Sfintei se află pe stema Episcopiei și sub patronajul ei s-au înființat așezăminte sociale, fiind și o distincție acordată celor care se implică în viața Bisericii.
Fie ca rugăciunile către Sfinta Muceniţă Chiriachi, să fie bine primite de Cel Atotputernic, să aducă mângâiere, vindecare de boli şi îmbărbătare, în sufletele îndurerate, ale tuturor celor care se roagă cu evlavie şi credinţă la moaştele ei.
Bibliografie selectivă
-Arhimandrit Ioanichie Bălan, Sfintele moaşte făcătoare de minuni din România, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005.
– Clit Costin, , Episcopia Hușilor – studii, articole, și documente, Edtura Horeb, Huși, 2023.
– Lascarov-Moldovanu, Vieţile Sfinţilor, vol.I –VII, Editura Artemis, Bucureşti, 1998.
Prof. Nicolae Ionescu
