IZVOR DE APĂ VIE PAȘTELE BLAJINILOR

0
442

La o săptămână după Paşti, în ziua de luni care urmează după Duminica Sfântului Toma, în estul şi sudul Europei se sărbătoreşte Paştele Blajinilor, un amestec între mituri străvechi şi datini creştine. Această zi se mai numeşte şi Lunea Morţilor, Paştele Morţilor, Paştele Mic, Paştele Rohmanilor. Cunoscută mai ales sub numele de Duminica Tomei, este o sărbătoare consacrată morţilor şi reprezintă o prelungire a sacralităţii sărbătorii Învierii, un ecou al acesteia în cealaltă lume. Tocmai în virtutea acestui decalaj, Paştele Blajinilor nu se serbează duminica, ci abia în ziua următoare.

Populaţie mitică, în folclorul şi în cărţile populare, alcătuită, după credinţele tradiţionale, din cei dintâi oameni de pe pământ, Blajinii, cărora li se mai spune şi Rohmani, Urici sau Oameni Roşii, sunt fiinţe mitice, reprezentări ale oamenilor primordiali sau ale strămoşilor. Se spune că ei au luat parte la facerea lumii şi că de atunci, susţin stâlpii de sprijin ai Pământului. Consideraţi urmaşii lui Set, al treilea fiu al lui Adam şi al Evei, Blajinii trăiesc la hotarul dintre lumea văzută şi lumea nevăzută sau chiar sub pământ, pe Tărâmul Celălalt, dincolo de Apa Sâmbetei care este un râu imaginar, care izvorăşte de sub rădăcinile Bradului Lumii, înconjoară Pământul de trei, şapte sau nouă ori şi se varsă în lumea cealaltă prin Sorbul Pământului; acesta mărgineşte lumea văzută de lumea nevăzută.

  Se mai povesteşte că Blajinii trăiesc în rugăciune continuă, că au locuit pe Pământ la începuturile istoriei şi se vor întoarce aici după încheierea acestui ciclu istoric al umanităţii, în era înţelepciunii.

   Cele mai multe legende îi prezintă ca pe nişte fiinţe pline de compasiune, devotate lui Dumnezeu, ca pe nişte oameni de demult, cu o credinţă mai curată decât a actualilor pământeni, şi care, la sfârşitul lumii, se vor întoarce pe pământ. Numele de Rohmani le vine din limba tracă, fiind atestat într-un epitet al Cavalerului Trac, Zeind-Roymenos, cu sensul de ,,Sfântul Luminos”.

  Blajinii, după cum le este și numele, sunt fiinţe paşnice, incapabile de a face rău. Se crede că sunt asemănători cu oamenii, blonzi, însă mai mici că statură şi că au calităţi morale deosebite, precum bunătatea, blândeţea şi simplitatea, care-i fac adevărate modele pentru oameni. Ei sunt foarte buni la suflet, credincioşi, blânzi şi înţelepţi. Ducând o viaţă austeră, cu posturi severe, Blajinii se roagă permanent pentru lumea noastră, fără a cere nimic pentru ei. Deşi sunt virtuoşi, nu ştiu cum să calculeze data Sfintelor Paşti

Legătura dintre pământeni şi Blajini se face, conform tradiţiei, la Paştele Rohmanilor, prin cojile de ouă pe care oamenii, recunoscători pentru rugăciunile şi faptele bune ale Blajinilor, le aruncă în ape curgătoare în Vinerea Mare sau în Sâmbăta Paştilor. Plutind pe ape, ele vor ajunge pe Apa Sâmbetei, în lumea unde locuiesc aceste făpturi minunate, vestindu-i astfel că a sosit timpul să serbeze Paştele. Până în Tărâmul Celălalt cojile de ouă ajung într-o săptămână, după care, printr-un miracol, ele redevin ouă întregi, cu care se hrănesc Blajinii, despre care se spune că mănâncă foarte puţin, un ou ajungând pentru 12 dintre ei. Datina cere ca aceste coji de ouă roşii să fie aruncate în ape curgătoare numai de fete ce nu au ajuns încă la pubertate sau de femei bătrâne.

În această zi, în unele zone din Moldiva, bătrânii şi copiii dădeau de-a dura ouă roşii în amintirea Blajinilor, iar în Bucovina se mânca la iarbă verde, unde multe firimituri erau lăsate să cadă intenţionat pe pământ, întru pomenirea celor morţi. În cele mai multe locuri din ţara noastră, oamenii merg în această zi la cimitire, dând de pomană ouă roşii, pască, cozonac şi câte un pahar cu vin, punând flori pe morminte şi câte o lumânare direct pe pământ.

Prin unele zone ale ţării, preoţii sunt chemaţi să săvârşească în lunea după Duminica Tomei o slujbă pentru sufletele celor răposaţi. Exista credinţa că prin această slujbă sufletele celor trecuţi în lumea veşniciei vor fi părtaşe fericirii fără sfârşit. Pentru această zi se fac din vreme anumite pregătiri şi la cimitir şi acasă. Femeile cu copiii vin la cimitir şi curăţă buruienele uscate de pe morminte, la cele mai vechi le adună ţărână şi le orânduiesc frumos, văruiesc sau vopsesc crucile.

Unii credincioşi răsădesc pe morminte liliac, mai rar stânjenei. Acasă, pe lângă altele, roşesc iarăşi ouă, pentru ,,Blajini”. Gospodina casei, mama copiilor, e aceea care pregăteşte să fie cu toate gata, în lipsa ei, sunt copiii.

De Pastele Blajinilor nu se pomenesc doar morţii cunoscuţi pe linia ascendentă a unei familii, ci întregul neam al strămoşilor comuni: Uitaţii, Neştiuţii, Albii. Femeile, mai ales, au grijă şi de cei străini morţi sau găsiţi morţi, despre care ştiu că nu au pe nimeni să-i pomenească şi să li îngrijească şi lor mormintele. Gospodina casei sau altcineva aşterne pe un mormânt al vreunuia din neamurile casei un ştergar alb, pe care pune colaci, cozonac, păscuţe mici sau bucăţi de cozonac, fiecare bucată cu lumânare şi câte un ou roşu, apoi farfurii cu mâncare şi o sticlă cu vin, tămâiază cu căţuia casei (căţuia pentru tămâie se păstrează pe grindă sau pe fereastră în ,,odaia de curat” şi slujeşte la trebuinţele religioase, mai ales pentru praznicele care se săvârşesc acasă) mormintele şi aşteaptă cu pomelnicul în mână. Apoi fiecare femeie aprinde o lumânare direct pe pământ. In jurul acestei lumânări se spune că s-ar strânge sufletele tuturor morţilor ce s-au înecat fără voie. Preotul săvârşeşte la mormânt o ectenie, citind pomelnicul întreg al casei, ca apoi să ude în semnul crucii mormântul cu vin.

Se mai spune că tot ce va naşte în această săptămână nu va trăi. Viermii de mătase înviaţi atunci, mor. Vine după Săptămâna Luminată şi o postesc toţi cei care au găsit copii morţi. În această săptămână rudele mortului postesc. Dacă nu se ţine această săptămână, oamenilor morţi fără lumânare le este rău pe cealaltă lume. O ţin din cauză că, murind un om în această săptămână, merge în iad, adică în întuneric. Celor ce mor în

această săptămână nu li se face pomană, căci se zice că, fiind în Săptămâna Neagră,

nu o văd. Nu se fac pomeni, că se fac colacii negri. Cine moare în această săptămână înnegreşte. Nu este sărbătoare aparte, dar multe femei serbează, postind în cinstea mironosiţelor. Femeile însărcinate care respectă această săptămână nu pierd sarcina.  Fetele care lucrează au credinţa că nu se mărită lesne. Se ţine de dureri de mâini şi de picioare. Nu se toarce şi nu se lucrează, ca să nu li se înnegrească faţa vara. Dacă totuşi se lucrează, se spune că tot ce se face iese negru şi totodată strică şi vederea. Nu se pun cloşti ca să scoată pui, căci nu vor scoate pui, deoarece ouăle se înnegresc. Tot acum se duc femeile cu colaci la moaşe.

  În această zi tinerii se înfrăţesc şi se ,,însurăţesc”: primesc fiecare o bucăţică dintr-un ban de argint tăiat în prealabil, se sărută prin cununile puse una în faţa celeilalte etc. Se pregăteşte o turtă de făină din grâu curat. Pe turtă se punea o lingură de sare. Toţi cei de faţă se închină şi spun: „Doamne-ajută, Maică Mărie,/ De bine şi de noroc să ne fie!“ Cel care realizează ceremonialul ia sarea de pe turtă şi din acel loc taie coaja în forma unei cruci, pe care picură vin roşu, câte persoane numără la ,,însurăţire”, iar după ce a picurat vinul, taie cruciuliţa cu un ban de argint, în acelaşi număr de bucăţele. Fiecare fată mănâncă bucăţica de turtă şi închină un pahar de vin, apoi se sărută, mărturisindu-şi credinţa. Din banul de argint care se taie în trei, cinci părţi, depinde câţi participanţi sunt, fiecare primeşte câte o bucăţică, având grijă să o păstreze bine până la moarte. Cine o pierde nu va fi primit în rai de Sf. Petru, pentru că şi-a călcat credinţa de la ,,însurăţire”. Cele ce şi-au păstrat bucăţica de ban, acelora, când mor, li se pune acea bucăţică în sân, anume ca să nu le oprească Sân-Petru la uşile raiului, ca pe unele ce au pierdut-o. A doua săptămână după Paşti fost fără credinţă faţă de surorile lor de cruce. Feciorii şi fetele se duc la un pom înflorit. Fiecare face o cunună de flori din acel pom şi şi-o pune pe cap, apoi, luându-se de mână, ocolesc din dreapta pomul, de trei ori. Îşi dau cununile de pe cap şi, alăturându-le, prin ele se sărută de trei ori, schimbă între ei ouăle roşii aduse (tot prin cununi) şi zic: „Să fim fârtaţi/ surori până la moarte!“ La sfârşit se ridică unul pe altul/ una pe alta în braţe şi mănâncă ouăle roşii cu pâine şi sare

  Din păcate această tradiţie se păstrează tot mai puţin. Oamenii vin din ce în ce mai puţini la cimitir iar cei care vin se grăbesc înapoi spre casă. Bucuria ce era odinioară de Paştele Blajinilor nu o mai regăsim din păcate astăzi. Dar ne place să credem că acestă frumoasă tradiție, își va relua iarăși locul de cinste cuvenit. Depinde doar de noi!

                                                                                                         Dan HORGAN 

Bibliografie:  

– Adrian Fochi – Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.

– Arthur Gorovei. – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura, Grai şi Suflet – Cultură Naţională, Bucureşti, 1995.

– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.

– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.

– Dumitru Bălăeţ – ,,Constituirea miturilor fundamentale. Aspecte ale folclorului literar străromân”

– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşti 2005
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.

– Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an” Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.

– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

– Irina Nicolau – Ghidul Sărbătorilor Româneşti Editura Humanitas 1998

– M. Sadoveanu – ,,Nopţi de sânzâiene. Paştele blajinilor”, Editura Minerva, Colecţia Biblioteca pentru toţi, 1980

– Narcisa Ştiucă – Sărbătoarea noastră cea de toate zilele, editura Cartea de Buzunar, 2006.

– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005

– Romulus Antonescu – Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești, Ediție digitală, 2009

– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.

– Tudor Pamfile, ,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.