”Destinul conduce jumătate din viața unui om,
pe cealaltă o conduce caracterul.” (Alfred de Vigny)
Așa gândea în versurile sale filosofice romanticul francez Alfred de Vigny (1797-1863), în poemele sale din ”Destinele”, și trebuie să-i dăm dreptate, pentru că orice introspecție în propria evoluție și devenire pe parcursul unei vieți de om, apare ca o predestinare. Cealaltă jumătate, caracterul, nu este mai puțin importantă, pentru că ea dă valoare, culoare și sens vieții, caracterul fiind latura ce înfrumusețează făptura umană prin trăsăturile lui.
Sunt cele două particularități care l-au purtat pe Dan Ailincăi ”pe valul vieții” ca pe un ”călător” fără odihnă, neobosit și trudnic întru împlinirea destinului său. Toate acestea se regăsesc într-o apariție editorială inedită, în care autorul se prezintă prin prisma celor cu care a lucrat și l-au apreciat, dar și prin prisma propriilor contribuții într-un domeniu atât de delicat și necesar în viața socială cum este cultura. Cartea ”Un călător pe valul vieții”, apărută într-o ținută editorială ireproșabilă la Editura MBK, cu sprijinul ”Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Trdiționale”, este dedicată unui truditor pe ogorul culturii la cei șaptezeci de ani de viață și 50 de ani de slujire neîntreruptă a actului de cultură.
18 personalități ale culturii locale și-au prezentat fiecare modul personal de percepție a activității lui Dan Ailincăi, fie prin prisma relațiilor oficiale sau personale, subliniind în egală măsură realizările, împlinirile, greutățile, dar și satisfacțiile implicării personale, în două regimuri diferite, pe care avea să le parcurgă. Unul, în care cultura era folosită ca instrument și mijloc de propagandă îndeosebi la nivel politic, iar celălalt, lăsând cultura în derivă, la nivelul liberului arbitru și inițiativei particulare, situație în care Dan Ailincăi apare printre ultimii mohicani (pg. 13) așa cum îl prezintă Lucian Onciu în evocarea sa întitulată ”Un om al scenei”. Pentru că ”cel mai greu e să rămâi Tu” spune cu deplină îndreptățire Ion Luca în necruțătorul său rechizitoriu asupra timpurilor trecute și prezente, întitulat ”Dănuț Ailincăi – trecerea prin valuri” (pg. 75).
Structurată în trei părți distincte, cartea se derulează într-un demers evocator pentru o viață dedicată actului de cultură, cu tot ceea ce presupune această nobilă preocupare: de la creație, la punere în scenă, organizare, promovare și prezentare, cu tot ceea ce implică aceste preocupări.
Prima parte, deja anticipată mai sus, cuprinde opinille celor care l-au cunoscut în diverse ipostaze, a omului homo omnes (omul bun la toate), atent, gata oricând să sară în sprijinul oricărei inițiative în folosul comunității, cu deosebire pentru cele dedicate emancipării culturale și spirituale, așa cum îl vede Paul Zahariuc în frumoasa sa evocare sub titlul ”O viață închinată culturii” (pg. 83). Pentru că, într-adevăr, prin munca și implicarea sa ”s-a agățat cu mâinile de cultura și istoria neamului” așa cum îl percepe Ion Mâcnea Vetrișanu în versurile pe care i le dedică: Mi-e dor de oameni / De mine mi-e dor / De vorbele sfinte / De oamenii oameni mi-e dor (pg. 82).
De la destin și predestinare, evocate în cel puțin trei capitole, începând cu ”numerologia” regretatului om de cultură Dumitru Apostolache (pg. 17) în care cifra destinului (nouă) are un rol important în viața omului, continuând cu ”Un nume, un destin” (pg. 25) aparținând maestrului Gheorghe Alupoaei care descifrează prin arta plastică psihologia omului din spatele portretului, ca apoi aceiași temă a destinului să apară ca mesaj al artei în rostire și cuvânt (pg. 43) și până la ”Dănuț Ailincăi – un om care și-a depășit condiția” evocare aparținând profesorului Ștefan Șerban (pg. 49), găsim psihologia omului simplu, onest, devotat și altruist, supus necondiționat destinului său de a îmbina tradiția baștinei natale cu emanciparea omului zilelor noastre. Aceste aspecte vor fi scoase în evidență, cu asupra de măsură, de oamenii implicați în actul de cultură prin scris sau misiune; Miluță Moga, preot Andrei Chiprian, colonel Mihai Focșa, Paul Munteanu, Val Andreescu, Mihaela Manu, Mihai Cornea, Daniel Grosu, toate cu referire la Dan Ailincăi ca om și valoare.
Un loc aparte în structura acestei părți îl ocupă mărturisirile regretatului om de cultură Dan Ravaru, care, în trei intervenții (”Argument”, ”Prefață”, ”Dan Ailincăi și viața publică”), l-a apreciat ca om și prestație publică în domeniul său de activitate izvorâtă dintr-o colaborare fructuoasă și de lungă durată.
Partea doua a cărții cuprinde un număr de 75 de catrene satirice publicate de-a lungul vremii, dimpreună cu 7 evocări ale unor evenimente culturale și personalități ale timpului, la care se adaugă 12 scenete concepute pentru repertoriul brigăzilor artistice de amatori cu aceiași tentă satirică împotriva unor realități și comportamente nedorite în comunitatea rurală în care trăia și lucra. Aici, deși ținta ideologică, a ”omului nou”, preconizată de doctrina comunistă, este evidentă, nu trebuie minimalizată tenta puternic moralizatoare a textelor sale, atât de necesară atunci când este vorba de conviețuirea socială și relațiile interumane.
Partea a treia, deși nu cuprinde texte, evocări sau descrieri, pare a fi totuși cea mai convingătoare prin bogăția sa în titluri, diplome, premii și trofee câștigate în plan local, național și internațional, toate acordate pentru calitatea prestațiilor sale ca actor, regizor, recitator, epigramist, organizator de spectacole și evenimente cultural artistice. Capitolul se încheie cu un album foto care, la rândul său, vine să sublinieze ca o dovadă de netăgăduit, amploarea și valoarea numeroaselor evenimente organizate și trăite efectiv.
Prefațată și argumentată de regretatul om de cultură Dan Ravaru, cartea se constituie într-o frescă a activităților culturale într-un mediu sătesc în care, autoritățile comuniste ale timpului, încercau schimbarea mentalității țărănești ancestrală, într-o mentalitate proletară, după modelul orașelor, în ideea comunizării efective a societății românești, iar cultura, prin toate manifestările sale, era considerată instrumentul cel mai potrivit. Aflăm cu această ocazie că, de pildă, ”Cântarea României” nu a fost nicidecum o invenție comunistă, ci o inițiativă a primului dictator din istoria României, Carol al II-lea, pentru glorificarea sa și susținerea cultului personalității sale, ca de altfel și ”Străjeria”, inițiativă a aceluiași dictator, echivalentă în comunism cu organizațiile de pionieri.
Deigur, amprenta regimului se va regăsi în tot ceea ce însemna mișcare culturală și artistică la nivelele bazale ale societății, acolo unde mentalitatea comună era puternic legată de credință, obiceiuri și tradiție. Ceea ce activiștii culturali trebuiau să facă. era să critice tot ceea ce era vechi din punctul de vedere al liderilor ideologici, iar acolo unde nu se reușea, satira și umorul trebuiau măcar să relativizeze și chiar să bagatelizeze acele realități ale timpului promovând cu cerbicie ideologia atee.
Amprenta ideologică a timpului se vede la fiecare manifestare a brigăzilor artistice, la subiectul lor și mai ales în mesajul lor prin vers și cânt. Dincolo de aspectul politico-ideologic, trebuie acceptată ideea că cei care înfăptuiau actul de fapt, se străduiau să îl îmbrace în veșmântul artei, pe care o practicau cu pasiune și plăcere. Situația de la Văleni era una particulară, pentru că aici se asocia profesionalismul cu amprenta distinctă a talentului și personalității lui Dan Ailincăi, care practica cu determinare și perseverență cutumele artei, fie că era vorba de poezie, cântec, dialog sau mișcare scenică.
Așa se face că, în contextul descătușării ideologice postdecembriste, a putut să plonjeze într-o zonă a expresiei artistice deschisă și extrem de penetrantă în noua societate, mai ales la începuturile ei. Sărbătorile locale legate de tradiție și credință, publicațiile locale, festivalurile locale, în sfârșit manifestările culturale au prins repede contur încât, Dan Ailincăi, apare ca un adevărat lider cultural local cu reverberații mult peste zona lui de acțiune.
Cele 18 aprecieri făcute de tot atâtea personalități culturale ale locului, subliniază, cu asupra de măsură, calitățile omului Dan Ailincăi și implicarea lui pe terenul fertil pe care el însuși la arat și care în condiții noi are abordări noi. Toate acestea sunt unanime în a aprecia omniprezența sa în tot ceea ce însemna viață socială, culturală, spirituală și artistică. Așa stând lucrurile, se poate spune că este omul care a marcat istoria locului.
Fericite acele comunități care au asemenea oameni, pentru că numai astfel nu se pierd în neantul uitării. Ba mai mult, influiențează și îmbogățesc patrimoniul cultural local și implicit mesajul către posteritate,. pentru că doar cultura poate percepe calitatea estetică a artei influențând deopotrivă viața personală și viața comunității, în plus, oferindu-i și o perspectivă de viitor. Or, Dan Ailincăi, prin calitățile sale, îndeplinește aceste deziderate.
Cartea rămâne un document, o frescă a timpului peste care nu se va putea trece oricât ar dori-o promotorii noilor orientări neomarxiste, așa zis ”progresiste” care promovează nefirescul ca firesc, anulează trecutul ca fiind primitiv și barbar, promovând de o manieră grotescă globalismul ca perspectivă pentru umanitate.
Mai mult, exemplaritatea vieții acestui om, dedicat actului de cultură, rămâne pilduitoare pentru cei de azi, dar mai ales, pentru generațiile ce vin.
Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
