„Domn pe care Moldova nu-l mai încăpea,
om cu hire înaltă, mai mult împărătească
decât domnească.” – Miron Costin
Vasile Lupu recurge pentru a doua oară la această metodă, după ce prima sa încercare din 1637, în care trupele moldovene trec Milcovul într-o expediție de jaf și incendiere devastând Muntenia, s-a finalizat cu un eșec prin înfrângerea de la Focșani. Aceiași soartă va avea și campania militară din noembrie 1639, după bătălia de la Ojogeni, când Matei Basarab reușește să-l învingă din nou, deși Vasile Lupu se și vedea cu titlul de „Domn al Moldovei și Țării Românești”. Concepe chiar un sigiliu domnesc care îngemăna cele două steme (bourul moldovean și vulturul Țării Românești), găsit doar pe unul din documentele vremii și regăsit apoi în forma lui originală 220 de ani mai târziu, ca sigiliu oficial al Principatelor Unite.
După cele două eșecuri și mai ales, după moartea fiului său Ioan (1644), va încerca o apropiere prietenoasă față de Matei Basarab, cei doi domnitori construind reciproc câte o biserică: biserica Stelea din Târgoviște de către Vasile Lupu și biserica din Soveja de către Matei Basarab. Fără a renunța la ideea unității naționale, domnul Moldovei își încercă șansele în Transilvania, printr-un plan pus la punct împreună cu mitropolitul ortodox Ilie Iorest, la a cărui numire în scaunul mitropolitan Vasile Lupu a avut un rol decisiv prin intervenția sa la Patriarhia Ecumenică.
Pentru împlinirea acestui plan se baza pe ajutorul promis de otomani, dar care nu a mai venit din cauza angajării turcilor în războiul cu perșii (Iranul de astăzi). Așa încât realitățile vremurilor de atunci au zădărnicit planul voievodului, reușind să stârnească mânia principelui transilvan Rakotzi al II-lea care aspira la tronul Poloniei și voia liniște din partea Moldovei prin așezarea în scaun a unui aliat sau chiar a unui vasal. Polonia la vremea aceea era o putere, stăpânea Ucraina și țările Baltice, iar Vasile Lupu era în relații bune cu casa imperială prin căsătoria fiicei sale Maria cu nobilul lituanian Janusz Radzwill. Relații strânse avea și cu cazacii hatmanului Bogdan Hmelnițchi pentru că fiul său Timuș s-a căsătorit cu fiica mai mică a domnitorului moldovean, Ruxandra, a cărei viață va fi una dramatică.
Din nefericire tensiunea dintre cei doi voievozi va crește din nou ajungând la conflictul armat din 1653, când Matei Basarab se asociază principelui transilvan și boierimii moldovene strânsă în jurul lui Gheorghe Ștefan soldată cu detronarea lui Vasile Lupu pe 13 aprilie 1653. Cu ajutorul cazacilor conduși de Timuș Hmelnițchi va reuși să învingă trupele aliate în bătălia de la Popricani și va urca din nou pe tron la 8 mai 1653. Face imprudența însă să urmărească inamicul până pe râul Teleajăn în Muntenia unde în bătălia de la Finta va fi învins și va părăsi tronul pentru totdeauna pe data de 16 iulie 1653, locul său fiind preluat de rivalul său logofătul Gheorghe Ștefan.
A urmat exilul și încercările nereușite de a accede din nou la tronul Moldovei. Se vede că epoca sa trecuse. S-a dovedit încă odată că unirea cu forța armelor nu era forma cea mai potrivită, că era nevoie de acea comuniune sufletească (în cuget și simțire) având ca suport conștiința națională de care vorbeau Eminescu și Nicolae Iorga. Aceasta avea să se cristalizeze treptat în secolul al XVIII-lea și se va finaliza prin Mica Unire la 24 ianuarie 1859 sub sceptrul domnului pământean Alexandru Ioan Cuza.
Sub aspect militar epoca lui Vasile Lupu nu a fost una glorioasă, diplomația sa și alianțele constituite în realizarea acestui scop nu au dat roade, ba dimpotrivă, au condus la războaie fratricide care nu puteau prevesti nimic bun pentru că întrețineau o stare de vrăjmășie cu nimic justificată sub aspect cultural și spiritual. Deși Vasile Lupu trecea ca un supus al Porții Otomane și chiar perceput în timpul domniei sale ca om al turcilor („oricât s-ar și jura, dar are credință turcească” – Ion Movilă, 1633), el nu a ezitat să facă parte din alianțele antiotomane ale vremii: prima – Liga creștină antiotomană – condusă de regele polon Vladislav care a funcționat între 1646-1648 până la moartea acestuia și Frăția Ortodoxă în 1650 care va avea aceeași soartă.
Emanciparea culturală a Moldovei în epoca vasiliană
Paradoxul istoriei face ca tocmai sub aspect cultural cele două provincii să se regăsească pe calea progresului, ambele având la cârma lor domnitori (Vasile Lupu și Matei Basarab) doritori de a marca evoluția Moldovei și Țării Românești pe calea emancipării culturale, realizările lor fiind aproape în oglindă. Pentru Moldova perioada domniei lui Vasile Lupu a însemnat o perioadă de iluminare și progres cultural în primul rând prin introducerea limbii române în administrație, cancelaria domnească, justiție și biserică.
A urmat apoi cartea scrisă în limba română și mai ales posibilitatea instrucției în școlile publice pe care le înființează. Marile realizări în domeniul cultural au fost posibile grație ajutorului și viziunii a două mari personalități contemporane care i-au fost alături. Este vorba de mitropolitul Varlaam, unul din marii ctitori ai culturii românești și mitropolitul Kievului, Galiției și a întregii Rusii, Petru Movilă, unul din marii ierarhi ai ortodoxiei răsăritene cu contribuții importante în poziționarea ortodoxiei în raport cu Biserica Catolică și protestantismul care se răspândeau cu repeziciune.
De origine română fiind (născut din neam domnesc la Suceava, în 1593), descendent al movileștilor (primii care au încercat o dinastie ereditară pe care Vasile Lupu și-ar fi dorit-o familiei sale), Petru Movilă va întreține raporturi strânse cu mitropolitul Varlaam și domnul Moldovei cu rezultate benefice sub raport cultural și spiritual. Împreună, cei trei: Varlaam și Petru MovilăV aveau să deschidă calea apariției cărturarului sau învățatului, un om aparte, respectat și ascultat în comunitate pentru știința sa „domn și biruitor al pământului și al mării, al pasărilor și dobitoacelor, peștilor și tuturor fiarelor (Varlaam, din prefața „Cazaniei”).
Mai mult, se pare că, într-adevăr „Împreună, bărbatul de stat și omul bisericii, au zidit nemurirea Iașului printr-un veritabil program cultural ca pe vremea mușatinilor” (Florin Mihai – Biserica Trei Ierarhi, Historia.ro) creind astfel premizele dezvoltării ulterioare în plan cultural, începând cu arhitectura și arta picturală bisericească, a cărei stil baroc postbizantin sau neobizantin, trebuia să eclipseze biserica Curtea de Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab de la 1517. Această orientare se va regăsi cu asupra de măsură în ctitoria voievodului, biserica Trei Ierarhi, pe care contemporanii o considerau o perlă a orientului „Toată lumea este de acord a spune că nici în Moldova, nici în Țara Românească și nici în Țara Cazacilor nu se află vreo biserică care să o egaleze pe aceasta, nici prin ornamentele, nici prin frumusețe, căci ea uimește pe vizitatori” (Paul de Alep) sau în consemnările lui Evila Celebi „Mănăstirea lui Lupul bei nu poate fi descrisă nici cu graiul, nici cu pana, fiind clădită de curând pietrele ei de marmură poleită, strălucesc și scânteie încât par a fi frunzele de pe un pergament luminat” (Călători străini despre Țările Române, vol VI, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc 1976). De altfel noua orientare arhitectonică se va regăsi în toate ctitoriile domnitorului Vasile Lupu care cuprindeau 15 biserici nou construite și încă 14 biserici refăcute, ca și în refacerea și modernizarea curților domnești.
Construită în doi ani (1637-1639 ca necropolă a familiei), târnosită în anul 1639 de mitropolitul Varlaam, mănăstirea Trei Ierarhi va deveni un focar de cultură, pentru că în lăcașul ei vor germina cele mai importante idei, evenimente și realizări în domeniul culturii și spiritualității. Aici va fi instalată prima tiparniță din spațiul românesc ce va tipări primele cărți în limba română destinate poporului „către toată seminția românească, pretutindenea ce se află pravoslavnici într-aciastă limbă” după cum spunea chiar Vasile Lupu în „predoslovia” primei cărți tipărite. Scopul era ca să „dăruim și noi acest dar limbii românești, carte pre limba românească” (idem).
Tiparnița a fost dăruită de Petru Movilă care trimite călugări tipografi și literele făcute la Livorno (Lvov). Primul document tipărit la 20 decembrie 1642 se pare că a fost „decretul sinodal”, care cuprindea hotărârile sinodului de la Iași din septembrie-octombrie, iar prima carte tipărită în limba română a fost „Carte românească de învățătura duminicelor de preste an” sau „Cazania” scrisă de mitropolitul Moldovei Varlaam, tipărită în 1643, carte ce va apare în 15 ediții și va fi trimisă peste tot în spațiul românesc. Vor urma apoi „Șapte taine ale besearicii” în 1644, „Răspunsuri la catehismul calvinesc” în 1645, „Pravilele împărătești” ale lui Vasile Lupu în 1646 (primul cod de legi), „Carte românească de învățătură de la pravilele împărătești și de la alte judeațe”, „Sfânta Pravilă a Besearicii” în 1649 etc.
Pune bazele învățământului de masă prin înființarea a 20 de școli și de asemenea, pune bazele învățământului academic prin înființarea Academiei Vasiliene după modelul Academiei Kievene a cărei rector, Sofronie Pociațki, va veni la Iași. Evoluția în timp a acestei adevărate instituții de învățământ superior, a cărei student a fost și Nicolae Milescu Spătarul, este una foarte interesantă. Deschisă ca „Școală Domnească” (Vasiliană) în 1641, devine „Gimnazia Vasiliană” în 1827, apoi „Institutul Vasilian” în 1831, ca în cele din urmă, în 1835, să devină „Academia Mihăileană”. Materiile predate aici erau: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, teologia, latina, greaca și slavona (Victor Simion – …”Lumina”, 5 apr. 2014). O însemnare găsită pe un exemplar al Cazaniei subliniază cum se cuvine importanța acestei înfăptuiri „De unde mari domni spre laudă și-au făcut cale / De acolo și Vasile Vodă au început lucrările sale / Ca învățătura ce în țară se temeluiește / Nemuritor nume pe lume își zidește”.
În toate realizările sale l-a avut alături pe mitropolitul Varlaam, personalitate de referință în istoria culturii și spiritualității românești, sfetnic înțelept și aliat voievodului care punea în practică ideile marelui ierarh. Așa se face că prin intermedierea lui cei doi voievozi ajung la pace, din nefericire nu pentru mult timp. Nu este de mirare că aprecierea voievodului a mers până acolo încât l-a propus și i-a susținut candidatura pentru Patriarhia Constantinopolului. Sfârșitul domniei lui Vasile Lupu va însemna pentru mitropolitul Varlaam și retragerea sa la Mănăstirea Secu, unde își va da obștescul sfârșit patru ani mai târziu (1657).
Dimensiunea spirituală a domniei lui Vasile Lupu
Dar poate cea mai spectaculoasă realizare a domniei voievodului Vasile Lupu a fost cea în plan spiritual, ceea ce a făcut ca Moldova să atingă un prestigiu în spațiul creștin, îndeosebi ortodox, nemaiântâlnit până atunci.. Dincolo de faptul în sine a ajutorului acordat patriarhiilor orientale și așezămintelor atonite, care i-au adus atâta apreciere din partea lumii ortodoxe, el vedea și posibilitatea unei măriri pământene pe care voia să o atingă, după modelul bazileilor Imperiului Roman de Răsărit care împărțeau puterea politică cu patriarhul Constantinopolului.
Primul gest pe care îl face este acela de ași însuși numele împăratului Vasile Macedoneanul (vezi mai sus) care reformează din temelii imperiul și mărește spațiul și influența bizantină, adoptându-i și obiceiurile fastuoase și maiestuoase ale curții „om cu hire înaltă, mai mult împărătească decât domnească”. Și-a apropiat decisiv spațiul ortodox prin faptul că în 1640 achită datoriile către Înalta Poartă a tuturor patriarhiilor orientale, ba chiar și cu anticipație pentru anii următori, ceea ce i-au adus pe lângă admirația și prețuirea tuturor ierarhilor, o mare influență, ajungând să fie consultat și implicat în alegerea și numirea patriarhilor și ierarhilor. A fost supranumit în epocă „făcător și izgonitor de patriarhi”, pe drept cuvânt pentru că în timpul celor 19 ani de domnie s-au schimbat nouă patriarhi ecumenici.
• Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
