„Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l cîștigăm” (Victor Hugo)
În luna iunie, în fiecare an, sărbătorim Ziua învățătorului, a omului care se jertfește pe altarul catedrei, al luminării neamului. Ea este cea mai veche sărbătoare laică. În iunie 1927, Tribunalul Ilfov a autentificat Statutul Asociației Generale a învățătorilor din România, prin care se oficializa manifestarea solidarității între cadrele didactice la nivelul României Mari – corolar al tradiției învățătorești, începută la 1869, în diferitele provincii în care exista școală românească. Mai mult, sediul din perioada interbelică a Asociației Generale a învățătorilor din România a fost în București, chiar pe strada Sfinții Apostoli.
În această zi specială, recunoștința tuturor se îndreaptă spe educator, învățător, profesor din cadrul fiecărei unități de învățământ din țară și din județul Vaslui. Este acea zi deosebită în care toate energiile pozitive le luminează și le călăuzește calea, oferindu-le putere, tact, răbdare și perseverență, sensibilitate și flexibilitate, dragoste și adevăr, energie și curaj. Iată, mii de motive pentru ca aceștia să fie realmente apreciați de noi toți. Marele poet, Mihai Eminescu, atunci când era revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, în anii 1875-1876, sublinia în rapoartele sale către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor menirea școlii și învățătorului, arătând că “Școala va fi bună, când popa va fi bun, darea mică, subprefecții oameni care să știe administrație, finanțe și economie politică, învățătorii pedagogi, pe când va fi și școala – școală, statul- stat și omul – om, precum e în toată lumea, iar nu ca la noi, ca la nimeni”… (Apud Petrea Iosub, Aurel Zugravu, Vaslui, monografie, Editura Sport -Turism, București, 1980, p.156)
De aceea, oamenii școlii din România s-au simțit onorați să fie serbați și felicitați, chiar de ziua apostolilor, aducându-li-se aminte că au cea mai nobilă misiune pentru care merită făcute orice sacrificii asumându-și apostolatul catedrei. Păstrător prin excelență al valorilor și identității naționale, Dascălul român a fost, încă din zorii existenței sale, alături de preot, nu doar un pilon al educației, ci un apostol al neamului. Nu trebuie să facem apel la cărțile de istorie pentru a ne argumenta acreastă judecată. Cred că este suficient să ne amintim poveștile bunicilor și părinților noștri, dar și frânturi ale propriei copilării pentru a ne înclina în fața celor care ne-au învățat să scriem în limba română, pentru a le mulțumi celor care ne-au vorbit pentru prima oară despre Eminescu și Creangă, pentru a le zâmbi cu recunoștință celor care, demult, în prima zi de școală, ne-au zâmbit cu dragoste… A fi dascăl înseamnă, în primul rând, a lupta. Este o luptă pentru afirmarea valorilor morale și culturale împotriva ignoranței și a neștiinței, o luptă pentru construirea unui viitor acestui neam. Considerăm că învățătorul este cel dintâi dintre dascăli, pentru că este cel care deschide drumul spre cunoaștere și lumină. Fără acesta, călătoria existenței nu ar putea avea început. El instruiește, educă, dirijează, cultivă, perfecționează și evaluează permanent procesul formării și dezvoltării calităților necesare omului de mâine.
Învățătorul îndeplinește o chemare, o înclinație, o profesiune de o deosebită importanță, aceea de a asigura pregătirea de bază a personalității tinerelor generații, deschizându-le orizontul spre pregătirea profesională și pentru viață. Participare, comunicare, îndrumare, dezvoltare, perfecționare, performanță, tenacitate, iubire, sensibilitate și prietenie, iată în câte moduri putem clasifica strădania cadrelor didactice, spre dezvoltarea armonioaă și prosperă a copilului aflat la început de drum.
Startul în viață este o provocare care necesită multă asumare de fiecare învățător, demonstrând calitatea de profesionist al demersului pedagogic prin încurajarea, stimularea copilului, respectandu-i totodată, candoarea, spontaneitatea și naturalețea.
Familia și școala sunt principalele medii în care copilul crește, învață, se formează. Aici se pun bazele formării personalității, echilibrului emoțional și premisele realizărilor sale de mai târziu. Educația se formează mai întâi în familie. Aici copilul învață să spună adevărul, să fie cinstit, să aprecieze frumosul, să respecte munca și să se achite de responsabilități. Rolul școlii în viața oricărui copil este foarte important. învățătorii și profesorii îi formează personalitatea și îi asigură nivelul de educație de care are nevoie pentru a putea supraviețui cerințelor concrete ale vieții. Cum poate fi recunoscut învățătorul ideal? Tolstoi spunea: “Când învățătorul reunește în inima sa dragostea de profesiune și dragostea de elevi, putem spune că este un învățător desăvârșit.”
Nu oricine poate îmbrățișa cariera didactică. Profesorul trebuie să fie un îndrumător și un sfătuitor al elevilor, trebuie să știe să declanșeze curiozitatea și dorința lor pentru activitatea de învățare. El trebuie să fie un bun comunicator, să fie înțelegător, sociabil, să vrea să învețe mereu și să împărtășească din ce are, să nu pună partea financiară pe primul loc, să vrea mereu să se redescopere pentru a nu se plafona. Se spune că a fi dascăl este cea mai nobilă meserie din lume. Stai mereu între copii, te bucuri de inocența lor cât sunt mici și când sunt mari te bucuri de spiritul lor deschis, de reușita lor la diferite concursuri sau de primii fiori ai dragostei și adolescenței. Competența, ținuta morală și intelectuală, tactul pedagogic – toate acestea îl definesc. Tot ceea ce dăruiește dascălul, își va pune amprenta pe sufletul copilului. Sfântul Ioan Gură de Aur afirma: “Nu există artă mai frumoasă decât arta educației. Pictorul și sculptorul fac doar figuri fără viață, dar educatorul crează un chip viu; uitându-se la el, se bucură și oamenii, se bucură și Dumnezeu”.
Astăzi, cand banul primează în fața celorlalte valori, nimeni nu mai consideră o mândrie să fii dascal. Școala nu mai este ce a fost odinioară, dascălii sunt intimidati, șantajați și sfidați de autorități, puși în conflict cu alte categorii sociale, nu mai sunt respectați de elevi și, uneori, nici de părinții acestora. Ba, mai mult, interesul individual al fiecăruia a adus multă dezbinare în colectivele didactice. Trebuie însă să lăsăm “războiul dintre noi” la ușa sălii de clasă și să fim “ un laborator de idei“ cum arăta Nicolae Iorga.
Așadar, să sperăm că, societatea și dascălii prin atitudinea lor, vor reda demnitatea acestei profesii apostolice în fața comunității. în lumea de astăzi, aflată în schimbare, fără repere, în criză economică și morală, dorim dascălilor multă sănătate și prosperitate pentru împlinirea viselor de a fi modele în formarea caracterelor copiilor. Totodată, să le mulțumim și să le fim recunoscători pentru că prin munca și dăruirea lor ne-au ajutat să devenim oameni cu adevărat.
• Prof. Nicolae Ionescu
