Eminescu este „sumă a simțirii românești, esență a înțelepciunii cu rădăcini în vremuri imemoriale și simbol al dăinuirii perene a spiritului național.” – Dan Toma Dulciu
Este și motivul pentru care mulți oameni politici ai secolului al XIX-lea și al XX-lea au cutreierat ținuturile Macedoniei și câmpiile Tesaliei pentru a susține problema elementului românesc în Peninsula Balcanică, devenind chiar o temă majoră a politicii externe românești până la Primul Război Mondial. Conștiința apartenenței românești a acestor populații a fost extrem de vie chiar în rândurile ei, atâta vreme cât populația românească din Timoc, Voievodina și ținutului istoric al Maramureșului au cerut Adunării de la Alba Iulia unirea cu țara, din nefericire rămasă fără răspuns.
Autohtonismul și ideea balcanică
Desigur, problema apartenenței acestor ținuturi pare a fi depășită astăzi de realitățile globalizării și aspirației de a face parte din Uniunea Europeană a țărilor pe teritoriul pe care se află comunitățile românești, mai ales că statele respective nu recunosc minoritățile naționale, iar populațiile respective etichetate ca slavi romanizați (cazul Bulgariei) sau greci romanizați (cazul Greciei) sunt supuse asimilării forțate. Nu este mai puțin adevărat că și politica românească de după cel de al II-lea Război Mondial, a fost una dezastruoasă, iar în zilele noastre nu depășește nivelul unui formalism birocratic extrem de păgubos.
La vremea sa Eminescu va sublinia importanța ideei balcanice văzând în aceasta chiar împlinirea unei misiuni istorice a României ca stat. Autohtonismul devine cu atât mai important, cu cât ideea latinității este considerată de occidentali ca fiind lipsită de fundament, întrucât nu ar fi existat un popor latin. Evident că această negare este o exagerare nepermisă, atâta vreme cât vorbim de cea mai prolifică civilizație a antichității, civilizație ce avea să lase urme adânci în istoria umanității.
Pentru acești contestatari, latinismul este conceput doar ca un obstacol împotriva panslavismului. Așa că dimensiunea tracă pare a fi mult mai profundă pentru zona balcanică unde populațiile ce vorbesc idiomuri slave sunt constituite din elemente etnice cu totul diferite (fizice și morale) ale adevăratului element slav. Iată de ce Nicolae Iorga considera că ofensiva panslavistă în Balcani nu poate fi oprită decât prin cultivarea autohtonismului balcanic „sub bulgar stă de foarte multe ori tracul, sub sârb adeseori românul, sub muntenegrean albanezul iliric, sub grec elemente care nu au de a face cu sângele elen. Limba a dat o coștiință deosebitelor grupe care poartă în unele cazuri numele cuceritorilor”.
De altfel, nici Eminescu nu considera român pe cineva numai pentru faptul că vorbește românește: „limba singură nu constituie însă naționalitatea. Calitățile morale și intelectuale ale nației au o însemnătate mult mai mare. Limba este expresia unui fond, dar nu fondul în sine”, idee care va fi amplu dezvoltată în perioada interbelică. Populația traco-ilirică romanizată oferă suportul demografic al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) realizând în timp romanitatea orientală (bizantină).
„Torna, torna, fratre”, este prima expresie vlahă în gura unui soldat rumân din armata bizantină din secolul IV – V, perioadă când se semnalează și primele vlahii din istoria bizanțului. Zone geografice extinse, abundent populate, cu organizare socială sub forma unor state de sine stătătoare precum: Vlahia Mare în Tesalia, Vlahia Mică în Acarnania, Vlahia Superioară în Epir, Vlahia Albă în Moesia Inferioară și mai apoi Imperiul Asăneștilor (vlaho-bulgar) în secolul al VIII-lea, ele se vor regăsi până în secolele XI-XII. Abandonarea acestei zone în care se află încă adânc infipte rădăcinile românismului, se face simțită încă din perioada interbelică când orientarea prooccidentală devine tot mai evidentă, iar problema românilor din Balcani devine treptat o problemă periferică formând subiectul unor politici mai mult decât formale (vezi Diaspora între emigrația economică și comunitățile istorice).
Tăria de caracter, omenia, decența, bunacuviință, capacitatea de a percepe, compasiunea, sunt trăsăturile de bază ale adevăratului român. Înafara țării, indiferent de postura în care se află (oficială sau neoficială) românul este ca un trimis al neamului său, prin urmare trebuie să se comporte în consecință. Din nefericire realitățile timpurilor noastre sunt cu totul altele. Comportamentul unor concetățeni de ai noștri, etichetați la nivel oficial sau și mai grav în massmedia ca români (ceea ce de fapt nu sunt) se abat flagrant de la tipologia comportamentală a elementului românesc descris mai sus, ceea ce induce un sentiment de frustrare și jenă până la rușine. Trebuie adăugat și faptul că în această categorie, a celor pentru care munca și cultura nu fac parte din setul lor de valori, se includ și caracterele slabe care își târguiesc conștiința, levantinul versatil și poporul lui Caragiale (miticii de conjunctură), sau paraziții de serviciu al neamului, cum foarte inspirat îi numește Dan Puric.
Perpetuarea autohtonismului eminescian
Autohtonismul, ca doctrină și ideologie pentru români pusă în valoare de Eminescu, preluat și dezvoltat de floarea culturii române interbelice, va fi cultivat și la nivel instituțional prin Institutul de studii Balcanice condus de Nicolae Iorga și apoi de Gheorghe Brătianu (ambii savanți, istorici de forță și somități în domeniu) care considerau românismul ca factor hotărâtor în etnogeneza popoarelor balcanice. „Vlahii sau românii reprezintă elementul etnic care au influențat pe slavii emigranți de o manieră decisivă”. Vasile Pârvan, la rândul său, spunea „Noi românii de azi suntem nu numai urmașii romanilor din Dacia, ci în aceiași vreme urmași și ca sânge și ca suflet a întregii împărății Romane de Răsărit”. El a înțeles unitatea pe care o formează teritoriul între granițele geografice: Alpii Nordici, Bosforul Cimarian, Carpații Nordici și Olimpul.
Și sub acest aspect gândirea eminesciană este unitară. Ea privește realitățile timpului său care sunt rezultatul acumulărilor de-a lungul vremurilor, în conjuncturi istorice diferite, cu proiecție însă în perspectiva viitorului, pentru că analiza lui are la bază elemente de ordin istoric și biologic. Ajunge astfel să facă diferența între spiritul autohton și cel imigrat, sesizând în același timp incompatibilitățile evidente și incapacitatea de asimilare a elementului străin. De aici și existența unei stări conflictuale latente care poate izbucni oricând într-un conflict deschis, de unde și importanța autohtonismului cultivat atent, fără ostentație, dar cu fermitate și demnitate.
Eminescu reușește să demonstreze cu exemple istorice existența reală a acestei stări latente între spiritul autohton și cel emigrat, începând cu revoluția lui Tudor Vladimirescu când, sub sloganul „Țara este norodul și nu tagma jefuitorilor”, elementul autohton pune capăt domniilor fanariote. Tinerimea română va prelua din sloganurile și ideile revoluției de la 1848 și va pune bazele statului român modern, desăvârșit apoi prin reformele lui Alexandru Ioan Cuza.
Din nefericire, detronarea domnului pământean la 11 februarie 1866 prin complotul „monstruoasei coaliții” va pune capăt acestei perioade luminoase a istoriei noastre, urmată apoi de o epocă în care balanța evenimentelor va înclina când deoparte, când de cealaltă, până la generația de la 1922. Este anul în care marile mișcări studențești și apariția mișcărilor naționaliste (care bântuiau spiritul european al timpului), readuc în prim plan autohtonismul, puternic susținut de mișcările culturale ale epocii: poporanismul, semănătorismul și gândirismul. Această perioadă de înflorire benefică se oprește brusc însă, odată cu instalarea regimului comunist după cele de al II-lea Război Mondial, când din nou elementul autohton este strivit de elementul străin ajuns în țară pe tancurile sovietice.
Paradoxul istoric face ca tocmai acest regim de inspirație sovietică să readucă la viață autohtonismul, prin celebra mișcare culturală a protocronismului anilor 70-80 ai secolului trecut, în care istoria și cultura este rescrisă prin prisma dominanței elementului autohton în ideea disperată a regimului comunist de a-și procura legitimitatea istorică. Epopeea va fi însă de scurtă durată, pentru că revoluția decembristă a pus din nou în umbră autohtonismul, locul lui fiind luat de lumea intereselor care are puțin de a face cu valorile perene ale neamului.
Pentru că în definiția neamului nu este cuprinsă numai generația prezentă, ci și lungul șir al strămoșilor, precum și a generațiilor care vor veni. De aici și responsabilitatea imensă ce cade pe umerii trăitorilor de astăzi care trebuie să prezerve moștenirea trecutului și să asigure viitorul generațiilor ce vin.
În loc de încheiere
Din păcate, trebuie să recunoaștem că vorbele lui Eminescu au aceeași profunzime și penetranță, întocmai ca în timpurile sale atunci când spune: „Ei vor să nu rămână nici sâmbure, nici rădăcină din ideile trecutului pentru ca brazda să fie îndestul de înfoiată să primească în ea sămânța noilor idei”. Care sunt noile idei astăzi? le vedem cu ochiul liber sub masca globalizării, a negării valorilor naționale în spiritul political corectness, a dezrădăcinării și înstrăinării spirituale a omului și societății. În așa fel încât, zice Eminescu: „patria să devină un hotel, poporul o amestecătură, biserica un teatru pentru politicieni, țara un teren de exploatare pentru străini, viața noastră publică ocazie pentru ilustrarea și ridicarea în sus a imigrațiunii din câteși patru colțuri ale lumii” (Opera politică, vol II).
În măsura în care lumea abundă de idei „progresiste” în care imoralitatea crasă este ridicată la rang de virtute, lipsa de umanitate și de demnitate la rang de normalitate, când o dramă pandemică degenerează într-o dispută rasială, cu pretenția reconsiderării valorilor civilizației umane, retragerea pe tărâmul autohtonismului cultural și lingvistic, în perimetrul tradiției și spiritualității neamului tău, rămâne singurul remediu, pentru că numai acolo îți vei găsi rădăcinile, rostul și viitorul tău ca om.
Aș încheia prin a-l cita pe Dan Toma Dulciu care în prefața cărții sale „Teoria generală a statului și dreptului în opera lui Mihai Eminescu” spune că Eminescu este: „sumă a simțirii românești, esență a înțelepciunii cu rădăcini în vremuri imemoriale, simbol al dăinuirii perene a spiritului național”.
Este un mare adevăr pe care trebuie să ni-l însușim și să îl perpetuăm de-a pururi, pentru că doar în el ne putem regăsi pe noi înșine.
• Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
