Ce mai poate ramane dintr-o pagina de gazeta
in care nu se gaseste sarcasmul unui pamflet,
emotia profund umana a unui reportaj si
noutatea unei stiri? – Geo Bogza
in timpurile moderne, comunicarea a devenit o parte importanta a existentei noastre, fara de care viata pare fara culoare si aproape fara sens. Evenimente care altadata ajungeau la cunostinta publicului dupa luni de zile de la consumarea lor, fara sa para ca cineva suferea din aceasta cauza; astazi a nu cunoaste, a nu sti sau a nu fi informat pare greu de conceput si, in egala masura, greu de acceptat. Mai mult, daca comunicarea este invocata astazi ca fiind absolut necesara pentru bunul mers al vietii individuale si sociale, indiferent pe ce cale se face, absenta ei este considerata a fi cauza tuturor relelor dintr-o societate.
Daca un eveniment nefericit are loc, este din lipsa de informare sau comunicare. Daca doua persoane nu se inteleg sau intr-o familie apar disensiuni, este din lipsa de comunicare sau comunicare ineficienta intre parteneri, daca un ministru nu comunica, inseamna ca nu lucreaza, si exemplele pot continua pana acolo incat o persoana care nu comunica devine suspecta sau nu exista. De aici si butada care circula in popor, daca nu comunici nu existi, sau, pentru un om politic, nu conteaza ceea ce faci (indiferent daca activitatea sa este pozitiva sau negativa), important este sa fii in atentia opiniei publice prin comunicare, raportat, bineinteles, la persoana in cauza si pozitia pe care o ocupa in ierarhia sociala.
Comunicarea si presa zilelor noastre
Astazi, comunicarea, desi incomparabil mai facila, a devenit oarecum impersonala prin asa-zisa comunicare pe retelele de socializare, pe care nu rareori o folosesc chiar si oficialitatile statului, ceea ce dupa parerea mea este o bagatelizare si o relativizare pana la banalizare a informatiei si atitudinii, pana la urma, o jignire la adresa celor care i-au ales sau sustinut. Actul decizional sau discursul unui lider are, pana la urma, o conotatie oficiala si nu poate cobori la acest nivel de comunicare, mai ales ca aceasta modalitate, prin extensia ei si reputatia pe care o are, nu depaseste nivelul de hazna publica, in sensul pe care latinii o asimilau cu cloaca maxima.
Nu este mai putin adevarat ca mijloacele moderne de comunicare fac ca informatia sa devina instantanee, incat individul poate fi contemporan cu orice eveniment oriunde s-ar produce el, iar extensia si accesul informatiei ii confera caracterul de masa, cu acoperire globala. Aceasta rapiditate in raspandirea informatiei avea sa conduca, deopotriva, la relativizarea barierelor in difuzarea informatiei, asa cum si disparitia barierelor comerciale, de pilda, a deschis larg calea globalizarii, fenomen ce se rostogoleste astazi ca un tavalug influentand deopotriva evolutiile politice, economice, culturale si strategice ale statelor lumii.
Comunicarea timpurilor noastre avea sa rastoarne si clasicul postulat ca o populatie educata si bine informata este mai usor de condus si devine mai pasnica, dovedindu-se, de fapt, contrariul prin diversitatea de atitudini pe care o informatie o poate genera. Un exemplu in acest sens este si faptul demonstrat istoric ca razboaiele au pornit intotdeauna din zonele cele mai emancipate, mai bine informate, mai educate si, de cele mai multe ori chiar furnizoare de cultura si civilizatie. Explicatiile sunt mai multe, dar asta nu face ca situatia in sine sa nu ramana un paradox in evolutia societatii umane. Si aici informatia si comunicarea a avut rostul ei fundamental datorita, in principal, versatilitatii sale, prin care o informare putea sa devina repede o dezinformare, iar comunicarea isi schimba astfel rostul ca o consecinta a acestei inversiuni. De data aceasta insa, prin anvergura ei, comunicarea poate avea un impact major, atat asupra individului, dar mai ales asupra comunitatilor, pentru ca pot genera reactii individuale si colective greu de anticipat si nu rareori greu de gestionat (vezi fenomenul migratiei din zilele noastre).
Scurta privire retrospectiva
Pentru tara noastra, presa scrisa, ca prima modalitate de informare si comunicare publica, apare tarziu, abia in secolul al XIX-lea, odata cu primele ziare: Curierul Romanesc in Moldova, Albina Romaneasca in }ara Romaneasca, ambele in 1829, si Gazeta de Transilvania, in 1837, in Ardeal, la aproape doua sute de ani de la aparitia presei scrise, cunoscuta in istorie ca perioada venetiana. Instrumentul cu care presa scrisa a lucrat intotdeauna a fost stirea, care se refera de fapt la evenimente, fapte, intamplari cu impact individual sau/si colectiv, intotdeuna insa cu rezonanta si importanta pentru comunitate. Astfel, stirea poate fi doar informativa, atunci cand raspunde la intrebarile cine, ce, unde si cand (asa cum a fost la inceput), dar poate deveni si comentativa, atunci cand raspunde la intrebarile: de ce si cum, ceea ce inseamna o dezvoltare a continutului stirei.
Exprimarea efectiva imbraca forme variate: de la caracterul succint si lapidar al stirii informative, la caracterul mai larg, comentat mai amplu al stirii comentative si pana la dezvoltarea extinsa, de tipul reportajului, interviului, articolului sau eseului, indeplinind, desigur, criteriile de baza ale structurii si compozitiei (aspectul structural-compozitional), pe langa criteriul tematic in dezvoltarea naratiunii jurnalistice. De regula, criteriul tematic trimite explicit catre un domeniu anume: economie, stiinta, educatie, politica, social, sport si nu mai putin spre cultura. in acest context ne apropiem de ceea ce se intelege prin notiunea de jurnalism cultural, in care eruditia si modalitatea de dezvoltare a temei sunt esentiale.
Desigur, cel care concepe, incadreaza si organizeaza difuzarea, are in vedere comunicarea care se poate realiza prin simpla relatare a faptelor si evenimentelor prin stire, reportaj sau interviu, sau expunerea mai larga de idei, prin articol sau eseu. Aici, calitatea umana si pregatirea profesionala a jurnalistului este esentiala, pentru ca el este in situatia de a asigura acel echilibru intre dreptul individului si comunitatii de a fi informate corect si libertatea de exprimare a celui in cauza, care, aparent, ii permite orice interpretare. Acestea din urma, desi ca principii fundamentale ale democratiei au valoarea lor indiscutabila, pot avea un impact diferit asupra individului sau comunitatii, de la un efect minim, nesesizabil, pana la unul apocaliptic, cu toate nuantele intermediare, tinand de perceptia diferita si ecoul diferit in randul oamenilor. Asa se face ca utilizand mai ales latura comentativa a stirii, ea poate deveni senzationala, desi nu depaseste limitele banalului, asa cum o stire importanta poate fi relativizata sau bagatelizata pana la lipsa de semnificatie.
Partea proasta – spune Nicolae Manolescu – este ca senzationalul cel mai ieftin prevaleaza asupra valorii reale a informatiei si prea se tabloidizeaza pe zi ce trece. in loc de intrebari, reporterul este bantuit de raspunsuri. Se pare ca senzationalul si scandalul au invadat divertismentul si stirile serioase, care altadata faceau ele insele senzatie prin veridicitatea lor si prin arta jurnalistului, au devenit astazi desuete. Este un lucru obisnuit astazi si chiar intrat in practica uzuala a tabloidelor sa se insiste asupra accidentelor, violentelor, incendiilor, catastrofelor, practicandu-se asa zisul vampirism emotional care pare sa faca deliciul unei anumite categorii de consumatori de presa.
Fenomenul avea sa invadeze mass media in cvasi totalitatea ei, exceland astazi mai ales in mediul on-line unde, in asa zisele retele de socializare, unde fiecare poate spune orice fara riscul de a fi tras la raspundere, sau de a avea minima responsabilitate privind corectitudinea informatiei. O informatie la un post de radio sau televiziune poate deveni o contrainformatie la alt post, asa cum o stire poate deveni o contrastire, ca sa nu mai vorbim de comentariile care le insotesc. De aici si fenomenul fake-news, care, realmente, poate induce o stare confuzionala cu toata gama de impact, mai ales atunci cand este practicat de structuri interesate in a crea asemenea stari, de cele mai multe ori prin manipulare, si care, de cele mai multe ori, au la baza interese oculte.
Iata asadar o breasla care penduleaza intre cele doua principii de baza ale democratiei privind libertatea de exprimare (dreptul la opinie si dreptul de a fi informat), uneori in contradictie cu ceea ce deontologia profesionala cere jurnalistului: acuratete, corectitudine, responsabilitate, curiozitate, rabdare si dedicatie. Mediul concurential fiind atat de mare astazi, mai ales de la aparitia comunicarii on-line, a facut ca buna parte din jurnalisti sa fie nevoiti sa renunte la unele dintre principiile deontologice de mai sus. Si atunci, intrebarea fireasca, unde se afla jurnalismul cultural astazi?
Si totusi, jurnalismul cultural
in pofida acestor realitati, revenim la constatarea care, pe buna dreptate, o facea Geo Bogza ce mai poate ramane dintr-o pagina de gazeta in care nu se gaseste sarcasmul unui pamflet, emotia profund umana a unui reportaj si noutatea unei stiri?. Din nefericire, chiar si in randul profesionistilor din domeniul jurnalismului cultural exista parerea, impartasita de cei mai multi, ca aceasta ramura jurnalistica a devenit din ce in ce mai slaba, ca exista o deprofesionalizare a genului in favoarea altor genuri jurnalistice si ca acest fenomen prinde contur si se dezvolta, mai ales, dupa anul 1990.
Pentru cei mai in varsta, dar si pentru cei care au curiozitatea de a cerceta presa din perioada comunista, vor constata cu stupoare ca dincolo de osanalele aduse regimului comunist si marilor succese care intotdeuna erau pozitive si revolutionare, era totusi fenomenul cultural, cel ce oglindea totusi viata culturala a epocii: de la personalitati, la opere (romanesti sau din cultura universala); de la prezentarea de opere de arta, la critica de arta; de la festivaluri, la concursuri; de la evenimente culturale locale, la cele nationale, toate sustinute consistent de stat, desi erau supuse unei draconice cenzuri caracteristica timpului. Intelectualii buni ai inceputului de ev nou, postdecembrist, aveau sa devina repede captivii noilor ideologii culturale de tipul marxismului cultural, corectitudinii politice, postmodernismului si transmodernismului, sau au virat catre publicistica din nevoia de supravietuire, pentru ca arta si cultura nu le mai asigurau o existenta decenta.
incercarea de a insinua ca lipsa de resurse si talent ar fi la originea decaderii jurnalismului cultural este una utopica si lipsita de realism, pentru ca putem duce lipsa de multe, numai de talente nu. Mai degraba este vorba de concurenta acerba din epoca new-media si nevoia de adaptare care este mai greu de obtinut cu mijloace clasice, dar si de multe dintre revistele culturale care grupeaza orgolii de grup sau ideologii culturale nu totdeauna conforme cu spiritul autohton.
Orice jurnalist care isi respecta profesia stie astazi ca orice stire care nu are la baza cultura celui care o alcatuieste sau difuzeaza, pierde din calitate; ca daca printre subiectele mondene, de entertainment si de utilitate publica nu se regasesc si subiecte culturale, jurnalul pierde la capitolul calitate si adresabilitate. Mai mult, daca presa nu contribuie la formarea tinerei generatii, care astazi cu greu isi gaseste locul printre putinele reviste de cultura (unele dintre ele cu pretentia ca nu formeaza talente si nu au menirea de a forma tineretul), cu greu isi poate asigura schimbul de maine.
A nu raspunde unor asemenea deziderate este o atitudine paguboasa pana la urma, nu rareori generata de orgolii fara acoperire din perspectiva generatiilor care se succed si care trebuie formate pentru a duce mai departe spiritul cultural national si mai putin elitismul pretios si afisat a unor reviste gen Cultura, Revista 22, Dilema veche, Observatorul cultural si altele asemenea.
De salutat in acest context este dezvoltarea localismului cultural, care preia in buna masura fenomenul cultural national si il incadreaza in particularitatile locale, armonizandu-l si conferind culoare si viata culturii locale. Cele patru reviste de cultura care umplu acest spatiu in judetul nostru Baadul Literar (redactor sef – Gruia Novac) pentru Barlad, Prutul (redactor sef – Costin Clit) si Lohanul (redactor sef – Vicu Merlan) pentru Husi, Ecouri literare (redactor sef – Mihai Apostu) si mai noul Meridianul Cultural Romanesc (redactor sef – Dumitru Marin) aflat in al cincilea an si la al XV-lea numar, ultimele doua pentru Vaslui, vin sa completeze orizontul cultural al judetului nostru alaturi de revistele Academiei Barladene si Academiei Rurale Elanul.
Remarcabil este si faptul ca parte a presei cotidiene locale practica jurnalismul cultural, promovand nu numai actul de cultura, dar, in egala masura, si produsul acestuia prin rubrici culturale de esenta, care ridica prestigiul respectivului cotidian in ciuda tendintei tot mai evidente de tabloidizare a presei.
Este cazul Monitorului de Vaslui, condus de Romeo Cretu, un profesionist de clasa, la fel de prezent in actul de cultura ca si in ilustrarea vietii de zi cu zi a vasluienilor, ceea ce contribuie atat la reputatia ziarului si colectivului sau de redactie, cat si la promovarea jurnalismului cultural, care, pentru orice om de presa, este o proba de profesionalism si, in acelasi timp, un titlu de noblete profesionala.
Deschiderea catre prezent prin cultura pare a fi calea cea mai sigura in ridicarea publicului la nivelul standardului cultural dorit si nu coborarea presei si jurnalismului in general la nivelul gregarului pe care nu rareori publicul, sau o parte a acestuia, pare sa il prefere.
Este, pana la urma, rostul presei in a educa, corecta si forma spiritul civic, spirit ce trebuie sa fie patruns de cultura si civilizatie, iar jurnalismul cultural ramane portdrapelul acestui deziderat.
Valeriu Lupu – doctor in stiinte medicale
Bibliografie:
1. Antip C. – Istoria presei romanesti, Ed. Academiei St Ghiorghiu. Buc. 1979;
2. Bogza Geo – Anii impotrivirii, Ed. Tineretului, Buc. 1953;
3. Chiruta R. – Jurnalismul cultural romanesc e foarte slab. Cine e de vina?, wwwfilit-iasi.ro, 3-7 oct. 2018;
4. Coman M. – Manual de jurnalism, Ed. Polirom, Iasi, 1997;
5. Golescu C. – Profesia de jurnalist, juniorjobs.ro, 19 nov. 2012;
6. Iorga N. – Istoria presei romanesti, Ed. Muzeul Literaturii Romane, 1999;
7. Manolescu N. – Stirile noastre cele de toate zilele, Adevarul, 10 mai 2013;
8. Petcu Marian – Istoria jurnalismului din Romania in date, Ed. Polirom, 2012;
9. Randall D. – Jurnalismul universal, Pluto Press, 1996.
