În aceastã zi, crestinãtatea prãznuieste cu evlavie si tristete Tãierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezãtorul, numit în popor si Sf. Ioan de Toamnã, Crucea micã, Sf. Ioan cap tãiat. Este ultima sãrbãtoare importantã din anul bisericesc, care se încheie pe 31 august.
Cultul sãu s-a dezvoltat în timp, iar Biserica, din Rãsãrit si din Apus, i-a consacrat, ca si Maicii Domnului, mai multe sãrbãtori importante în timpul anului bisericesc: Soborul Sf. Ioan Botezãtorul (7 ianuarie), Nasterea lui Ioan Botezãtorul (24 iunie) si Tãierea Capului Sf. Ioan Botezãtorul (29 august). Considerat Înaintemergãtorul Domnului, Sf. Ioan care a dezvãluit lumii, prima datã, cã Iisus este Mesia trimis de Dumnezeu, fiind totodatã si ultimul mare profet al Vechiului Testament, dar si cel care a fãcut trecerea spre perioada Noului Testament. Sfântului Ioan înainte Mergãtorul Mântuitorului, precum a fost înaintea Domnului sãu cu nasterea, tot asa i se cãdea sã fie înainte si cu moartea. Si precum Domnul Hristos avea sã pãtimeascã pentru pãcatele omenesti, tot asa si Mergãtorul înaintea lui a suferit moarte muceniceascã pentru fãrãdelegea lui Irod. Irod, care se numea Antipa, tetrahul Galileei, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pe pruncii cei din Vitleem, fiind a patra odraslã rea a rãdãcinii rele, care a stãpânit în Galileia, a luat mai întâi de sotie pe fiica lui Areta, împãratul Arabiei, si a petrecut cu ea multã vreme. Apoi îndrãgostindu-se de frumusetea Irodiadei, femeia fratelui sãu, Filip, a luat-o pe ea de sotie, învoindu-se astfel la pofta lui necuratã. Pentru Ioan Botezãtorul, cea mai importantã scoalã de formare duhovniceascã, ca propovãduitor al pocãintei si botezãtor al lui Iisus a fost Pustiul Iordanului. Cuvântul lui Ioan Botezãtorul era îndrãznet. El nu l-a crutat nici pe regele, pentru pãcatul sãu de a se cãsãtori cu Irodiada, sotia fratelui sãu, Filip, când acesta era în viatã. Din cãsãtoria cu Irodiada, Filip a avut o fiicã, Salomeea. Irod l-a întemnitat pe Ioan pentru curajul sãu, iar Irodiada, care nutrea o puternicã urã împotriva Proorocului, astepta un prilej de rãzbunare. Irod si-a sãrbãtorit ziua de nastere cu mare fast, în apropierea Pastelui, invitându-i la aceastã aniversare pe nobilii regatului. Era momentul prielnic ca Irodiada sã se rãzbune. Cu acest prilej, fiica ei, Salomeea, a dansat cu voluptate în fata oaspetilor. Ea a fost admiratã de toti nobilii invitati la ospãt si mai ales de Irod, care i-a promis drept, rãsplatã orice i-ar cere, chiar si o jumãtate din regat. Sfãtuitã de mama sa, Salomeea i-a cerut regelui drept rãsplatã capul Sfântului Ioan Botezãtorul. Irod a fost derutat, dar trebuia sã-si respecte jurãmântul, pentru cã de fatã erau cei mai importanti nobili din regat. Sentinta a fost executatã imediat. Un soldat l-a decapitat pe Sfântul Ioan, care era întemnitat în castelul lui Irod de la Maherus. Capul însângerat a fost adus pe un platou, iar Salomeea i-a prezentat Irodiadei mult asteptatul trofeu. În mijlocul acelui ospãt, picând încã sângele, acel cap a grãit aceleasi cuvinte mustrãtoare: „Nu ti se cade sã ai de sotie pe femeia lui Filip, fratele tãu!“ Irodiada, luându-l, întepa cu acul limba care mustra fãrãdelegea lor. Si batjocorindu-l destul, nu l-a dat sã-l îngroape împreunã cu trupul, pentru cã se temea sã nu învie când se va lipi capul de trup. De aceea, regele le-a dat ucenicilor trupul Sfântului. Ei au mers în cetatea Sevastia si l-au îngropat, dupã care au mers la Iisus sã-i mãrturiseascã sfârsitul mucenicesc al Proorocului Ioan. În schimb, capul Sfântului a avut o istorie tulburãtoare: la început a fost îngropat de Irodiada în curtea locuintei sale, la mare adâncime. Traditia crestinã, spune cã doar Ioana, sotia dregãtorului lui Irod stia unde a îngropat Irodiada capul Sfântului Ioan. În mare tainã, ea l-a dezgropat si l-a înhumat, într-un vas de lut, în Muntele Eleonului, Muntele Înãltãrii. O datinã dintre cele mai uzitate la poporul român este tinerea postului negru, si asta în rãstimpul de la Tãierea capului Sf. Ioan (29 august) pânã la Înãltarea Sfintei Cruci (14 septembrie). Prin acest post postitorii îsi mântuiesc sufletul de cele mai grele pãcate fãcute în viatã, precum: furturi cu ucideri, cauza rãmânerii familiei fãrã cãpãtâi, omoruri, aprinderi sau, ceea ce des se întâmplã la femei, omorârea pruncilor micuti noaptea, în somn, fãrã stire si voie, lepãdarea pruncilor fãrã vreme, cu voie ori prin gresealã. Se mai poate împlini si de frati pentru surori, de surori pentru frati, de pãrinti pentru copii si contrar, ba chiar pentru oarecare rudã mai apropiatã pierdutã în lume, sinucisã ori înecatã. De mai multe si mai adese ori însã se posteste de pãrinti pentru blestemãtiile si vorbele urâte si grele vorbite în ceasuri necurate, în mânie si furie contra copiilor. Acest post se tine cu mâncarea în fiecare zi a unei turte de grâu sau de mãlai, coaptã pe cãrbuni, pe care singur pãcãtosul sau cel ce posteste trebuie sã o facã si sã o coacã si iarãsi numai el sã o atingã. Nu e apoi permis sã o taie, ci totdeauna, mâncând, sã o frângã, pãstrându-se restul rãmas de la mâncare jos, pe pãmânt, sub icoanã sfântã si, dacã se poate, sã fie icoana Preacuratei. La pãcate mai usoare se pot mânca si poame. Asemenea este opritã dormirea în pat, ci pe pãmânt si, de se poate, fãrã asternut, numai la cãpãtâi o perinã umplutã cu paie de grâu si neacoperit cu nimic. La sfârsitul postului, mergând la bisericã, duce pomanã menitã celui care posteste: colac, struguri albi, untdelemn, o chitã de flori în al cãrei mijloc este o luminare de cearã curatã si fãcutã de femeie iertatã ori de fatã fecioarã. Sãrbãtoare Tãierea capului Sfântului Ion, este rea de friguri. De aceea se posteste si nu se mãnâncã fructe sau legume rosii: struguri, fructe rotunde nici legume gãtite, asemãnãtoare cu o cãpãtînã: varzã, mere, pere, nuci, cãpãtîni de usturoi, sau cu o cruce, nuci, pepene, nu se bea vin rosu. Nu se taie nimic cu cutitul, ci totul se rupe cu mâna. Unii mãnâncã numai struguri albi sau ajuneazã. Nu se aseazã mâncarea pe farfurie întinsã sau tipsie. Se împart mere, pere si castraveti oamenilor nevoiasi.
Dan Horgan
Bibliografie
– Adrian Fochi – „Datini si eresuri populare de la sfârsitul secolului al XIX-lea“, Editura Minerva, Bucuresti, 1976; – Antoaneta Olteanu – „Calendarele poporului român“, Ed. Paideia; – Elena Niculita Voronca – „Datinile si credintele poporului român“, Editura Polirom, Iasi, 1998; – Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an“, Editura Fundatiei Culturale Române, 1997; – Ion Ghinoiu – „Sãrbãtori si obiceiuri românesti“, Editura Elion, Bucuresti, 2002; – Ion Talos – „Gândirea magico-religioasã la români“, Dictionar, Editura Enciclopedicã, Bucuresti, 2001; – Irina Nicolau – „Ghidul Sãrbãtorilor Românesti“, Ed. Humanitas; – Narcisa Stiucã – „Sãrbãtoarea noastrã cea de toate zilele“, vol. II, Editura Cartea de Buzunar, 2006; – Romulus Vulcãnescu – „Mitologie Românã“, Editura Academiei R.S.R. Bucuresti, 1985; – Simion FIorea Marian – „Sãrbãtorile la români“, Editura „Grai si Suflet – Culturã Nationalã“, 2001; – Tony Brill – „Legendele românilor“, vol. I, Legendele cosmosului, Editura Grai si suflet – Cultura nationalã, Bucuresti, 1994; – Tudor Pamfile – „Mitologia românã“, Editura ALL, Bucuresti, 1997; – „Vietile Sfintilor“, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1998.
