Alexandru Ioan Cuza – ctitorul României moderne (1820-1873)

    „Cât va avea Țara aceasta o istorie,  

                                                        cea mai frumoasă pagină va fi a lui Alexandru Ioan Cuza”

                                                                                         (Mihail Kogălniceanu)

      În acest an, la mijlocul  lunii mai, a florilor, s-au  împlinit  150 de ani de la trecerea la cele veșnice a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, eveniment sporadic amintit de massmedia centrală și locală .  A fost un  ziditor de țară și neam, unul dintre cele mai iubite personalități, fapt reieșit  și dintr-un recent sondaj  în rândul românilor.  Eminent om de stat, militant neobosit al luptei pentru făurirea statului național român modern, inițiator a numeroase reforme social-economice și culturale,  cu un profund caracter progresist, Alexandru Ioan Cuza  se înscrie printre voievozii de primă mărime din țara noastră, intrat chiar din timpul vieții în legendă.  Descendent dintr-o veche familie moldovenească cu tradiții revoluționare, Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, după cei mulți  istorici la Bârlad, printre care, amintim pe   A.D.Xenopol și C.C. Giurescu,   iar după alții  ( Ion Lupașcu, N. Iorga, Lucia Borș), la Huși, sau chiar  la Galați, după I.G. Valentineanu . Tatăl viitorului  domnitor  a fost în câteva rânduri ispravnic de Fălciu și Galați, deputat de două ori în Obșteasca Adunare a Moldovei. După terminarea cursurilor primare, Alexandru Ioan Cuza este trimis la Iași, la pensionul francez condus de Victor Cuenim, unde are colegi pe Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și Matei Millo. Între ei, se va  lega, mai târziu, nu numai o statornică prietenie, ci și comunitatea ideilor revolutionare puse în slujba propășirii patriei.

       Alexandru Ioan Cuza își continuă studiile la Paris, în  anii 1834-1839. Se întoarce în țară cu promovarea examenului de  bacalaureat în litere și cu titlul de membru al   

,, Societății economiștilor din Paris”, fără a-și termina studiile juridice. La Paris cunoaște numeroși tineri revoluționari din ambele principate însușindu-și ideile înaintate ale epocii. Aveau în comun studiile  la  renumite  universități  din Franța și Germania, contactul cu lumea occidentală,  cu dezbaterile vremii și imaginarul politic occidental. În Occident, intelectualii români  au descoperit o nouă lume, fiind fascinați de personalitățile pe care le-au întâlnit  și acolo ei descoperă ideile naționalismului, ale liberalismului, faptul că se poate organiza o societate pe principii diferite și ajung la concluzia că e de datoria lor ca întorși acasă să pună în practică aceste idei.

        În toamna anului 1837,  Cuza intră în armată cu gradul de cadet. Aparținând clasei tradiționale de boieri din Moldova, primește o educație europeană și devine ofițer în armata moldovenească, ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti-Solescu,  în aprilie  1844, ceremonia religioasă având loc la  biserica din Solești, județul Vaslui. Este membru al Judecătoriei ținutului Covurlui, în anii 1843-1845.

      Revoluția de la 1848 din Moldova îi prilejuiește lui Alexandru Ioan Cuza afirmarea în arena luptei politice. Este alături de membrii mișcării naționale din Moldova, cerând – la întrunirea de la Hotelul ,,Petersburg” din Iasi – înfăptuirea reformelor din ,, Petiția-Proclamație”,  redactată de poetul Vasile Alecsandri. După înăbușirea mișcării este arestat, împreună cu alți revoluționari,  Cuza urmând să fie trimis în exil în Turcia. Reușește  cu sprijinul soției,  să obțină pașaport austriac, trece în Transilvania, unde a participat  la Marea Adunare Națională  de la Blaj din 3-5 mai 1848. De la Blaj pleacă în Bucovina, unde face parte din Comitetul revolutionar moldovean împreună cu Costache Negri, Vasile Alecsandri, Petrache Cazimir și alții. Revoluția de la 1848 a adus la ordinea zilei marile probleme ale regenerării naționale și  a arătat că unirea românilor este posibilă, pe etape, într-un context favorabil,  mai întâi, a Moldovei cu Valahia. În acest sens, Alexandru Ioan Cuza a fost printre revoluționarii  care a sprijinit cererile  din cunoscuta broșură  a lui Mihail Kogalniceanu ,, Dorințele partidei naționale din Moldova ” ,  un adevărat program de luptă pentru desființarea robiei,  a boierescului,  a împroprietăririi țăranilor, abolirea privilegiilor boierești, egalitatea în drepturi a locuitorilor,  un guvern reprezentativ, constituțional și mai ales  Unirea Moldovei cu Țara Romanească, care era considerată  ,,cheia bolții fară de care s-ar prăbuși tot edificiul național”. 

       După o  călătorie la Viena, Paris si Constantinopol, Alexandru  Ioan Cuza se întoarce în țară  împreună cu noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, numit in locul domnitorului Mihail Sturdza. În 1849  este numit de  noul voievod  președinte al Judecătoriei Covurlui, funcție pe care o deține până în anul 1851, când devine director al Ministerului de Interne din Iași, iar în perioada pregătirii Unirii deținea funcția de pârcălab de Galați.  În aceste demnități s-a remarcat printr-un respect desăvârșit  al legii, printr-o cinste exemplară, meritele sale ca judecător și administrator fiind apreciate public de către domnitor.

        După încetarea  domniei lui Grigore Ghica, Cuza este îndepărtat  din funcția de pârcălab  de   caimacamul Teodor Balș, adversar al   unioniștilor. Noul caimacam, Nicolae Vogoride  este și el  împotriva Unirii,  dar vrând să-și facă partizani, îl numește din nou pe Cuza pârcălab de Covurlui cu reședința la Galați. Pentru a-l apropia și mai mult, îl reintegrează în armată ca sublocotenent. După patru zile devine căpitan  și apoi maior după numai cinci zile. Era o ridicare meteorică, o înaintare în grad  cu totul excețională, în afara oricăror reguli, care a stârnit vâlvă și comentarii în epocă. Vogoride își închipuia că, promovându-l pe Cuza atât de rapid în grade superioare, și-a asigurat  în persoana acestuia un om  devotat. S-a înșelat, deoarece Cuza, nu înțelegea să renunțe la convingerile sale unioniste, pentru care luptase la 1848, de dragul unor avantaje materiale, ceea ce duce la îndepărtarea lui din Galați, tocmai în timpul alegerilor pentru Divanul ad-hoc.       

    În anii 1856-1859  se intensifică lupta pentru  unirea  celor două Principate, forțele principale fiind intelectualii  și masele populare. Se accentuează divergențele  dintre unioniști și separatiști. La Iași și  București se înființează Comitetele Centrale ale Unirii care coordonau activitatea comitetelor unioniste din județele  și ținuturile celor două țări. În această perioadă frământată, Alexadru Ioan Cuza îndeplinește diverse funcții militare: colonel, hatman al miliției, iar în preajma Unirii, este numit comandantul întregii armate moldovene. Ales deputat  în septembrie 1857 din partea orașului Galați în Adunarea ad-hoc, Cuza, patriot cu idei înaintate, face diverse propuneri cu privire la desființarea privilegiilor, cerând  egalitate și accesibilitate a funcțiilor de stat etc.      

     Izbucnirea războiului Crimeii între Rusia și Turcia ( 1853-1856), încheiat cu Congresul de Pace de la Paris din martie 1856, internaționalizează problema Unirii Principatelor. În  acest areopag european se pune pentru prima dată  chestiunea unirii românilor  de către  Franța prin ministrul său de externe,  contele Walevski, nepotul lui Napoleon I. Ca urmare a  opoziției Austriei și Turciei se trece la consultarea românilor prin înființarea de adunări ad-hoc în care intrau prima dată și reprezentanți ai țăranilor. Totodată, Prncipatele treceau  sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene, înlăturându-se protectoratul singular al Rusiei, menținându-se  însă suzeranitatea otomană. Alegerile  pentru adunările ad-hoc sunt falsificate în  Moldova de caimacmul Nicolae Vogoride cu sprijinul Porții Otomane și Austriei. În semn de protest față de măsluirea alegerilor, Cuza și-a dat demisia din funcția de pârcălab și prin intermediul Cocuței Vogoride, soția caimacamului, este publicată corespondența cu Austria privind falsificarea lor în Moldova.  Se crease o criză pe plan internațional. De aceea, în august 1857 are loc  o întrevedere între împăratul Franței, Napoleon al – III- lea și regina Angliei, Victoria,  ajungându-se la un compromis: Anglia acceptă anularea alegerilor  falsificate din Moldova, iar Franța se mulțumește doar cu o unire formală.  La insistențele  Franței  și Angliei, Turcia este nevoită să anuleze  alegerile. Noile alegeri din Moldova au ca rezultat formarea unei majorități unioniste în divanul ad-hoc de la Iași.   

       Generaţia Unirii e unică în istoria noastră. Este generaţia paşoptistă, care a participat la  trei  momente importante  ale emancipării naționale:   1848, 1859 şi 1877.  În fruntea ei s-a aflat mari personalităţi:  Mihail  Kogălniceanu, Alexandu Ioan Cuza, Ion  C. Brătianu, Vasile Alecsandri, Costache Negri ş.a. Unioniştii au depus jurământul pe Biblie şi pe icoana Sfintei Treimi,  pentru că se avea în vedere unirea celor trei Ţări Româneşti. Dintre personalităţile vasluiene care au  participat la  aceste măreţe evenimente menționăm pe Manolache Costache Epureanu, Alecu Cuza, Anastasie Panu, Lupu Costache, Mihail Jora, Petrache Mavrogheni, Andrei V. Ionescu etc. La 28 decembrie 1858 are loc adunarea electivă a Moldovei unde Cuza este ales vicepreședinte și la 3 ianuarie 1859 este trecut pe lista candidatilor la domnie.  În ziua de 5 ianuarie 1859, în ajunul Bobotezii,  Adunarea electivă a Moldovei îl alege ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, unioniștii repurtând astfel un strălucit succes.

      Discursul lui Mihail Kogălniceanu cu prilejul alegerii  în unanimitate a lui Alexandru Ioan  Cuza  ca domn al Moldovei, evidenția   importanţa momentului de început al unei etape  de modernizare a statului : „… Prin înălțarea ta pe tronul lui Ștefan cel Mare, s-a înălțat însăși naționalitatea română… Alegându-te pe tine Domn în țara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce Țara dorește : la legi noi, oameni noi … Fii simplu, Măria ta,  fii bun, fii Domn cetățean; urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr şi închisă  la minciuni şi linguşire…”.

      La 24 ianuarie 1859, Vaslie Boierescu, unul din fruntașii politici din Țara Românească,  elogia exemplul  moldovenilor, arătând că  „Europa ne-a ajutat, rămâne   să ne ajutăm singuri  și muntenii  l-au  ales domn tot pe Cuza,  punându-se Marile  Puteri în faţa faptului  împlinit. Acest act  politic  a fost considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul acelei înţelegeri  nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane diferite. A urmat  o stăruitoare    luptă diplomatică dusă de  Cuza  cu Marile Puteri pentru recunoaşterea unirii Moldovei cu Ţara Românească. A fost în mod clar  un proiect comun între moldoveni care au dat Domnul  şi munteni, care au dat Capitala.   Dubla alegere a lui Cuza reprezenta  un pas înainte către unirea completă a Principatelor  Române. Votul de la 24 ianuarie 1859 a însemnat încununarea victorioasă a atâtor secole de lupte, a însemnat exprimarea năzuinței întregii națiuni, biruința progresului asupra regimului feudal, învechit, semnul emancipării sociale și politice, actul energic de naștere a României moderne prin punerea în practică a „ politicii faptului împlinit ”. Atunci, liderii mișcării unioniste au lăsat deoparte orice neînțelegere și ranchiună, punând pe prim plan interesul național. Colonelul Alexandru Ioan Cuza era un „om nou”, fără spiță domnească, ales tocmai pentru că el putea să împace spiritele divizate între candidații de sânge princiar.

      Dubla alegere a lui Cuza a fost făcută în pofida dorinței marilor puteri și le-a pus pe acestea în fața faptului împlinit.  Ea a avut un mare ecou în Europa, însuși Ludovic Kossuth , conducătorul revoluției maghiare de la 1848, afirma: ,, un astfel de spirit este necesar ca un popor să întemeieze o patrie  sau dacă a pierdut-o să și-o recâștige”.  Cuza devine,  astfel, simbolul Unirii  și al speranțelor într-o Românie modernă.

    ,,  Politica faptului împlinit ” a  mai fost practicată de români și a dat, în general, roade. Actul de la 1859 este prima manifestare din secolul al XIX-lea  a  acestei politici. De aici și până la unirea deplină mai era, însă, cale lungă, iar Cuza, cu spiritul lui organizat, a fost artizanul desăvârșirii unirii. Pregătirea militară l-a ajutat mult pe domnitor în structurarea noului stat, iar spiritul lui de  cinste și dreptate a fost receptat de popor prin formularea „ocaua lui Cuza”. Noul principe a  avut   de     îndeplinit  trei obiective principale de-a lungul domniei: recunoașterea internațională a dublei sale alegeri, desăvârșirea unirii și modernizarea țării prin marile reforme. Primul  cbiectiv a fost îndeplinit, cu mult tact, printr- o diplomație de nivel european, cu sprijinul Franței, începând cu anul 1859. Al doilea obiectiv  a   constat în unificarea rapidă a principalelor instituții ale statului: armată, administrație, biserică, justiție, guvern, parlament. Conducerea țării era extrem de dificilă pentru domnitor, cu două guverne, două armate, două capitale  și două adunări.  În urma unei vizite la Constantinopol, în 1860, domnul român a fost primit cu toate onorurile unui suveran, refuzând să pupe papucul sultanului, Conferința de la Constantinopol a Marilor Puteri europene din 1861,  a recunoscut unirea deplină, însă numai pe timpul domniei lui Cuza, domnitorul proclamând la 11 decembrie: ,, Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată… alesul vostru vă dă  astăzi o singură Românie” . La 22 ianuarie 1862 , s-a format  primul  guvern unic , în frunte cu liderul conservator  Barbu Catargiu  și la 24 ianuarie se întrunește prima Adunare unică, stabilindu-se capitala la București. 

     Al treilea obiectiv, de modernizare a statului,   a fost  mai dificil și  a  însemnat aplicarea, între 1863 – 1865, a altor puncte din programul Revoluției de la 1848 pentru organizarea României după modelul democrațiilor occidentale. Firește, a  fost complicat, iar secularizarea averilor mănăstirești, a permis legiferarea reformei agrare, împroprietărindu-se țăranii cu pământ, aceștia devenind cetățeni  cu o patrie nouă  de apărat.  Și astăzi, se mai văd   la  unii țărani icoana  Maicii Domnului cu pruncul Iisus în brațe, alături de tabloul lui Cuza cu sfetnicii săi la lovitura de stat din 2 mai 1864, prin care au fost înfăptuite marile reforme  ale țării.  Nu întâmplător Cuza l-a cinstit pe moș Ion Roată,  jignit de boier, spunând :  ,, unde a scuipat boierul, a sărutat Domnul”.  „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris”, elaborat  atunci,  a  fost urmat de un  plebiscit, de o nouă  reformă electorală, de  înființare a Senatului, prin care  creștea  puterea Domnului,   acțiunile sale  curajoase  stârnind  multe controverse și opoziții, în interior și în exterior.   Cu toate acestea,  principele Cuza  a mers înainte, însoțit de opinteli și greșeli, reușind să facă în șapte ani de domnie mai mult decât alți domnitori  în zeci de ani, însă era un echilibru fragil între opoziție și putere, accentuându-se treptat confruntarea dintre conservatori   (,, albii” ) și liberalii  (,, roșii ”) , legată de ritmul de aplicare al reformelor. Îndepărtați de la guvernare, conservatorii se aliază cu liberalii  și alcătuiesc, în ianuarie 1863,  monstruoasa coaliție, al cărei scop era detronarea lui Cuza.

     Unii consideră că unirea și modernizarea statului s-a făcut în detrimentul moldovenilor, noua Românie fiind  prea centralizată la București, mai ales că supărarea unor moldoveni s-a auzit încă din acei ani. Desigur,  un act precum acesta – ca toate marile înfăptuiri ale istoriei românilor  – a stârnit și unele  nemulțumiri. Domnul Cuza și Mihail Kogălniceanu, ambii moldoveni, au căutat să mențină un echilibru (domn moldovean – capitală munteană; prima universitate modernă la Iași – a doua la București etc.), dar nu a fost unul perfect și nici nu a durat foarte mult. Înalții funcționari din Moldova își vedeau posturile reduse sau amenințate, „Iașii vechilor zidiri”, unde Vasile Lupu construise  biserica „Trei Ierarhi” și unde Dimitrie Cantemir – primul mare român de anvergură internațională – îl primise pe Petru cel Mare, devenea un oraș de provincie. Și apoi, tradițiile de autonomie ale Principatului Moldovei se topeau în instituțiile croite după reguli noi și amplasate în capitala de la București. Și, totuși, la scara istoriei, pentru binele națiunii române în ansamblul său, dincolo de moldoveni, munteni sau ardeleni, actul a fost drept și necesar. În aceste locuri de la marginile Europei civilizate,  de interferență între Occident și Orient, o Românie cu statutul de „Principatele Unite”, cu instituții paralele la București și Iași, fără o putere centralizată, nu avea nici o șansă de dăinuire. Dovada este că România creată atunci și consolidată prin actele de la 1877 și 1918 există (cu rășluirea de după Al Doilea Război Mondial) și astăzi.

     A fost o unire importantă, de bază, cum subliniază Prefericitul Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române și nu   „mică”, cum  o consideră unii în zilele noastre.   Ideea aceasta de „unire mică” este recentă, după 1989.  Înainte, în timpul comunismului, nu se putea zice „ Marea  Unire” și nici „România Mare” sau mai bine România  Întregită, fiind considerate ca  expresii ale reminiscenței „burgheze”. Atunci, actul de la 1859 era numit „Unirea Principatelor Române”, însă nu este corect să ierarhizăm asemenea evenimente capitale în  existența românilor. Iar dacă zicem „unirea cea mare”, nu înseamnă că unirile celelalte au fost mici. Fără 1859, nu se poate imagina nici 1918. Unirea din 1918 a fost numită „mare” nu fiindcă cea de    la 1859 ar fi fost „mică”, ci pentru că a fost pasul final, pasul încununării unui proces, care, ca printr-o minune,  s-au unit cu Vechiul Regat provinciile românești  încă ocupate de străini. Așadar, pentru România Întregită  la 1918, a  fost nevoie de o politică îndelungată de emancipare națională contra unor imperii asupritoare, iar  provinciile românești înstrăinate reprezentau mai mult, ca suprafață și populație, decât România regală. Barbu Ștefănescu Delavrancea într-un discurs din timpul Prumului Război Mondial arăta că  :    ,,  noi nu ne croim o nouă patrie, ci ne întregim” .

      Domnia scurtă a  lui Cuza  a reprezentat un exemplu de urmat în politică:  identificarea  cu interesele neamului. A  fost  plină de reforme  în toate segmentele societăţii, aducându-i sintagma de ctitor al României moderne.  Nu este domeniu social – economic,  politic și cultural-religios în care domnia lui Cuza să nu-și fi pus amprenta. S-au modernizat vechile instituții și s-au creat altele noi  în administrație ( înființarea consiliilor comunale, județene și prefecturile), justiție ( Codul Penal și Civil) , armată, învățământ ( școli, învățământ primar obligatoriu și  gratuit  de patru ani, universități), poliție, jandarmerie, finanțe, cultură (Academia Românâ)  și biserică. Marile reforme îi devin ostile  și nemulțumirile cercurilor politice românești față de regimul autoritar  al principelui vor crește în intensitate, începând cu  anul 1865.  Era de așteptat să fie răsturnat de la putere, mai ales că se despărțise de cel mai bun sfetnic al său, Mihail Kogălniceanu, acela care visa și făcea reforme democratice, dar le voia „fără pripeală”, adică temeinice.  De aceea, Alexandru Ioan Cuza și generația lui se cuvin prețuiți, simbolizând Renașterea României, a afirmării conștiinței naționale.  Nu există sector al societății în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale epocii moderne. Niciodată n-a abdicat de la ideile sale patriotice. El ,, și-a ținut întotdeauna cuvântul” și ,, era  gata să sacrfice tronul, persoana sa, numai să  apere țara de orice pericol”.     

     Atunci când situaţia economică internă şi cea  internaţională devine nefavorabilă, domnitorul  Alexandru Ioan  Cuza cu dezinvoltură, renunţă la putere, considerând că i s-a încheiat mandatul, spunând la abdicarea silită  de la  la 11 februarie 1866: „ Să-i fie ţării mele mai bine fără mine,  decât cu mine”. Cuza părăsește tronul și țara, iar după plecarea sa  se instituie o locotenență domnească  și este adus principele Carol I,  care continuă politica de modernizare a statului.  Ultimii ani de viaţă i-a petrecut în exil, murind la Heidelberg, în Germania. La înmormântarea de  la Ruginoasa din 1873, Mihail Kogălniceanu evidenţia faptul că domnia sa a fost una luminoasă în istoria neamului și „ nu greșelile l-au îndepărtat, ci faptele sale mari”.  

     În timpul celui de al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost așezate în biserica Trei Ierarhi din Iași, alături de cele ale lui Dimitrie Cantemir.  Luptător neobosit pentru înfăptuirea României moderne, Alexandru Ioan Cuza se înscrie în rândul marilor figuri istorice respectate de poporul nostru, recunoscător al reformelor sale, intrată de timpuriu în mentalul colectiv.

Aşadar, faptele măreţe ale legendarului domnitor să fie exemplu de virtute moral-creştină, de unitate, nu de dezbinare  și de partizanat politic, mai ales acum în vremuri de criză, într-o lume în schimbare, când sunt pervertite modelele neamului românesc, iar educaţia patriotică este în declin. El rămâne o personalitate excepţională în istoria naţională prin realizările sale, apreciate în ţară şi peste hotare. Vodă Cuza devine cu trecerea timpului o veritabilă icoană a neamului, un exemplu de curaj și voință politică.  Fie ca  actele sale îndrăznețe să ne încălzească inimile şi să ne dea încredere în viitor.  

                                                                                              Prof. dr. N. Ionescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.