„În viața lăuntrică a neamului, cât și pentru
apărarea lui externă, nici o armă nu poate fi
mai trainică decât cultura adecvată, răspândită
în mulțime.” – Ion Simionescu
Este o afirmație care își găsește sorgintea în marea mișcare de emancipare socială și națională pe care o trăia România Mică la sfârșitul secolului al XIX-lea, când domeniile culturii, educației și sănătății, prindeau contur ca necesități sociale imediate, fără de care progresul social nu era posibil. Interesant este faptul că eforturilor de emancipare și modernizare întreprinse de stat (prin mecanisme specifice fiecărui sector din viața socială), venea și societatea civilă (rurală sau urbană) cu propriile dorințe sau necesități.
Primele așezăminte culturale au fost cele organizate de obștile rurale (sătești), cunoscute în istorie sub denumirea de „Casa de sfat și cetire”. Apariția lor se datora nevoilor obștei de informare asupra evenimentelor din viața comunității, într-o epocă în care analfabetismul era la cote extrem de înalte. În asemenea structuri personajele principale erau; învățătorul, preotul, medicul și agronomul, prin urmare, dincolo de informare, aceste structuri aveau un rol educativ important, așa că nu întâmplător erau numite la vremea lor „școala de educație a adulților”, pentru că activitatea lor se axa în principal pe probleme de igienă, educație, cultură și economie agricolă și domestică.
Dincolo de aceste preocupări dominante, aceste structuri au început treptat, să-și diversifice activitatea, îndeosebi cultural educativă, prin alcătuirea de formații corale, dansuri, recitări, scenete, ateliere de lucru, activități tradiționale, cultivarea obiceiurilor și tradițiilor și chiar amenajări muzeale, devenind astfel ceea ce în perioada interbelică se va numi Cămin Cultural. Aceste lăcașuri de cultură ajung să reprezinte „cultura sătească totală”, mai ales prin aria lor de cuprindere, misiunea lor principală fiind să cultive „sănătatea, munca, sufletul și mintea”.
Interesant este faptul că aceste lăcașuri s-au constituit și întreținut prin resursele proprii ale obștei. Ba mai mult, ele trebuiau să se impună în peisajul urbanistic local prin frumusețe și armonie arhitectonică. Avântul a fost atât de mare după înfăptuirea României Mari, încât în 1935 existau deja 3.000 de asemenea așezăminte, ceea ce a determinat „Fundația Culturală Regală” să le preia în coordonare și să organizeze în 1934 primul lor congres, la care a fost ales primul președinte, în persoana savantului Dimitrie Gusti.
El va fi cel care va întocmi primul statut al Căminelor Culturale ca „loc unde să se adune toți oamenii de bine, intelectuali, gospodari, nici un alt gând decât binele obștesc lăsând la o parte ura și vrajba”. Treptat acestea vor deveni sufletul comunităților rurale, mai ales atunci când vor avea bibliotecă proprie, spații cu dotări funcție de specificul local și o serie de facilități, devenind în anii comunismului instituții de sine stătătoare, cu personalitate juridică și conducere proprie. Pentru că, spunea un analist al vremii imediat după Marea Unire, „cultura nu este instinctivă ca foamea, ca iubirea, ca setea sau ca ura, ci dimpotrivă, arta prelucrează instinctele ce stau la temeiul vieții, căutând să domolească pe cele rele, să împuternicească transfigurând pe cele bune. Instinctele sunt ale vieții, ale oricărei vieți. Ele trăiesc la fel în om ca și în dobitoace, cultura însă, e o distincție sufletească a omului. Ea (cultura) începe acolo unde încetează animalul”.
În mediul urban, echivalentul căminelor culturale vor fi Casele de Cultură care apar în anii 50 ai secolului trecut, mai degrabă ca o inițiativă a regimului comunist din motive ideologic-propagandistice, ușor de intuit sub eticheta cultural-educativă. În orașele mari diversitatea culturală și nevoile educative erau absorbite de alte structuri; asociații culturale, structuri profesioniste, muzee, biblioteci, atenee culturale, teatru, operă etc. Primele case de cultură apar la nivelul raioanelor care alcătuiau structura regiunilor (după împărțirea administrativ teritorială din 1948, având ca ghid modelul sovietic), când circula butada „un centru raional fără o casă de cultură, e ca și cum ar fi fără suflet”.
Directiva era ca fiecare municipiu, oraș, stațiune balneoclimaterică sau sector bucureștean să aibă propria casă de cultură. Așa se face că în 1955 erau 85 case de cultură și 10.227 cămine culturale, în 1960 184 case de cultură și 10.358 cămine culturale, iar în 1975, 205 case de cultură și 8.032 cămine culturale. Trebuie să recunoaștem că regimul comunist a înțeles foarte bine rostul culturii în formarea omului și mai ales, al omului nou, devotat cauzei ideologice a sistemului, așa încât, nu numai că a extins aceste structuri, dar le-au pus sub coordonarea Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (1951-1971), iar din 1971, sub coordonarea Consiliului Culturii și Educației Socialiste, în plan local subordonându-se Comitetelor județene de cultură.
Pe lângă diversitatea actului de cultură, care cuprindea practic tot ceea ce însemna viață culturală, de la tradiție, folclor, dansuri, muzică, teatru, brigăzi artistice, manifestări publice, festivaluri (între care de acum celebrele festivaluri naționale: Cântarea României sau Daciada), acești poli culturali desfășurau o asiduă activitate politico-ideologică și de educație materialist-atee. Mai mult, aceste structuri cultural educative si-au extins activitatea și în marile unități productive sau instituții, care trebuiau să-și organizeze activități culturale proprii sub coordonarea caselor de cultură, așa încât, actul de cultură devenise un fenomen de masă.
Scopul afirmat era crearea omului nou „cu un larg orizont cultural, cu o înaltă conștiință socialistă, devotat patriei, partidului și cauzei socialismului”. Conținutul majorității manifestărilor culturale erau atent supravegheate și cenzurate de structurile enunțate mai sus.
Pentru municipiul Vaslui, inaugurarea Casei de Cultură „Constantin Tănase” cu ocazia Festivalului Umorului cu același nume, ediția II-a din 23-25 iunie 1972, coordonată de marele umorist și om de cultură Valentin Silvestru (ajuns la Vaslui prin strădania meritorie a profesorului Dumitru V. Marin și autorităților locale ale timpului), a însemnat un pas important în emanciparea urbei care, din 1968, devenise capitală de județ (până la acea dată fusese raion în cadrul regiunii Iași). Acest festival va deveni cel mai important brand cultural al Vasluiului, care va reuși să propulseze urbea în ierarhia valorică națională, iar Casa de Cultură va fi gazda acestuia și locul de desfășurare a principalelor sale activități.
De altfel, activitatea Casei de Cultură Vaslui a fost atât de bogată încă de la începuturile ei, încât cei care au lucrat în structurile ei (sau a instituțiilor coordonatoare), își dispută și astăzi întâietatea și prioritatea unor realizări notabile până în 1990. Fără a recurge la o ierarhizare riguroasă, trebuie totuși subliniat faptul că implicarea în realizarea acestui obiectiv cultural a fost extrem de largă, de la factori de decizie la personalități angrenate direct în actul de cultură, așa că, fără pretenția epuizării subiectului, vom cita câteva nume reprezentative; Gheorghe Tănase, Aurel Țolescu, Gheorghe Bălăuță, Dumitru Bran, Dumitru V. Marin, Gheorghe Stoian, Lucian Popa, Gheorghe Pârcălabu, Constantin Peptu, Petru Necula, Alexandru Vătafu, Petrică Lascăr, Gheorghe Sfârlogea, Dumitru Jijie, Emil Rășcanu, mulți dintre ei cu contribuții semnificative în activitatea acestui focar de cultură.
Din nefericire, după 1990 activitățile Casei de Cultură au fost în mare parte abandonate, cultura nu a mai fost o prioritate, activitățile atât de bogate și variate cândva au devenit din ce în ce mai palide, iar sediile lor au devenit zone de bussiness. Au mai rămas doar sălile de spectacol și spațiile expoziționale, utilizate și ele doar ocazional.
Desigur, realitățile zilelor noastre sunt altele, modul de abordare a individului, gradul lui de instrucție și mai ales mijloacele moderne de comunicare, îndeosebi social-media, care au acaparat domeniul culturii de masă, lasă impresia că rostul istoric al acestor așezăminte s-a încheiat. Mare greșeală, pentru că una este să asiști și să savurezi actul de cultură și alta este să participi efectiv la el într-un cadru adecvat, oferind oportunitatea dezvoltării unor înclinații personale sau talente care altfel se pierd în vremelnicia existenței.
În plus, este o zonă în care se promovează ce are mai de preț o comunitate: talente, valori, tradiție, creație, până la urmă – istoria locului. Înlăturând crusta propagandistică și ținta politico-ideologică a acestor instituții (care au cunoscut o dezvoltare fără precedent în epoca comunistă), e bine să nu uităm câte talente și valori naționale s-au afirmat la acea vreme, pentru că și-au găsit cadrul necesar în efervescența culturală a epocii și cât de mult a însemnat emanciparea culturală în viața românului obișnuit, ca să nu mai vorbim de însemnătatea ei în viața obștei și națiunii.
Supraviețuirea acestor adevărate focare de cultură trebuie asigurată cu toată forța și hotărârea, pentru că numai cultura este cea care oferă pașaportul națiunii pentru viitor.
Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
Bibliografie:
1.Ciobanu, M, Andronic, A, Necula,P – Cronica Vasluiului, Ed. Publirom, 1999, pg 251-252;
2.Cloșcă, Constantin – Căminul Cultural-principala instituție a satului în perioada interbelică (1919-1939) www.cimec.ro;
3.Gusti, Dimitrie – Pagini alese, Ed. Științifică, Buc. 1965, pg 357;
4.Marin, V. Dumitru – Festivalul Național al Umorului ”Constantin Tănase”, Ed. PIM, Iași, 2010;
5.Marin, V. Dumitru – Casa de cultură Vaslui…50, ”Meridianul”, 30
iunie,2022;
6.Mugur, Dumitru – Căminul Cultural, 1924, pg 5;
7.Pălici, B, Savu, A, Răzvan, V – Atlasul culturii-așezăminte culturale în spațiul rural, Ed. Universitară Buc. 2020;
8.Preutu, Cristina – Cultură și ideologie în România Comunistă-Activitatea Caselor de Cultură, Analele Științifice ale Univ AL.I.Cuza Iași, 2015, pg 561-584;
9.Simionescu, Ion – Alba mia ”Alba Iulia”, 25 ianuarie, 1921;
10.Stanciu, Stoian – Sociologia și pedagogia satelor, Ed. Prometeu, 1943.
