Ecoul morţii lui Mihai Eminescu peste veac

0
579

„Mare este jalea şi durerea pe care azi o simte toată suflarea românească, mare şi nemărginită precum a fost sufletul acestui nemuritor.” „Constituţionalul”, 20 iunie 1889

Se împlinesc 133 de ani de când arheul culturii noastre își sfârșea nefericita-i existență pământeană, lăsând în urmă strălucirea eternă a luceafărului geniului său. Este singura personalitate istorică căreia i se sărbătorrește cu aceeași dăruire atât data nașterii (declarată astăzi și Ziua Culturii Naționale), cât și data morții sale, prilej de evocare pioasă a celui care a surprins ca nimeni altul chintesența istorică, spirituală și culturală a neamului și spațiului său românesc.

Percepţia morţii poetului a fost diferită de-a lungul generaţiilor care s-au succedat după moartea sa. S-a vorbit şi s-a scris mult, îndeosebi în epoca comunistă, despre faptul că poetul a murit în mizerie şi sărăcie, uitat de contemporani şi părăsit de prieteni, ca un geniu singuratec, neînţeles de societatea în care a trăit. Însuşi G. Călinescu vorbea despre poeţii pe care „flămînda sărăcie, uneori numai deşertăciunea, pentru o ticăloasă pomană însoţită de o mai ticăloasă laudă, îi încovoia, dar şi despre cei care „niciodată n-au întins o mână cerşitoare către vreo mărire pământească… Aşa poet a fost Eminescu” (G. Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed. Saeculum I.O. 1995, pg. 249).

Cu toate acestea, marea durere pe care moartea nefericitului poet a produs-o la scară naţională, pentru Călinescu (considerat încă biograful ofcial al poetului) nu a însemnat decât „cortegiul însoţit de un număr mare de studenţi, gazetari şi prieteni… pe drum în dreptul Universităţii, şi la mormânt, se ţinură cuvântări îndurerate şi banale, după care, pe înserat, coşciugul fu coborât în groapă, între un tei şi un brad” (idem).

Nimic despre imensa durere unanim exprimată în presa centrală şi locală de pe întreg teritoriul ţării şi a provinciilor româneşti; nimic despre reacţia lumii intelectuale, îndeosebi culturale şi academice; nimic despre reacţia dăscălimii, elevilor şi studenţimii; în sfârşit, nimic despre tristeţea şi durerea unui popor care trăia sentimentul că îşi îngroapă „gloria naţională”, aşa trăire dureroasă încerca România profundă a acelor vremuri.

Târziu după moartea sa, a început să se vorbească mult despre faptul că boala poetului, câştigată sau moştenită, l-a condus către alienaţie sfârşindu-şi zilele în lumea vieţuitorilor ospiciului doctorului Şuţu, părăsit de prieteni şi de lumea culturală. S-a vorbit, de asemenea, despre înscenarea politică a „arestării ilegale” şi internării forţate în ospiciu, înscenându-i-se o boală psihică, compromiţându-i astfel credibilitatea în ideea de a-l scoate din viaţa publică, pentru că prin vocea sa ameninţa protipendada politică şi economică a ţării şi chiar relaţiile statului român cu puterile centrale.

Notorietatea poetului la nivel naţional

Într-adevăr, prin creaţia şi atitudinea sa intransigentă, Mihai Eminescu devenise o personalitate marcantă a timpului său. Vocea sa, de la tribuna ziarului „Timpul”, se transformase într-o adevărată instanţă acuzatoare pentru relele, nedreptăţile, corupţia şi jaful naţional, aspecte pe care le sancţiona fără cruţare. Aşa încât lumea intelectuală, breasla scriitoricească, lumea politică, „pătura superpusă”, tinerimea studioasă îl cunoşteau foarte bine din publicaţiile vremii ca poet, dar şi în ipostaza de jurnalist şi analist politic.

Poezia sa pătrunsese deja adânc în inima tineretului. Versurile sale erau pe buzele tuturor, aşa încât vestea derapajului psihotic, şi mai ales suferinţa ultimilor şase ani din viaţa sa, a ajuns repede de notorietate publică. Nu puţini au fost aceia, mai ales din lumea intelectuală, care au perceput şocul îmbolnăvirii poetului ca pe o dramă la nivel naţional. Trebuie subliniat faptul că preocuparea pentru sănătatea poetului a fost una reală şi constantă în toată această perioadă, ajungând să intereseze cercuri din ce în ce mai largi: de la prietenii de la „Junimea” şi „Convorbiri literare”, la autorităţile locale: botoşănene, ieşene şi bucureştene; de la societăţi şi asociaţii culturale, la oameni de teatru, oameni de litere, oameni de bine şi chiar elevi, prin constituirea acelor comitete pentru realizarea subscripţiilor publice în sprijinul poetului (vezi cuvântul înainte al ediţiei Şaraga semnat de Cornelia Emilian). A nega, sau a bagateliza aceste realităţi, ar fi o impietate şi un afront nemeritat adus generaţiei poetului.

În acest context, este evident că soarta poetului devenise una de interes public, dovadă şi curatela judiciară instituită în urma expertizei medicale din 23 martie 1889, din care au făcut parte Titu Maiorescu, Mihai Brăneanu, D. Augustin Laurian, I. L. Caragiale şi Ştefan C. Michăilescu − din nefericire hotărâtă prea târziu − dar şi numeroasele referiri în presă cu privire la starea şi comportamentul poetului, dintre care cele mai valoroase − prin durere şi compasiune − sunt cele ale lui Alexandru Vlahuţă: „Şi când, ostenit de acest joc curios de versuri sonore şi pustii, îşi lăsă tăcut privirea-n pământ, figura lui îmbrăcă iarăşi acea expresie de tristeţe vagă – umbra acelui apus dureros al conştiinţei care-i dedea în momentul acele înfăţişarea unui zeu învins, părăsit de puteri şi umilit” (Al. Vlahuţă − Versuri şi proză, Ed. Eminescu, 1986, pg. 292).

Vestea morţii lui Eminescu a căzut ca un trăsnet asupra întregii naţiuni. Nu a existat organ de presă, central sau local, care să nu relateze pierderea dureroasă resimţită de întreaga suflare românească prin moartea poetului, care devenise încă din timpul vieţii un mit recunoscut deja ca geniu. Deşi nici un act oficial nu a consacrat zilele de 15, 16, 17 iunie 1889, ca zile de doliu naţional, naţiunea română, prin durere şi participare, a ridicat evenimentul la rang de funeralii naţionale. Pe tot cuprinsul regatului şi provinciilor româneşti, sufletele cernite ale celor care l-au preţuit şi admirat ca poet, au trăit momente de durere şi neputinţă în faţa unui adevăr care a lovit năprasnic un popor.

Câteva exemple pot ilustra − cât se poate de convingător − starea de spirit care domina o naţiune ce percepea moartea poetului ca o adevărată tragedie. „Durerea celor care i-au fost prieteni, l-au cunoscut în tainele vieţii intime trebuie să fie adâncă, mută şi sfâşietoare… Eminescu s-a stins după ce a strălucit ca un Luceafăr… Moartea lui e o durere pentru întreaga cugetare românească după cum durere fost-au pentru toţi şi suferinţele lui”, titra „Constituţionalul” în editorialul său din 17 iunie 1889. În provincie, la Botoşani, „Curierul Român” informează că „marele cugetător al ţării, cea mai măreaţă figură a literaturii noastre moderne, cel mai original din toţi poeţii noştri contemporani, care a dat un nou farmec limbii româneşti, întrupând în forme cu totul noi genialele sale gânduri şi simţiri, nu mai este printre vii! Dup-o crudă şi-ndelungată boală, nobilul şi melancolicul său suflet şi-a rupt barierele ce-l ţineau încă legat de această vale a plângerii şi şi-a luat zborul spre lumea cea de veci, spre lumea nemuririi pentru care a fost creat” (20 iunie 1889), iar „Libertatea” din acelaşi oraş scria: „Poetul dragostei şi al melancoliei, cel mai ilustru bard al României şi unul din însemnaţii poeţi ai Europei actuale, gloria ţării şi a neamului românesc s-a stins… El nu mai simte azi greutatea lumii reale, aşa de zdrobitoare pentru avânturile închipuirii lui generoase” (22 iunie 1889).

Iaşul (oraşul marii iubiri) consemna prin ziarul „Fulgerul” din 18 iunie 1889: „Marele poet s-a stins după ce a strălucit ca un luceafăr în înălţimea bolţii albastre”. Acelaşi ziar reuşeşte poate cel mai veridic portret psihologic al poetului, atunci când pune în evidenţă contrastul din gândirea eminesciană între mizeria vieţii reale, pentru care manifesta „o repulsie şi un mare dezgust judecând-o prin prisma pesimismului” şi imaginaţia din lumea ideală pentru care a avut „o atracţie deosebită şi de aceea o zugrăveşte cu cele mai admirabile culori”.

Iacob Negruzzi scria în „Convorbiri Literare”: „Cu Eminescu s-a stins un mare poet naţional, original în toate felurile; noi pierdem un amic iubit şi un conlucrător dintr-acei al căror geniu au aruncat o lumină vie asupra publicaţiunii noastre” (citat I. Saizu, Eminescu – cât veşnicia, Ed. Noel, 1996). În Transilvania „Telegraful Român” afirma că: „Eminescu a fost nu numai cel mai mare poet român, ci şi cel mai strălucit reprezentant al conştiinţei naţionale”.

Deşi unele date biografice vehiculate de presa timpului erau contradictorii, totuşi, asupra suferinţei poetului exista o unanimitate în a considera „lunga şi cruda maladie a facultăţilor mintale, o boală ce nu iartă niciodată şi târâie victima sa spre mormânt” („Telegraful Român”, 18 iunie, 1889).  Titu Maiorescu va avea inspiraţia să solicite necropsia (cerută în mod expres) ce avea să confirme mărimea neobişnuită a creierului (1490 gr, egal cu cel al lui Schiller) atins de o periencefalită cronică difuză (fără examen microscopic), o degenerare grăsoasă a muşchiului cardiac − care a stat la baza sincopei cardiace ce avea să constituie cauza imediată a decesului − degenerescenţe asemănătoare fiind descrise şi la nivelul ficatului şi rinichiului, aspecte deosebit de relevante pentru evaluările anatomo-patologice de mai tîrziu, evocatoare mai ales pentru excluderea etiologiei luetice a bolii poetului și confirmarea intoxicației cronice cu mercur folosit ca terapie.

Doliu şi funeralii naţionale − fără gir oficial

Tragedia zilei de 15 iunie 1889 a fost dureros resimţită de întreaga naţiune. Zăbranicul de doliu va acoperi întreg spaţiul românesc prin durerea pe care a resimţit-o. „Aceasta explică de ce funeraliile au avut caracter naţional, deşi nici un act oficial nu fusese semnat în acest sens (I. Saizu, Eminescu – cât veşnicia, Ed. Noel, Iaşi, 1997).

Înhumarea a fost un moment care prin amploarea desfăşurării lui s-a ridicat la nivelul geniului eminescian, deşi poetul nu şi-a dorit niciodată o asemenea grandoare. „Niciodată – titra ziarul „Lupta” (19 iunie 1889) – nu s-a văzut la o înmormântare o asistenţă aşa de numeroasă şi cultă”. Şocul provocat de moartea poetului va îndurera un întreg popor şi avea să adune laolaltă deopotrivă: guvernanţi, politicieni, academicieni, oameni de artă şi litere, ziarişti, dascăli, studenţi, elevi, prieteni, admiratori, ca şi contestatari. Guvernul conservator condus de Lascăr Catargi îşi asumă cheltuielile de înmormântare, iar la iniţiativa lui Maiorescu s-a deschis o listă de subscripţie pentru amenajarea mormântului.

Cu toate că dorinţa poetului a fost alta, ceremonia înhumării avea să fie de o grandoare tăcută şi resemnată, plină de sobrietate şi tristeţe, marcată de jale şi respect. Sicriul − singurul de simplitatea dorită de Eminescu − a fost depus la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou − ctitoria lui Constantin Brâncoveanu − lângă catafalc fiind aşezate Poesiile (ediţia princeps), colecţia revistelor „Convorbiri Literare” şi „Fântâna Blanduziei”.

Nenumărate cununi de laur şi coroane de flori din partea Academiei Române, Presei Române, redacţii de ziare, societăţi şi asociaţii culturale, Societatea Tinerimea Română, Societatea Studenţească „Unirea”, admiratori, elevi şi studenţi, aveau să acopere catafalcul. O persoană îndoliată va depune un buchet de „nu mă uita” pe pieptul poetului. Era Veronica Micle.

Pelerinajul avea să dureze până în ziua înhumării. Prin acest „perigrinaj complect” („Războiul”, 18 iunie, 1889), o lume îndurerată îşi lua rămas bun de la „poetul lor de suflet”, dovadă evidentă a preţuirii de care s-a bucurat din partea poporului său. Oficialităţile au fost reprezentate de trei prim miniştri (doi foşti şi cel în funcţie), preşedintele Academiei Române în persoana lui Mihail Kogălniceanu, miniştri, conducători de societăţi şi asociaţii, floarea literaturii şi ziaristicii române.

Serviciul religios a început la orele 17.30, după care a urmat primul discurs ţinut de Grigore Ventura, în care s-a subliniat cu patos faptul că „Eminescu nu a fost a nimănui, ci a tuturor românilor”, că „lacrimile românilor se vor preface în roua roditoare şi binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului”, un discurs avântat şi patetic care nu-l recomandă câtuşi de puţin ca executant al cabalei antieminesciene invocată de adepţii acestei teorii. După discurs, corul bisericii „Domniţa Bălaşa” dirijat de Costache Bărcănescu va interpreta romanţa Mai am un singur dor, pe versurile poetului, care avea să răsune cu jale, melancolic şi dureros peste întreaga mulţime.

Într-o tăcere tristă şi dureroasă, sicriul este aşezat pe un dric tras de doi cai, cortegiul fiind condus de trei jandarmi călare. Un lung şir de oameni se vor încolona pe lungul drum spre cimitirul Belu (Şerban Vodă). La Universitate, D. Aug. Laurian, directorul ziarului „Constituţionalul” va sublinia în discursul său că „astăzi se înmormântează o glorie naţională… ca poet un titan, ca ziarist un atlet… spinteca norii cu gândul şi găsea dincolo de stele forme noi pentru cugetarea românească… un ouvrier al cugetării… El s-a stins prea devreme, nu înainte de a revărsa valuri de lumină în cugetarea românească”.

Tot la Universitate, studentul la litere, botoşăneanul Constantin Calmuschi, va vorbi în numele tinerimii române, tinerime care a învăţat de la poet „cum să se adâncească în meditaţie şi cum să se înalţe în gândire… pentru că umbra acestui vis a fost atât de mare, încât veacuri multe falnic se vor simţi plutind şi însufleţind asupra celor ce te vor studia şi admira” („Adevărul”, 20 iunie 1889). Tot aici se va realiza şi o imortalizare în tuş a evenimentului (foto), prin care C. Jiquidi − tatăl − va încerca să surprindă grandoarea evenimentului.

Înainte de a fi coborât în mormânt, doctorul Ion Neagoe va ţine ultimul discurs, un discurs emoţionant, încărcat de durere, care a făcut ca toată asistenţa să lăcrimeze: „Mare este jalea şi durerea pe care azi o simte toată suflarea românească, mare şi nemărginită cum a fost sufletul acestui nemuritor”. Sicriul va fi coborât apoi pe unduirile melodice şi triste ale aceleeaşi Mai am un singur dor, interpretat de acelaşi cor, lăsând în sufletul celor prezenţi „o puternică şi tristă amintire” pentru că se trăia senzaţia că „se îngropa nu numai un om ci tezaurul poporului român”.

Cu sufletul greu şi inima cernită, Titu Maiorescu şi amicii de la „Junimea” vor rămâne până la acoperirea cu pământ a mormântului. În semn de respect din partea tinerimii române, care efectiv îşi diviniza idolul, Ştefan Coşereanu − elev la Liceul Matei Basarab − şi studentul Simion Mehedinţi − viitorul academician şi istoric creştin − vor veghea la mormânt până la ivirea luceafărului şi lunii care, în acel amurg târziu, aveau să strălucească mai frumos ca niciodată. „Să ne închinăm cu tristeţe şi admiraţie în faţa acestui mormânt deschis prematur; trupul lui Eminescu s-a dus însă inteligenţa lui a rămas printre cei vii („L’Independence Roumain”, 18 iunie, 1889), iar „Libertatea” din 22 iunie 1889 titra: „cuvine-se dar astăzi când mormântul a închis pentru totdeauna pe cel mai ilustru dintre fiii Daciei române să vărsăm pentru el o lacrimă de mustrare, pentru el, pe care l-am avut şi n-am ştiut a-l preţui.”

Reflecţii postume

Desfăşurarea tristului eveniment va fi diferit apreciată de presa timpului. Cel mai aproape de adevăr pare să fi fost „Universul Literar”, săptămânal care apreciază evenimentul ca fiind de o „duioşie impunătoare”, aşa cum a fost şi sufletul poetului. Un doliu naţional coborât în sufletul unui popor pe care, din nefericire, posteritatea avea să-l perceapă altfel. Este necesară precizarea că nimeni şi nimic din ceea ce a însemnat ultimele zile ale poetului nu a sugerat existenţa vreunei tentative de victimizare a sa din partea vreunei conspiraţii sau organizaţii oculte.

Naţiunea l-a cinstit, presa l-a onorat, mulţimea l-a venerat, prietenii l-au înconjurat cu aceeaşi preţuire din totdeauna, iar contestatarii şi duşmanii au tăcut resemnaţi. Până şi Bogdan Petriceicu Haşdeu, care-i minimalizase opera, i-a dedicat o pagină în revista sa, „o pagină în onoarea aceluia care face onoare ţării sale” prin „o scurtă, dar plină de adevăr izbitor şi crud, amintire despre Mihail Eminescu” („Telegraful Român”, 20 iunie, 1889), ca să nu mai vorbim de Alexandru Macedonski, care-şi încasase consecinţele oprobriului public.

Perceput la moartea sa doar ca poet de excepţie şi jurnalist militant, opera lui abia de acum va începe să fie pusă în valoare. Mai bine de un secol de cercetare va continua să uimească generaţie după generaţie de critici, prin evaluarea şi punerea în valoarea a vastităţii şi diversităţii creaţiei sale, demonstrând că intuiţia contemporanilor asupra genialităţii sale a fost una corectă, de aici şi emoţionanta despărţire de cel ce avea să devină arheul culturii române. De aici şi contrastul izbitor între realitatea momentului şi minimalizarea voită din partea celui care i-a scris biografia (G. Călinescu, n.n.).

Eminescu nu a fost un singuratic, deşi a iubit singurătatea şi a căutat-o mereu. Nu a trăit izolat, nu s-a situat în afara realităţilor vremii sale, ba din contra, el a fost o prezenţă vie, receptivă la tot ce a însemnat cultură, viaţă socială, mediu politic, istorie, eveniment cotidian, trecut, prezent şi viitor pentru neamul său. El s-a izolat doar atunci când se retrăgea în meditaţie, gândire şi creaţie. Nu a fugit de oameni, ci dimpotrivă, i-a căutat, înţelegându-i ca nimeni altul din vremurile sale, mai ales din perspectiva istorică a neamului său. Nu a ştiut să mintă şi a taxat necruţător nedreptatea, ipocrizia şi demagogia doar cu armele scrisului său, fără ca să poarte acea „cocoaşă intelectuală”, atât de comună printre oamenii politici şi de cultură.

A ars la flacăra geniului său care până la urmă i-au topit aripile gândirii şi imaginaţiei. Este ceea ce contemporanii vedeau şi urmăreau cu încântare şi uimire, dar şi cu durere. Notorietatea sa era una de nivel naţional şi suferinţa sa era bine cunoscută publicului larg. În acest context, se ridică o întrebare de bun simţ. Cine, în asemenera condiţii, şi-ar fi permis să pună la cale o conspiraţie sau un complot antieminescian, fără ca acest lucru să nu fi devenit imediat public?  În aceeaşi notă se poate ridica şi a doua întrebare. Cum ar fi putut Maiorescu şi junimiştii − Ventura, Simţion şi alţii − să participe la „arestarea ilegală” şi izolarea sa ca alienat mintal, în ideea cinică şi bestială de a-l scoate din viaţa publică într-o asemenea manieră grotescă? când toţi aceştia − şi mulţi, mulţi alţii, ştiuţi şi neştiuţi − au asistat cu durere şi au participat cu ce au putut la alinarea groaznicelor suferinţi pe care poetul le-a suportat în ultimii şase ani din viaţa sa chinuită.

Desfid pe oricine consideră că a trimite în străinătate pentru consult, asistenţă medicală şi sanatorizare este o chestiune simplă chiar şi astăzi, cu atât mai mult la acea vreme, şi încă cu însoţitor, aşa cum amicii săi de la „Junimea” în frunte cu Titu Maiorescu − un adevărat mecena pentru Eminescu − au făcut-o în mod repetat. Din calvarul vieţii sale, posteritatea avea să dezvolte de o manieră fantezistă − dacă nu de-a dreptul cinică − nefericita teorie a conspiraţiei, devenită subiect de roman, numai după ce această ipoteză a fost lansată de cinicii de la „Adevărul” în anul 1911, în ideea de a macula memoria unui popor care şi-ar fi sacrificat idolul. Aceeaşi intenţie se poate intui şi din preluarea nefericită a probabilităţii diagnostice de nebunie luetică, dezvoltată apoi de câţiva medici neinspiraţi şi de o critică literară la fel de neinspirată,  culminând cu cinismul călinescian, care va dori să aşeze pe fruntea olimpiană a poetului stigmatul ruşinii alături de cununa geniului.

Aşa cum posteritatea − prin eforturile admirabile ale criticii literare − a reuşit să pună în valoare arheitatea creaţiei eminesciene, aceeaşi critică literară are obligaţia să izbăvească imaginea poetului de stigmatul luetic şi de elucubraţiile biografice − îndeosebi călinesciene − luetice sau sacrificiale, ridicându-l astfel pe omul Eminescu la nivelul operei sale. Chestiune de bun simţ şi moralitate elementară pentru critica literară, care are astăzi la îndemână instrumentele necesare pentru promovarea adevărului privind viaţa martirică a celui care „a răsturnat muntele gândirii în marea închipuirii” (A. D. Xenopol). Un pas important în această direcţie l-a făcut − de o manieră onestă şi meritorie − criticul Nicolae Manolescu, care a avut francheţea să valorizeze realitatea medicală din odiseea eminesciană („Adevărul” – 28 iunie, 2013). Pe aceeaşi traiectorie, a adevărului ştiinţific, se înscrie şi criticul Theodor Codreanu, pentru care argumentul medical are valoare ontologică (vezi − Eminescu în captivitatea „nebuniei”).

Dincolo de abordarea academică, istorică și critică a geniului eminescian, poporul l-a simțit întotdeauna aproape, ca cel care a reușit să-i exprime cel mai bine și într-un stil autentic; trăirile, credința, aspirațiile și apartenența de neam și țară. Iată de ce și apusul său va străluci de-a pururi în istoria neamului românesc.

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.