Ştefan cel Mare și bătălia de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475

0
725

„Domn adevărat… iubitor de Ţară şi Neam.

Într-însul găsise poporul român

cea mai curată şi deplină icoană a sufletului său.”

(Nicolae Iorga)

În fiecare an, la 10 ianuarie, sărbătorim marea victorie a moldovenilor împotriva turcilor de la Podul Înalt, și uneori nu este marcată aşa cum se cuvine de massmedia centrală și locală. După cum se cunoaşte, cauzele conflictului dintre Moldova şi Imperiul Otoman, din timpul domniei lui Ştefan cel Mare, sunt profunde şi au rădăcinile în planurile turcilor de cucerire a Europei Centrale, sultanul Mahomed al II-lea, dorind să reînvie gloria strămoşilor, de extindere a stăpânirii otomane asupra ţărilor din Peninsula Balcanică.

La 29 mai 1453, Constantinopolul a căzut și turcii puteau să pornească nestingheriţi la noi cuceriri în Europa. Peste câţiva ani, îmbătaţi de victorii, ei strigau: „La Roma, la Roma”. Numai că pe drumul Romei se ridicau urmaşii romanităţii orientale, în frunte cu Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, personalităţi care au atras atenţia umaniştilor, că la Dunărea de Jos, urmaşii Cezarilor se luptau indirect pentru „Cetatea Eternă”.

Or, pentru a ajunge la Roma, stăpânirea Dunării – numit şi Iordanul românilor, cu fortificaţiile sale era esenţială. În afara avantajelor pe care fluviul le prezenta în stăpânirea Peninsulei Balcanice, acesta deschidea posibilitatea cuceririi Câmpiei Panonice şi de aici a centrului european. Cine stăpânea marele fluviu controla o mare parte din bătrânul continent, iar importanţa strategică a Dunării de Jos era cunoscută de cei doi mari comandanţi militari ale căror armate se vor confrunta în marea bătălie din ianuarie 1475, Mahomed al II-lea şi Ştefan cel Mare. Încă din 1462, Mahomed al II-lea, cuceritorul Constatinopolului, arăta importanţa Dunării şi a cetăţilor de pe malul stâng în următorii termeni: „Atât timp cât Chilia şi Cetatea Albă sunt ale românilor, iar Belgradul al ungurilor, nu vom putea învinge cu totul pe ghiauri”. Aşa se explică de ce în timpul campaniei din 1462, Mahomed al II-lea trimite o flotă în Marea Neagră şi pe Dunăre ca să ocupe cetatea Chilia. Dar Ştefan cel Mare intuieşte evoluţia ulterioară a situaţiei politice şi militare la Dunărea de Jos şi se hotărăşte să intre în posesia Chiliei pentru întărirea hotarului sudic al ţării sale pe care o cucerește în 1465.

Contemporan cu evenimentele, autorul cronicii de la Dubnic, referindu-se la campania din 1475, arăta că turcii au pătruns în Moldova „cu gândul, că dacă vor fi biruitori, să năvălească apoi asupra întregului regat al Ungariei”. Observaţia cronicarului subliniază importanţa strategică pe care o avea Moldova faţă de Ungaria.

Aceste câteva mărturii sunt în măsură să fixeze rolul Moldovei în apărarea Europei acele vremi şi să confirme faptul că războiul purtat de Ştefan cel Mare cu Imperiul Otoman în anii 1473-1476 a avut caracterul unei lupte pentru controlul cursului inferior al Dunării, cunoscut şi sub numele de „fluviu al destinelor”care traversează Europa de la Vest la Est.

Desigur, planul de apărare conceput de Ştefan cel Mare era condiţionat de potenţialul uman şi economic al Moldovei, de conjuctura interanaţională. El prevedea înt-o primă fază adoptarea defensivei active, în scopul uzării forţei adversarului. Odată realizat acest obiectiv, se preconiza trecerea la controfensivă, înfrângerea inamicului şi alungarea rămăşiţelor lui peste frontieră.

Ca de atâtea ori în trecutul de luptă al ţării şi de data această superioritatea numerică şi tehnică a adversarului a fost contracarată prin obstacole opuse înaintării acestuia, cum au fost: hărţuireaa duşmanului, alegerea unui loc favorabil pentru luptă şi prin tactica adoptată în bătălie.

În legătură cu locul de desfăşurare a luptei de la Vaslui sunt mai multe păreri în istoriografie legate de toponimia zonei. Astfel, într-o broşură despre acesată bătălie, generalul V. Popovici pune în discuţie un bogat material în care sublinia: „Locul se confirmă prin urme de teren care se pot vedea şi azi, prin denumirile locale păstrate de tradiţia populară la sud-vest de Vaslui, care domină valea Bârladului şi a Racovei, la Dealul Paiului cu cota 267 ce poartă numele de Cetăţuia…”

Mai departe, regretatul istoric ieşean, Constantin Cihodaru, originar de pe meleagurile vasluiene, susţinea că podul Arapului din apropierea barajului de la Puşcaşi, nu şi-ar trage numele de la un „arap”, ucis în luptă, ci de la o familie de negustori vasluieni care au existat cu numele de Arapu prin secolul XVIII. Retragerea lui Soliman de la locul bătăliei s-a făcut în derută şi panică, iar urmărirea a durat trei zile „de marţi până vineri noaptea pe un mare noroi”, fapt confirmat şi de Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei.

Lupta de la Vaslui din 10 ianuarie 1475, se încheia cu o mare victorie a moldovenilor, Ştefan cel Mare fiind primul principe creştin care bătuse pe turci într-o bătălie aşa de mare. În timpul domniei marelui voievod s-au scris cinci cronici care descriau lupta. În Letopiseţul anonim sau în Cronica de la Putna, marea victorie de la la Vaslui este consemnată lapidar, conicarul fiind interesat mai mult de importanţa ei şi de personalitatea lui Ştefan cel Mare care e considerat alesul lui Dumnezeu şi urmaş al vechilor împăraţi bizantini, fiind întâmpinat în capitala ţării, Suceava, cu strigarea „să trăiască ţarul”.

Spre deosebire de vechile cronici moldoveneşti care ne oferă puţine amănunte despre bătălia de al Vaslui, în Letopiseţul lui Grigore Ureche, informaţiile sunt mai numeroase şi se referă la: forţele care se confuntă, locul şi data de desfăşurare a bătăliei, tactica folosită, deznodământul luptei, iar în final se aduce recunoştinţă lui Dumnezeu pentru marea biruinţă. Se pare că numărul de 120.000 de turci care au luat parte la lupta de la Vaslui pe care Grigore Ureche a preluat-o de la cronicarul polonez Ian Dlugosz este puţin exagerată, cea de 100.000 fiind mai apropiată de adevăr.

Participarea secuilor la bătălia de la Vaslui este neîndoielnică, iar cronicarul Dlugosz cosideră că Ştefan cel Mare rupsese ţara acestora „din regatul Ungariei şi o supusese sie-şi”. Este, evident, o exagerare, dar se poate afirma că prezenţa secuilor la Vaslui se datora mai mult bunelor relaţii dintre Ştefan cel Mare şi voievodul Transilvaniei decât bunăvoinţei regelui Matei Corvin. De altminteri, cât a înţeles regele Ungariei să-l sprijine pe marele voievod s-a văzut din corespondenţa sa cu principii din Occident şi cu Papa de la Roma, imediat după victoria de la Podul Înalt.

În continuare, cronicarul Gr. Ureche, arată că Ştefan cel Mare a venit înaintea turcilor „din sus de Vaslui, la Podul Înalt”. Această informaţie este greşită precum şi ziua de joi când a început bătălia. În realitate, lupta a avut loc în ziua de marţi şi nu de joi, cum se prezintă în cronică. În încheiere, marele cronicar arată acţiunile de mulţumire faţă de divinitate, întreprinse de marele voievod prin ţinerea a trei zile de post şi zidirea bisericii cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul care ar fi construită imediat după această victorie, dar, de fapt, edificarea ei s-a făcut mai târziu, la 15 ani de la marea bătălie.

În urma victoriei obţinute împotriva turcilor, lupta de la Vaslui capătă treptat un caracter politic şi domnul Moldovei se înfăţişează tot mai mult ca un monarh feudal care trebuia să ocupe unul din primele locuri între principii feudali ai vremii. Această tendinţă apare clar şi în scrisoarea circulară adresată capetelor încoronate ale Europei din 25 ianuarie 1475, nu cu umilinţă, ci cu demnitate.: „Mă închin cu prietenie, vouă tuturor celor care vă scriu”.

Înşiruirea împresionantă a efectivelor turceşti şi a paşalelor care au participat la luptă aveau drept scop să demonstreze nu numai proporţiile victoriei, dar şi faptul că Imperiul Otoman nu este de neînvins. De aceea, se înfăţişează, lapidar, într-un stil epic de mare efect, forţele pe care le-a înfruntat: „I-am biruit şi i-am călcat în picioare pe toţi şi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre”. Prin această scrisoare Ştefan cel Mare se adresa principilor creştini pentru a veni în ajutorul Moldovei într-o viitoare confruntare cu Imperiul Otoman.

O cronică care cuprinde aprecieri elogioase despre eroismul lui Ştefan cel Mare în lupta de la Vaslui, este Chronicon Dubnicense, numire ce derivă de la comuna slovacă Dubnic în a cărei bibliotecă s-a păstrat până în 1838 şi ea menţionează dezinteresul manifestat de regele Matei Corvin faţă de pericolul care primejduia însăşi existenţa regatului maghiar şi în acelaşi timp sunt arătate nemulţumirile oamenilor de rând faţă de dările tot mai numeroase impuse în scopuri străine interesului lor.

Aprecieri elogioase la adresa marelui voievod sunt exprimate şi de cronicarul polonez Ian Dlugosz în lucrarea sa Historia Polonia care relatează momente importante din istoria noastră. Cronica lui Dluogosz, conţine informaţii preţioase legate de locul bătăliei, de efectivele celor două armate şi despre importanţa luptei. Ian Dlugosz, ca mai toţi cronicarii timpului, a văzut în Ştefan cel Mare pe oşteanul, cruciatul, cel mai vrednic şi mai indicat care merita să fie numit în fruntea coaliţiei statelor europene dornice să lupte împotriva turcilor, după victoria de la Podul Înalt. Ştirile consemnate de Dlugosz, au fost preluate şi de alţi cronicari polonezi ca: Miechowski, Crommer, Strykovski şi Bielski, care au relatat în operele lor faptele de vitejie ale marelui voievod.

Istoriografia italiană din Evul Mediu a acordat şi ea o atenţie deosebită bătăliei de la Podul Înalt. Studiul unor documente veneţiene evidenţiază faptul că vestea victoriei moldovenilor interesa în cel mai înalt grad statul dogilor şi de aici alte oraşe aflate sub influenţa lor. Astfel, cronica veneţiană a lui Francesco Longo arată că în bătălia de la Vaslui hoardele turceşti numai suferiseră până atunci o aşa mare înfrângere.

Un alt document important în care apar informaţii despre lupta de la Vaslui este scrisoarea de la Buda, unde se menţionează că urmărirea turcilor a durat de marţi până vineri ca şi la Dlugosz. Date interesante despre bătălia de la Vaslui sunt menţionate şi în Cronica Austriacă, dar şi în Cronica Lituaniană. În Europa apuseană, bătălia de la Vaslui a avut ecouri târzii, fiind amintită în lucrările lui Johannes Leunclavius şi ale iezuitului Philippus Briotius. Acesta din urmă îşi începe lucrarea cu bătălia de la Baia.

Cronicarii turci prezintă în scrierile lor succint bătălia de la Vaslui, dar toţi recunosc dezastrul expediţiei conduse de Soliman-Paşa. Desigur, prin victoria de la Vaslui românii au arătat încă odată forţa lor de luptă de care turcii vor trebui să ţină seama în viitor şi rolul ţărilor române ca zid de apărare a Europei şi civilizaţiei creştine.

Scrierile creştine referitoare la bătălia de la Vaslui, atât cele interne cât şi cele externe, redau mai mult proporţiile sau măreţia luptei şi în mai mică măsură amănuntele dorite de istorici, pentru că atenţia cronicarilor, îndeosebi cei străini, din secolul al XV-lea sau de mai târziu, a avut în vedere gloria militară a marelui voievod, „Palatinus Valahiae”, care apărându-şi ţara, apăra şi Europa, oprind pentru câteva decenii ofensiva otomană. Mai toţi cronicarii vremii au văzut în marele voievod pe conducătorul capabil să lupte împotriva turcilor cum îl aprecia şi Dlugosz, fiind comparat de unii chiar cu Alexandru cel Mare.

Cu trecera vremii, scrierile despre bătălia de la Podul Înalt devin mai bogate în amănunte, dar de multe ori contradictorii, ceea ce au dus la apariţia unor opinii diferite în legătură cu anumite aspecte ale bătăliei cum ar fi numărul luptătorilor, ajutorul primit de moldoveni, ziua şi locul de desfăşurare a ostilităţilor.

Pe baza izvoarelor istorice de care dispunem se poate afirma că în lupta de la Vaslui au participat circa 40.000 de oşteni moldoveni, dintre care mulţi răzeşi, 5.000 de secui, 1.800 de unguri şi 2.000 de polonezi, având şi 20 de tunuri. Prezenţa unui mare număr de secui la bătălie s-a datorat mai mult înţelegerilor dintre voivodul Transilvaniei şi domnul Moldovei, înţelegeri impuse de nevoia constituirii unui front comun în faţa aceleiaşi primejdii. Era o acţiune de solidaritate impusă de gravitatea momentului.

Opiniile diferite în legătură cu ziua şi locul desfăşurării bătăliei se datorează interpretărilor eronate ale unor informaţii mai vechi din cronicile vremii. Astfel, data luptei din Cronica moldo-germană şi Letopiseţul Ţării Moldovei a lui Grigore Ureche ca fiind în ziua de joi, 10 ianuarie 1475, este eronată. O situaţie asemănătoare o întâlnim şi în legătură cu locul de desfăşurare a luptei de la Vaslui. Din cauza informaţiilor contradictorii existente în izvoare, istoricii din trecut s-au împărţit în două tabere. Unii au admis că lupta a avut loc la 14 Km. nord de Vaslui, lângă actualul sat Cănţălăreşti, alţii, precum C. C. Giurescu şi Constantin Rezachievici consideră că bătălia a avut loc la sud de Vaslui, în apropiere de Munteni de Jos, la confluenţa Racovei cu Bârladul.

De asemenea, toate izvoarele istorice, ale învingătorilor şi învinşilor recunosc că bătălia de la Vaslui s-a încheiat cu o mare victorie a moldovenilor conduși de Ștefan cel Mare. Timp de trei zile cavaleria uşoară moldoveană a urmărit şi a distrus o mare parte din armata otomană în retragere. După cum mărturisea Mara, văduva sultanului Murad I, „niciodată o oaste turcească n-a mai suferit o astfel de înfrângere”.

După 1989, în fiecare an este sărbătorită la 10 ianuarie biruința de la Podul Înalt, iar la 2 iulie, se comemorează trecerea în eternitate a domnitorului Ştefan cel Mare, numit și Soarele Moldovei. În rândurile de mai jos, prezentăm succint câteva consideraţii asupra acestui conducător de excepţie din istoria patriei.

Această personalitate complexă simbolizează forţa creatoare a poporului român în diverse domenii, cât şi ideea luptei pentru păstrarea fiinţei statale. De altminteri, efigia domnitorului este omniprezentă pe meleagurile vasluiene şi nu numai.

Ştefan cel Mare a fost fiul lui Bogdan al II-lea şi nepot al lui Alexandru cel Bun. Devine domn în aprilie 1457, după ce înfrânge pe rivalul său, Petru Aron, la Doljeşti, în 12 aprilie şi la Orbic, în ţinutul Neamţului, la 14 aprilie. A fost înscăunat ca voievod pe Câmpia de la Direptate, de lângă Suceava şi uns cu mir de mitropolitul de atunci, Teoctist, fiind cunoscut și sub numele de Ștefan al-III-lea. A fost cea mai lungă domnie a unui conducător autohton, iar Moldova a avut cea mai mare întindere, cu un sistem de apărare format din cetăţi strategice construite pe Nistru şi în interior, Vasluiul fiind atunci în centrul ţării.

Într-adevăr, această zonă a intrat pentru totdeauna în cartea de aur a istoriei naţionale prin eroicele fapte de vitejie săvârşite de oastea condusă de viteazul voievod în memorabila bătălie de la Podul Înalt din 10 ianuarie 1475, denumită de N. Iorga „Termopilele Româneşti”, comparând această victorie cu cea a grecilor împotriva perşilor, iar istoricul Constantin C. Giurescu a apreciat-o „drept cea mai mare biruinţă câştigată de creştini asupra turcilor până la asediul Vienei din 1683”. În această luptă oastea moldovenilor a fost cea mai numeroasă din epoca medievală.

Ştefan cel Mare a fost fără îndoială, cea mai puternică personalitate a românilor din secolul al XV-lea. El rămâne un model al poporului în slujba căruia şi-a pus calităţile sale excepţionale de organizator, diplomat şi comandant de oşti cu urme adânci în istoria patriei noastre. Strălucita sa domnie s-a desfăşurat într-o perioadă când ameninţarea otomană era tot mai mare şi se impunea concentrarea tuturor eforturilor pentru apărarea libertăţii şi independenţei ţării. Marele voievod a înţeles just cerinţele epocii şi s-a sprijinit în consolidarea ţării pe păturile de bază ale societății. În timpul domniei sale, târgurile şi satele vasluiene, ca de altfel întreaga Moldovă, dobândesc o dezvoltare social-economică, politică şi culturală deosebită, cunoscută în istoria civilizaţiei româneşti sub numele de epoca ştefaniană.

În scrisoarea circulară trimisă marilor puteri europene la 25 ianuarie 1475, marele domnitor considera Moldova o „Poartă a creştinătăţii” și „dacă această Poartă va cădea, întreaga creştinătate va fi în mare primejdie” , victoria de la Vaslui împiedicând extinderea Islamului la nordul Dunării.

Pe plan intern, a iniţiat măsuri menite să întărească puterea centrală şi să contribuie la dezvoltarea economică, la creşterea capacităţii de apărare a Moldovei – domnia sa, fiind perioada de apogeu a afirmării românilor în evul mediu. N. Iorga arăta că domnitorul „a găsit o ţară de lemn şi a lăsat una de piatră”. Marele voievod a poposit în repetate rânduri la Vaslui, unde avea curţile domneşti, iar moşia târgului îi aparţinea, ceea ce explică în mare parte de ce Vasluiul conservă cele mai multe legende referitoare la numele lui Ştefan cel Mare. Dintre acestea, amintim pe aceea legată de Movila lui Burcel situată la 20 kilometri de reşedinţa judeţului unde se organizează anual manifestări cultural–artistice.

De asemenea, acţiunile sale militare şi politice aveau drept scop întărirea credinţei ortodoxe, fiind un mare ctitor de biserici şi mănăstiri cărora le-a făcut numeroase danii. Amintim dintre acestea: mănăstirea Putna, numită „Ierusalimul neamului românesc”, la care se adaugă bisericile de la Voroneţ, Dobrovăț, Piatra Neamț şi „Sfântul Ioan“ din Vaslui, ultima construită doar în patru luni de zile (aprilie –septembrie 1490), aşa cum ne relevă pisania de la intrare în această ctitorie ştefaniană. Este demn de semnalat şi faptul că în fiecare zi la vecernie în mănăstirile de la muntele Athos se pomeneşte numele binecredinciosului Ştefan. A fost numit şi „atlet al lui Hristos “ de Papa Sixtus al IV-lea, conducătorul din acea vreme a Bisericii Catolice. Protecţia viguroasă acodată de Ştefan cel Mare bisericii este exprimată în mod elocvent prin dezvoltarea “stilului moldovenesc” care constituie un element cheie în înţelegerea regimului său.

 Din vremea sa, se păstrează şi trei steaguri, cu imaginea Sfântului Gheorghe, omorând balaurul, care simboliza pericolul otoman: unul se află la Muzeul Militar Central din Bucureşti, altul la Putna şi al treilea la mănăstirea Zografu de la muntele Athos. De menționat este faptul că Sfântul Gheorghe este considerat simbolul armatei şi birunţei militare.

Se știe că, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în 1992, sanctificarea şi trecerea marelui voievod în Sinaxar, în rândul sfinţilor, alături de Constantin Brâncoveanu şi fiii săi. Ziua sa de prăznuire este în fiecare an la 2 iulie, când a trecut la Domnul şi atunci au loc manifestări omagiale în judeţ. Ca orice muritor, neîndoielnic, marele voievod a făcut şi greşeli, a omorât fără „judeţ” la Vaslui, în 1471, pe boierii trădători Isaia vornicul, Negrilă paharnicul, Alexa–stolnicul și a avut trei soţii legitime. Prin luptele sale de apărare a civilizaţiei creştine a fost un erou al ortodoxiei, personalitatea sa intrând în mentalul colectiv la puţin timp după moarte. Marele voievod a fost considerat de unii cronicari ca împărat, descendent al lui Consatantin cel Mare, fondatorul Constatinopolului şi protectorul creştinătăţii ortodoxe răsăritene. Recent un sondaj desfăşurat în rândul românilor, l-a situat pe primul loc între personalitățile cele mai iubite din Istoria Neamului.

A dominat istoria Moldovei aproape o jumătate de secol şi fascinanta sa personalitate l-a făcut pe pe marele istoric N. Iorga să-i închine o excelentă monografie, în 1904-carte manifest al luptei de unitate națională a românilor. Aprecierile sale sunt înscrise pe statuia din bronz, înaltă de 5 m, a marelui voievod din centrul civic al urbei, operă a sculptorului ieşean, Eftimie Bârleanu, și menționate de noi la începutul acestor rânduri. Printr-o hotărâre a autorităţilor locale, începând cu anul 1997, Ştefan cel Mare şi Sfânt a devenit patronul spiritual al judeţului Vaslui – efigia sa fiind emblematică în cadrul unor manifestări culturale şi spirituale din acest colţ de ţară.

Asupra acestei domnii s-au aplecat mari istorici, dintre care amintim: C.C. Giurescu, Nicolae Grigoraş, Şerban Papacostea, Ion Cupşa, C. Rezachievici, Gh. Duzinchevici, Al. Savu etc.

În amintirea faptelor sale de vitejie, la Băcăoani s-a inaugurat în 1975, în prezenţa autorităţilor locale, cea mai frumoasă statuie ecvestră din ţară a lui Ştefan cel Mare, operă a sculptorului Mircea Ştefănescu care domină frumoasa vale a Bârladului. Pentru această lucrare, artistul a fost distins cu premiul naţional pentru sculptură. Monumentul are o înălţime de 7 m, o greutate de 19 tone de bronz, fiind aşezat pe un soclu de 8 m și recent ansamblul sculptural trece printr-un proces de resaturare.

De asemenea, temporar, în anii celui de-al doilea război mondial, statuia lui Ştefan cel Mare de la Chişinău având crucea în mână, simbol al conştiinţei naţionale din Basarabia, a fost adăpostită în curtea Bisericii Sfântul Ioan din Vaslui, pentru a fi ferită de furia bolşevică. Totodată, cea mai veche stradă din municipiu îi poartă numele, azi bulevardul Ştefan cel Mare, care traversează urbea de la nord la sud, recent modernizată. Alte instituţii şi societăţi culturale din urbe îi poartă numele, precum Muzeul Judeţean de Istorie, Şcoala nr. 5 Vaslui, Centrul Civic etc…

Aşadar, faptele măreţe ale viteazului domnitor să fie exemplu de virtute moral-creştină, de unitate, nu de dezbinare, într-o lume în schimbare, când sunt pervertite marile eevenimente și personalități, iar educaţia patriotică este în declin. Marele voievod devine cu trecerea timpului o veritabilă icoană a neamului. Fie ca actele sale de vitejie să ne încălzească inimile şi să ne dea încredere în viitor.

Prof. dr. N. Ionescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.