Mihai Eminescu – un miracol al culturii române

1
929

”Eminescu a fost o minune a naturii iute trecătoare;

un meteor căzut din cer, care prin fulgerătoarea sa

dungă de foc a revărsat o nouă și necunoscută până

atunci lumină asupra literaturii noastre românești”

Nicolae Gane

Prin opera sa Eminescu poate fi considerat un adevărat fenomen al culturii noastre, pentru că el a reușit să contureze și să concentreze universul gândirii și  spiritualității românești într-o formă și cu un conținut  nemaiîntâlnit în istoria noastră.

Miracolul eminescian își are originea în faptul că a prețuit valorile tradiționale ale poporului său, aplecându-se cu geniul său asupra a ceea ce el numea ”limba veche și înțeleaptă”. Culeasă din popor, așa cum era vorbită, Eminescu avea să găsească în conținutul ei forme și expresii deosebit de frumoase pe care le va folosi în creația sa poetică. Stau mărturie acestui fapt studiile sale lingvistice, dicționarele sale de expresii și rime, prin care arată că pe lângă faptul că a dobândit o limbă “nouă şi proaspătă”, în acelaşi timp a dobândit și o limbă plină de expresivitate, creind astfel un adevărat edificiu lingvistic pentru limba și poporul său.

Edificiul lingvistic eminescian

Pentru a realiza acest edificiu lingvistic, spune Tudor Vianu, “Eminescu n-a trebuit să se lupte cu limba aşa cum au făcut unii (…) de mai târziu. I-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în  direcţiile în  care suflă duhul ei”. Mai mult, concomitent cu limbajul popular, pe care îl aprecia și urmărea cu atenție, Eminescu se apleacă asupra scrierilor vechi, în care, după propria-i mărturisire, descoperă adevărate comori.”În cărți vechi am descoperit mai multe formații sintactice pline de farmec, mai multe timpuri care au fost date uitării, apoi conjuncții, prepoziții și adverbe, ba chiar două moduri, chiar dacă sunt cam defective”, nota cu satisfacție poetul în însemnările sale.

Iată cum geniul eminescian încearcă să combine limba vorbită a poporului, a omului simplu, adică acea limbă ”care-o plâng și care-o cântă / pe la vatra lor țăranii” (Limba noastră – Alexei Mateevici), cu slova veche adunată din cărți la fel de vechi, reușind astfel ”a turna în formă nouă” ceea ce are mai de preț cultura noastră, limba pe care o vorbim astăzi.

Contribuția eminesciană la emanciparea limbii române va fi recunoscută și intuită ca perspectivă chiar de Titu Maiorescu, când afirmă că ”și forma limbii naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești”

Debutul poetic este relativ târziu. Prima poezie ”La mormântul lui Aron Pumnul” este scrisă la vârsta de 16 ani, deși contemporanii relatează faptul că stăpânea iambii, dactilii și troheii încă de la vârsta de 12 ani. Ceea ce se știe sigur este faptul că citea foarte mult, era un povestitor neîntrecut, avea o memorie fantastică și era un nonconformist, considerând școala o ”moară de măcinat vorbe” motiv pentru care nu s-a adaptat niciodată rigorilor ei. De aici și nereușitele sale școlare, pentru că el, prin știința și acumulările sale, depășea cu mult ceea ce oferea învățământul acelor vremuri.

Eminescu și cântecul naturii

In creaţia sa de debut, un rol deosebit de important îl are “natura”, pentru că încă de mic copil Eminescu a simțit o adevărată fascinație pentru frumusețile naturii, pe care le-a cântat cu toată puterea geniului său. ”A cântat ca nimeni altul natura și iubirea, pădurea și izvoarele, păsările și astrele” avea să afirme cu admirație Ioan Slavici în amintirile sale de mai târziu.

Pornind de la faptul că singur, sau împreună cu fratele său Ilie, se pierdeau în peregrinările lor în mijlocul naturii, fie pe câmpiile din jurul Ipoteștilor, sau prin pădurile din apropiere, la lacul cu nuferi, sau în pădurea Baisa din împrejurimile mănăstirii   Agafton, Eminescu şi-a trăit copilăria cu nesaţul celui însetat de frumos și feeric, descriind mai târziu cu nostalgia vremurilor trecute ”pădurea de argint, codrii de aramă, scânteierea lacului, blânda lună cu razele ei, murmurul izvoarelor, cântecul melodios al păsărelelor etc.

“Fiind băiet păduri cutreieram,

Și mă culcam ades lângă izvor,

Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam,

S-aud cum apa sună-ncetișor,

Un freamăt lin trecea din ram în ram

Și un miros venea adormitor,

Astfel adesea nopți întregi am mas,

Blând îngânat de-al valurilor glas.

Tabloul feeric al amintirilor, care i-au încântat imaginația de copil, va fi îmbogățit apoi cu personajele de basm, din povestirile lui moș Toader – vătaful moșiei tatălui său –  ale lui moș Miron – prisăcarul, ale mamei sale și ale sătenilor și, nu în ultimul rând, ale învățătorului său Scarlat Wojacek de Voiuski. Nostalgia copilăriei îl va urmări pe poet toată viața, alimentată și de ființa sa melancolic meditativă, care-i vor aduce mereu în memorie mirajul acestei minunate etape din viața fiecărui om.

Natura rămâne o temă centrală pentru întreaga operă eminesciană, fie că vorbim despre dragoste, patrie, istorie, filosofie sau știință, așa cum se prefigura în poezia sa din perioada de debut ”De-aș avea”, poezie ce avea să-l impresioneze profund pe Iosif Vulcan care, în prezentarea sa, anunța zorii unui fenomen literar românesc în devenire.

             De-aș avea și eu o floare

             Mândră, dulce, răpitoare,

             Cum sunt florile de mai,

             Fiice dulci-a unui plai,

             Plai râzând cu iarbă verde,

             Ce se leagănă, se pierde,

             Unduind încetișor,

    Șoptind șoapte de amor.

Alături de aceste trăiri ale copilăriei și adolescenței, sunt căutările și neliniștea viitorului poet filosof în a cunoaște cât mai mult din tainele naturii și ale vieții. De notorietate sunt vizitele lungi, împreună cu mama sa, la mătușile sale Fevronia, Olimpiada și Sophia (surorile mamei) la mănăstirea Agafton, vacanțele petrecute aici și refugiul pe care Eminescu l-a găsit întotdeauna aici în perioada școlarității. Sunt perioade în care, pe lângă frumusețile naturii, poetul va deprinde rostul vieții mănăstirești, va pătrunde tainele credinței și istoriei din ceasloavele vechi scrise în chirilică, pe care și-o însușește sub îndrumarea mătușii sale Fevronia, care se minuna împreună cu surorile ei de calitățile și sârguința celui care era ”Mihăiță al lor”.

În căutarea împlinirii studiilor sale gimnaziale, pentru că nu mai putea suporta discriminarea și scolastica insuportabilă a învățământului gimnazial de la Cernăuți, mai ales după moartea mentorului său spiritual − Aron Pumnul, va fi nevoit să i-a drumul ”străinătății”, pășind astfel pe meleagurile transilvane și a celorlalte provincii românești. În plină adolescență, întâmpinând greutăți materiale de neînchipuit, își va păstra nedezmințitul său optimism în soarta românismului, scriind poate cea mai frumoasă poezie patriotică din literature noastră ”Ce-ți doresc eu Ție – Dulce Românie”.

Ca o predestinație pentru patriotismul său și mai ales pentru naționalismul său curat, acest peregrinaj prin ţară i-au oferit prilejul să cunoască aproape toate ţinuturile româneşti, cu oamenii, graiul şi tradiţiile lor istorice şi culturale. Datele astfel culese din popor, cunoaşterea temeinică a vechilor cărţi româneşti, vor conduce la o asimilare aproape completă a istoriei și tradiției neamului nostru, a comuniunii și identității românești de o parte și de alta a Carpaților, aspecte ce se vor integra organic în întreaga sa operă. Poezii ca ”Din străinătate”, ”Doina”, ”Scrisoarea a III-a” vor ilustra cu asupra de măsură aceste aspecte, ca să nu mai vorbim de scrierile politice ale poetului care rămân la fel de actuale și astăzi.

Filiosoful și analistul politic

”Cel mai filosof între poeți și cel mai poet între filosofi” cum foarte inspirat îl definea Constantin Botez rămâne poate cea mai frumoasă definiție pentru latura filosofică și artistică a creației sale. Neastâmpărul, curiozitatea și căutările neîntrerupte ale copilului și adolescentului Eminescu, se vor regăsi nealterate și în anii de maturitate creatoare a poetului. Aproape că nu există domeniu în care Eminescu să nu se regăsească, fie și numai tangențial, dacă nu de-a dreptul cu profunzimea-i cunoscută.

Studiul operei eminesciene, ne descoperă o personalitate cu o neostoită sete de cunoaştere, dornică de a-şi însuşi tot ceea ce oferea gândirea omenească în cele mai variate domenii de manifestare ale spiritului uman.

În căutarea Adevărului și Absolutului, caracteristice marilor titani ai gândirii, științei și culturii, Eminescu investea toate resursele sale de inteligență, trăire și simțire.“Nu e ramură de ştiinţă − afirma Ion Slavici despre Mihai Eminescu − pentru care el nu avea cum zicea particulară slăbiciune şi când se-nfingea odată în vreo chestiune citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea”.

Deși viaţa lui Mihai Eminescu nu este una exemplară, pentru cei care au reușit să o pătrundă este un motiv de uimire și admirație, pentru că dintr-un anumit punct de vedere, existența poetului este o curiozitate care te invită la reflecţie.

În primul rând, derularea vieții sale personale pare ca o predestinație, în care fiecare moment existențial a avut un rol în formarea și devenirea genialității sale, mai mult, din fiecare moment a extras esența și ne-a transmis-o ca o adevărată perlă de gândire și creație artistică.

În al doilea rând, uimește imensitatea și diversitatea operei sale, realizată într-un timp extrem de scurt, majoritatea creației sale fiind realizată în primii 17 ani de activitate creatoare. Acest aspect presupune o muncă de-a dreptul herculeeană, neîntreruptă, fără zăbavă și fără odihnă, așa cum a și fost, și care avea să ducă la epuizarea psihonevrotică a poetului cu consecința sa cea mai gravă, alienarea, nu înainte însă, de a ne uimi prin complexitatea și profunzimea operei sale. ”A făcut să coboare cel întâi la români frumosul în adâncurile cugetării filosofice (…), a reușit să zguduie și să copleșească răsturnând muntele gândirii în marea închipuirii, îndreptând spre alte țărmuri barca poeziei” va exclama cu admirație A.D. Xenopol.

Și dacă e să trecem prin “filiera minţii noastre”  tot ce reprezintă opera eminesciană, putem afirma că Eminescu, ca poet şi ca spirit, a fost şi rămâne  “un latifundiar al minţii şi gândirii umane”. Este și motivul pentru care Mircea Eliade considera că ”Eminescu este singura personalitate europeană care poate sta alături de Goethe”.

În loc de concluzii

Prin tot ce a gândit și a creat, prin întreaga sa operă, Eminescu a lăsat moştenire generaţiilor ce au urmat  “acel pat germinativ” care să inspire, să  insufle dorinţa de a gândi și creea, să îndemne la muncă creatoare, în sfârșit să mobilizeze energiile creatoare ale națiunii pe făgașul emancipării sale, pe care Eminescu o vedea măreață și eroică.

De aici și datoria noastră de a-l cinsti și venera ca pe un sanctuar al cugetului nostru, în care noi și urmașii noștri ne regăsim și ne vom regăsi de-a pururi.

Iată de ce credem că are dreptate Elis Râpeanu când afirmă că Eminescu ”prin măreția operei sale ne-a asigurat și ne va asigura un loc de cinste la masa celor mai alese seminții ale lumii”, iar prin profunzimea și extensia operei sale este ”contemporanul înaintașilor, este contemporanul nostru și va fi contemporan cu acei români care se vor naște peste sute de ani”

Iată de ce pentru cultura noastră Eminescu este un adevărat miracol.

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.