TRADIȚII ȘI OBICEIURI AJUN ȘI DE CRĂCIUN

0
968

Considerat în vechile calendare, drept celebrare a Anului Nou, fapt susținut și de numeroasele practici magice ale Ajunului, Crăciunul a păstrat până la urmă cu preponderență imaginea sărbătorii creștine, în care mai pot fi puse în evidență vagi urme de ritualuri păgâne. Sub influența lui Moș Ajun a apărut și un Moș Crăciun, figură controversată, de un demonism accentuat. Mai întâi ostil momentului Nașterii, convertit ori uneori pedepsit drastic în fața minunii pogorâte asupra soției sale, Crăciunoaia, devine simbol al sărbătorii, al dărniciei și al crezului. Lui i se atribuie obiceiul darurilor făcute copiilor, după modelul celor oferite pruncului Iisus. De cealaltă parte, obiceiul colindatului pare să nu-și găsească pe deplin explicații creștine: fie că obiceiul exista încă înainte de nașterea lui Iisus fie că este practicat ca element component al unor ritualuri escatologice, atunci când nu se vor mai auzi colinde și când nu se vor mai înroși ouă, va veni sfârșitul lumii și în care este vorba mai puțin de colindele specifice, în care este preamărită Nașterea. Toate aceste explicații sunt valabile pentru colindele agricole de sfârșit de an, având ca punct de plecare ziua de 23 decembrie și încheindu-se undeva în jurul zilei de 7 ianuarie.

În tradiția populară zilele săptămânii s-a personificat în Sfânta Luni, Sfânta Vineri, Sfânta Sâmbătă, ba mai mult chiar și subâmpărțirile zilei și nopții, Miazănoapte, Miazăzi, Zorilă, Murgilă sau Negrilă, care sunt ființe reale pentru popor, cu oareșce puteri de netăgăduit. Tot așa a făcut din zilele însemnate, Ajunul și Crăciunul, două personaje, Moș Ajun și Moș Crăciun. Ei sunt cunoscuți drept moși, deoarece s-au arătat totdeauna cu bărbile albe de zăpadă. Și apoi sunt și bătrâni, tare bătrâni, ei existând din vremuri demult uitate, din veacuri de mult apuse, sunt de o vârstă cu Soarele și Luna. Ei se aseamănă unul cu altul ca doi frați gemeni, ca două picături de apă: bătrâni, cu bărbile lungi până la pământ, stufoase și albe ca zăpada, amândoi sunt buni și darnici, amândoi cutreieră lumea de la un capăt la altul, răspândind veselia în jurul lor, prin darurile bogate și îmbelșugate. Darurile sunt în special pentru copii, pentru care scot totdeauna din marii și în veci interminabilii lor saci, amândoi umblă pe același drum și în veci nedespărțiți unul de altul, cum Dumnezeu și Sfântul Petru de asemenea umblau amândoi pe un loc, tot așa de buni și bătrâni amândoi.

Deosebirea dintre ei este la darurile împărțite. Moș Ajun dăruiește nuci, pere, covrigi, colaci, colindețe, plăcinte, prăjituri, bomboane și alte dulciuri și mâncăruri plăcute lor. Iară Moș Crăciun le aduce haine, încălțăminte, jucării, cârnați, caltaboși și șorici de purcel.

În tradiția populară se povestește că Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile facerii, a cerut adăpost lui Moș Ajun. Acesta, motivând că este om sărac, o refuză, îndrumând-o spre fratele său mai mare și mai bogat, Moș Crăciun. Crăciun era stăpânul staulului unde au găzduit Iosif și Maria. Când s-a născut Hristos, baba lui Moș Crăciun, Crăciuneasa, s-a dus de a moșit pe Maica Domnului. Când a auzit Moș Crăciun că femeia sa a lucrat în ziua lui, i-a tăiat mâinile pe loc. Atunci Crăciuneasa s-a dus la Maica Precista și, plângând, i-a spus ce-a pățit și i-a arătat mâinile. Maica Precista a suflat peste mâinile Crăciunesei și îndată mâinile i s-au făcut frumoase și curate, iar nu zbârcite, cum erau înainte de aceasta. De bucurie că nevasta lui a scăpat de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug de cioate de brad în curtea lui și joacă hora cu toate slugile sale. După joc împarte Fecioarei Maria daruri păstorești (lapte, caș, urdă, smântână) pentru ea și fiul ei. Astfel, Moș Crăciun reprezintă o transfigurare a magilor ce i-au adus daruri lui Iisus la nașterea sa și că este simbolul tipului creator.

Mai mult de un mileniu creștinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun, în imediata apropiere a solstițiului de iarnă: la Roma, până în secolul al XIII-lea, în Franța, până în anul 1564, în Rusia, până în vremea țarului Petru cel Mare, în Țările Române, până la sfârșitul secolului al XIX-lea. La români amintirea acelor vremuri este încă proaspătă, de vreme ce, în unele sate bănățene și transilvănene, ziua de 1 ianuarie se numește Crăciunul Mic, nu Anul Nou.

În unele zone se cred că, mai înainte vreme, foarte multe răutăți făceau oamenii, din pricină că își uitaseră de Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an la Crăciun numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor și astfel să se abată de la calea răutăților. Atunci când colindele nu se vor mai auzi pe pământ, vor ieși diavolii și astfel lumea va încăpea pe mâna lor.

Tradițiile contemporane spun despre „sfântul“ Crăciun, Moșul „darnic și bun“, „încărcat cu daruri multe“, sunt printre puținele influențe livrești pătrunse în cultura populară de la vest la est și de la oraș la sat. Derivatul de „moș„ din numele său înseamnă „întemeietor”, „ziditor”, „începător”.

În noaptea de Crăciun există obiceiul de a se păstra în vatră focul aprins. Se pune în această noapte un buștean în foc, numindu-se bușteanul Crăciunului. Încă din timpuri străvechi, țăranii din întreaga Europă, obișnuiau ca în anumite zile ale anului, primăvara și la solstițiul de vară, dar prin în unele locuri, și la sfârșitul toamnei sau în cursul iernii, de Crăciun și în ajunul Bobotezei, să aprindă focuri sau ruguri și să danseze în jurul lor sau să sară peste ele. Un vestigiu probabil a superstițiilor omului primitiv care, observând mișcarea aparentă a Soarelui a considerat că acesta îl poate ajuta. Solstițiul de iarnă fiind socotit de cei din antichitate a fi în jurul datei de 25 decembrie, au fost trecute și obiceiurile legate de foc la această dată. Cenușa bușteanului care arde în noaptea Crăciunului e împrăștiată prin grădini pentru a promova rodirea lor.

În ajun și Crăciun se pun pe o masă, lângă o fereastră închisă, două pâini, sare, pește, grâu și un pahar cu apă pentru rudele decedate din familie ce se credea că vin și mănâncă din acele bucate. La mesele de Crăciun nu se bea rachiu. el fiind un produs inventat de diavolul, ce apoi îl batjocorește pe cel ce-l bea, zicând că rachiul are întâietate înaintea tuturor bucatelor.

În ziua de Ajunul Crăciunului, până a nu răsări soarele, se începe a lucra câte puțin din toate treburile și se lucrează câte puțin cu uneltele cu care se dorește să se lucreze cu drag și cu mult spor peste an. Se postește total în ziua de Ajun pentru spor în anul ce vine. În ziua de Ajun, cine iese cel dintâi afară de dimineață, la înapoiere este obiceiul să ia câteva surcele de la tăietor în mână și, când se intră în casă, împrăștiind una câte una surcelele prin casă se rostește: „Bună dimineața lui Ajun, Că-i mai bună a lui Crăciun! Pui, vaci, cai, oi, bani, purcei, Bogăție, sănătate, Că-i mai bună decât toate!” După care se intră în casă. Aceste surcele se numesc pui și vor aduce gospodăriei spor și belșug în decursul anului. Străinul care intră în curtea unui gospodar nu trebuie să închidă poarta, ci gazda singură să o închidă, pentru a nu i se închide norocul, iar la fete de măritat să nu i se taie calea pețitorilor.

Acestea sunt, potrivit tradiției populare, practici apotropaice din categoria magiei primei zile în vederea obținerii sporului, a norocului, a puterii de muncă necesare în anul ce vine, precum și pentru a evita nenorociri sau boli.

În ajunul Crăciunului și la Crăciun este cerul continuu deschis și se aude o toacă din cer bătând, coruri de îngeri cântând iar cocoșii se pornesc a cânta, dar minunea aceasta n-o pot vedea decât cei buni la Dumnezeu.

Începând cu Ajunul Crăciunului și sfârșind în ziua de Bobotează, se umblă cu steaua. Copiii care umblă cu steaua se numesc stelari, colindători sau crai, pe cap având coroane de hârtie colorată. Prin Vicleim sau Irozi se înțelege datina tineretului de a reprezenta la Crăciun Nașterea lui Iisus Hristos, venirea Magilor după stea, poftirea lor de către Irod, șiretenia acestuia de a afla pruncul prin mijlocirea celor trei Crai și, adesea, înfruntarea necredinței, personificate printr-un copil sau un cioban. Turca umblă de când Irod împărat a omorât cinci mii de prunci. El nu știa cum și ce să facă, pentru a-i scoate pe femeile cu copii afară pentru a omorî toți pruncii. Astfel a fost ales un om urât, îmbrăcat în piele de țap, cu coarne în cap și cu pene de cocoș în creștet și clopot la spate și înarmat cu o măciucă mare în mână. O reminiscență a Țapului Ispășitor din vremea grecilor. Cine se îmbracă în turcă se spune că nu poate merge la biserică șase săptămâni.

De Crăciun, toate lucrurile împrumutate se reîntorc acasă, la stăpânul de drept. La cele trei sărbători mari: Crăciun, Paște și Rusalii, tradiția populară cerea spălatul ritualic pe față cu apă în care s-a pus un ban de argint pentru a avea bani mulți în tot timpul anului ș un obraz curat precum argintul. În ajunul Crăciunului se dă copiilor să mănânce bostan, ca să fie dolofani și rumeni peste an.

În serile de Ajun și de Crăciun din vechi timpuri se coace un colac deosebit, numit stolnic sau colacul plugarilor, ce se așează pe masa din odaia de curat înconjurată cu un lanț de fier. Acest colac se păstrează pe masă din Ajunul Crăciunului și până la Anul Nou, uneori până la Bobotează, când este sacrificat ritualic și împărțit la toți ai casei, pentru a fi feriți de boli iar covata în care a fost frământat se pune în fânul care se dă la vite să fie spornice iar lanțul cu care a fost înconjurată masa se așează în fața grajdului, pentru a trece vitele peste el. Această practică magică ajută pentru sănătatea vitelor din bătătură și pentru apărarea de lupi numită în popor și Legatul fiarelor.

Pe alocuri acest colac are rol apotropaic, pentru ca dracul să nu fure copiii din casă, căci legendele populare spun că odată dracul ar fi vrut să fure un copil, dar colacul a răspuns la cele zece întrebări-ghicitori iar dracul a pleznit de necaz.

La toate ajunurile sărbătorilor de iarnă se pun pe masă două pâini, sare, pește, grâu și un pahar cu apă, și se crede că noaptea vin rudele decedate din familie și mănâncă din acele bucate.

În ziua de Ajun este interdicția de a consuma carne. Excepție face doar carnea de vrabie, căci astfel munca din timpul anului va fi ușoară ca zborul vrăbiei. Tot acum începe împerecherea păsărilor.

În ziua de ajun femeile, până a nu mânca nimic, mătură casa și cenușa din vatră, și le aruncă peste ogor, zicând: „Cum n-am mâncat eu diminețile ajunurilor, așa să nu mănânce nici o lighioaie roadele“. În ajunul Crăciunului se tăiau copacii ce nu rodeau. Femeia gospodarului, aruncă cu piatra în ei sau pune cenușă din vatră la rădăcina lor pentru a-i înspăimânta și astfel crezând că vor îmbunătăți rodul lor pentru anul viitor.

Cât țin zilele Crăciunului, furca de tors trebuie ascunsă, căci altfel cel ce o va vedea în aceste zile la vară va fi mușcat de un șarpe atât de gros și atât de lung, ca o furcă. Scalda în ziua de Crăciun ajută pe toți ai case spre a fi ușori și sprinteni tot anul.

În ziua de Crăciun finii merg pe la nași cu daruri.

După cele trei zile ale Crăciunului pe 28 decembrie întâlnim în unele zone obiceiul „îngropării Crăciunului“- de fapt, a anului vechi – ritual cu o vechime considerabilă, poate unul dintre cele mai arhaice elemente surprinse de calendarul popular. Moartea, îngroparea și renașterea divinității pentru bunăstarea naturii, a câmpurilor, oamenilor mai poate fi întâlnită, pe lângă elementul central al calendarului creștin, Învierea Domnului, în obiceiul Caloianului.

Prognozele populare spun că dacă la Crăciun e cald, încât se pot ține ușile deschise, la Paști va fi frig. Dacă în prima zi de Crăciun va fi vreme senină, frig și ger, atunci vara va fi bună.

În noaptea sfântă de Crăciun să lăsăm deoparte grijile și supărările pentru a ne deschide inima spre a primi o picătură din binecuvântarea ce se revarsă peste toată lumea.

Crăciunul nu este numai o sărbătoare, ci și un „timp sărbătoresc”, când lumina crește: crescit lux. Crăciunul și Boboteaza sunt manifestările solare ale lui Hristos: „Lună a Popoarelor” și „Soare răsărind”. în veacul ce va veni, spune Origen: „Toți se vor implini într-un Om desăvirșit și vor deveni un singur soare”. Pe când calendarul astronomic „orientează” omul în timpul semănatului și al recoltatului, cel bisericesc nu este orientat, ci este Răsăritul, timp ordonat. Flecare An Nou este o istorie universală prescurtată, regenerată prin ordinea liturgică și, pe de altă parte, fiecare zi este oferia, deschisă spre veacul viitor.

CRĂCIUN FERICIT!

Dan Horgan

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.