Părintele Ignatie – între lumina Adevărului divin și întunericul ideologiilor postmoderne (II)

Un adevărat rechizitoriu este adresat „patrioților de ocazie” (cum ar spune Eminescu), al căror patos nu a fost stăvilit anul acesta nici de realitățile pandemice. Ei există și vor reveni cu puteri sporite ori de câte ori „postulanții și cumularzii” aceluiași Eminescu, ascunzându-și cu greu ipocrizia, rapacitatea și lipsa de substanță, vor ocupa scena politică a țării. Cele 18 puncte nevralgice pe care Preasfinția Sa le desprinde din viața societății noastre se pot constitui oricând într-o interpelare directă a clasei politice și, mai ales, pentru cei care administrează țara. „Este un nonsens să îți afirmi țanțoș și cu emfază stridentă dragostea de țară, dragostea față de România atâta vreme cât îi sabotezi în chip senin și premeditat credința și tradițiile prin susținerea unor „valori” care sunt în contrasensul valorilor asumate și întrupate în viețile înaintașilor noștri” (pg 89). În acest context, trebuie să fim conștienți de faptul că promovarea globalismului și intereselor de grup, sub deviza interminabilelor reforme, devine o realitate periculoasă din perspectiva viitorului nostru ca neam.

Omul nou din perspectivă „progresistă”

Un tablou, deloc seducător sau promițător, ne este prezentat de autor după o analiză atentă a societății zilelor noastre în care obsesia „omului nou” nu a dispărut. Ea rămâne ca o constantă de-a lungul vremurilor, dar capătă valențe specifice, mai ales în regimurile totalitare. Se poate spune că, practic, fiecare epocă istorică și-a creat propriul standard pentru omul nou. Tipul eroului antic, cavalerului medieval, luptătorului pentru dreptate, martirul credinței, au fost realități pe care societățile respective și le-au însușit și prețuit cum se cuvine.

El apare totuși ca un deziderat ideologic în epoca totalitarismului secolelor XIX și XX. Profilul omului nou nu mai depinde de calitățile lui morale, ci depinde de ideologia care și-l asumă. De exemplu, ideologia nazistă promova superioritatea rasei și îndeosebi a omului de rasă ariană, pe care a încercat nu numai să-l cultive prin educație, dar chiar să-l reproducă în spiritul urii de rasă. Pe același palier se regăsea și omul nou de tip comunist (prototipul său fiind homo sovieticus), format în spiritul urii față de dușmanul de clasă (marxiste) și a contradicțiiulor antagonice și neantagonice (hegeliene), înlăturând cu mânie proletară trecutul ca fiind vechi, negând valorile naționale, ca și cum nu ar face parte din valorile noastre, încercând construcția unei societăți noi fără Dumnezeu, fără repere morale, fără acea moralitate elementară, naturală, firească, ca să nu mai vorbim de moralitatea creștină căreia i s-a prezis apusul încă de la revoluția tranceză.

Iată că în societatea postmodernă i se opune un alt tip de om nou, asumat de progresiști ca „aducător de emancipare culturală și toleranță morală”, omul modern progresist; de sorginte neoliberală sau neomarxistă, deghizat în hainele noi ale marxismului cultural, un individ care nu mai jură pe biblie dacă ajunge la o demnitate publică (și asta ostentativ), privește cu dispreț trecutul și istoria țării, neagă valorile morale ale neamului în numele unor drepturi ale omului prost înțelese și a unei toleranțe pentru aberații comportamentale și atitudinale greu de acceptat din perspectiva bunului simț (pg 103).

Fizionomia unui asemenea om este una sumbră, iar tabloul interior este unul dezolant pentru că, dincolo de abolirea moralei creștine prin expulzarea credinței și slujitorilor ei, „dinamitează familia” (pg 104-105) în interesul unor grupuri minoritare, subliniind în același timp și diferențele (până la urmă distanța) între intelectual și muncitor, bărbat și femeie, tânăr și bătrân, bogat și sărac, vechi și nou, credință și știință, cu alte cuvinte; tot ce creația a conceput drept complementaritate existențială, trebuie musai așezate pe poziții antagonice, cu pretenția ca din ciocnirea permanentă dintre acestea ar putea să apară progresul.

Și ca să accentuez această tristă realitate, atrag atenția că de cîțiva ani circulă în mediile „avangardiste” sintagma „Homo Deus” (omul Dumnezeu), ca un corolar al rațiunii, în care trupul este un algoritm fizico-chimic, iar intelectul o rețea informațională pe bază de circuite (dataismul), alcătuire care exclude sufletul și atributele elementare ale ființei umane; afectivitate, empatie, milă, caritate, spirit de întrajutorare, comuniune sufletească și duhovnicească. Așa încât subscriu întru totul aserțiunii părintelui Ignatie că promovarea acestor idei este ca și cum ai vrea să promovezi „Viața într-o cultură a morții” (titlul unui capitol, pg 120) când omul este privit din perspectivă pur ideologică și contează doar ca „entitate ideologică” și mai puțin, dacă nu deloc, ca entitate biologică și spirituală, cu caracteristicele sale naturale în care cutumele morale nerespectate se transformă în patimi (în limbaj paulescian), sau păcate (în limbaj religios) a căror răsplată este moartea, pentru că „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 29).

Iată așadar, cum majoritatea ideologiilor postmoderne cultivă antiumanul sau inumanul, pe care autorul îl găsește în cel puțin nouă aspecte degradante pentru ființa umană: avortul, corupția, ura, calomnia, minciuna, consumismul deșănțat, fundamentalismul agresiv, subminarea autorității parentale și adicția sub toate formele ei. Acestor realități este greu să le opui argumente raționale, pentru că însăși rațiunea este șovăielnică și contradictorie în fața pornirilor instinctuale, individuale sau colective; de aceea replica creștină este singura speranță a omului și comunității în îndreptarea acestor rele. Această replică poate veni ca o nădejde, așa cum și învierea cea de obște vine ca urmare a morții celei de obște.

Sfatul ierarhului este să urmăm învățăturile Bibliei, să nu ne abatem de la tradiția noastră creștină și să nu uităm cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, pentru că „este în același timp lumină, viață, înviere și adevăr”, este până la urmă Adevărul mântuitor (pg 126).

O realitate tristă și un avertisment pe măsură

În partea II-a cărții, părintele episcop se preocupă de problema momentului, pandemia cu coronavirus, cu deosebire prin prisma impactului social și spiritual creștin. Pe parcursul a opt eseuri, abordează frontal impactul măsurilor restrictive impuse de autorități asupra vieții sociale, dar mai ales asupra vieții spirituale, prin restricțiile impuse Bisericii, care pare să devină ținta principală a neomarxiștilor progresiști care guvernează țara.

După ce constată că: frica, spaima și mai ales panica au ajuns să domine mentalul colectiv, cu repercusiuni dramatice asupra individului, condamnă efectiv și în termeni duri politizarea și manipularea realității biologice prin care țara trece (pg 166). Din nefericire, constată că, dincolo de realitatea acestor trăiri frustrante și stresante, este tendința evidentă de a întreține o stare de nesiguranță, încât, fără a minimaliza realitatea pandemică, identifică existența unei „pandemii spirituale” (pg 130), alimentată de prezentările macabre de zi cu zi și cu comentariile ignorante pe toate canalele media, cu scopul evident de a induce și întreține o stare irațională de panică.

Nu este nici o îndoială că în spatele acestei stări de spirit se află ideologiile progresiste de sorginte neomarxistă, care, profitând de contextul actual, încearcă să dărâme întregul eșafodaj spiritual, material și social pe care se sprijină civilizația noastră (pg 159). Dincolo de încălcarea brutală a drepturilor omului, dincolo de eludarea principiilor eticii medicale și bioeticii, dincolo de atentatul impardonabil la demnitatea umană, au lovit cu predilecție în Biserică printr-o seamă de personaje, mai mult sau mai puțin informate, dar cu un apetit distructiv și o pornire agresivă care amintesc de funestele crize ale pionierilor marxismului clasic: „am să-i lichidez”, care aveau să capete consistență prin execuții în masă în perioada regimurilor comuniste, îndeosebi cel sovietic (pg 163).

Fără să se țină cont de faptul că Biserica Ortodoxă Română gestionează spiritual peste 80% din populația țării, că evoluția ei este una strâns legată de geneza și evoluția poporului român în tot spațiul carpato-danubiano-pontic, că în Biserică poporul român și-a găsit întotdeauna reazemul și nădejdea în vremuri de restriște, s-a trecut la subminarea ei prin imixtiunea grosolană chiar în intimitatea ritualurior ei. Dincolo de restricțiile impuse clerului și activităților liturgice, deși biserica și slujitorii săi și-au demonstrat abilitatea și capacitatea de a a se implica activ și ajuta efectiv la rezolvarea situației, așa cum a făcut-o de atâtea ori în istoria noastră și nu numai, Biserica a devenit ținta intervențiilor polițienești, cu atitudini și acțiuni explicite, împinse până la demonizare, dorindu-se în subsidiar minimalizarea ei ca importanță socială.

S-a ajuns până acolo încât nu numai că credincioșii au fost efectiv alungați de la ceremoniile religioase, însuși ritualul liturgic și administrarea tainelor să fie abordate critic, cu indicații și aprecieri ignorante și abuzive care mimează brutalitatea bolșevică. Prin închiderea bisericilor și cimitirelor, prin tratamentul umilitor al celor care au trecut în lumea de dincolo în context epidemic, prin restricționarea pelerinajelor, autorii acestor triste realități aveau să stârnească un val de nemulțumire în rândul credincioșilor, dar și a slujitorilor altarului și ierarhilor bisericii. Aceste măsuri, indiferent de nivelul la care s-au decis, au dovedit, cu asupra de măsură, anticreștinismul autorilor și apartenența lor la progresismul distructiv.

Este de-a dreptul jenant să vezi scientiștii oferind tot felul de ipoteze, presupuneri și explicații, propunând măsuri vechi, depășite și prost aplicate, dar cu executare silită sub supravegherea autorităților statului în încercarea de a stăvili evoluția unei viroze care, de fapt își urmează cursul, ca orice fenomen natural obișnuit, dar cu particularitățile sale, punând astfel în dificultate întreaga lume științifică. Înainte de a eticheta anumite ritualuri ca de exemplu: împărtășania cu aceeași linguriță, cel care recurge la această etichetă ar trebui să știe că ionii de argint din proximitatea obiectului de cult are proprietăți viricide și bactericide și nu există nici măcar un exemplu în istorie care să ateste faptul că acest obiect ar fi la originea unei contaminări bacteriene sau virale. Și apoi ceea ce se oferă prin euharistie este vinul liturgic care se prepară după o rețetă specială cu calități antiseptice dovedite.

Tot pentru edificarea purtătorilor de cuvânt al scientiștilor atotcunoscători le sugerez să-și pună întrebarea: cum de se păstrează peste an nealterate proprietățile apei sfințite la Bobotează?, la rândul ei preparată printr-un ritual care se practică de la începuturile creștinismului. Se cunoștea la vremea aceea tabelul lui Mendeleev? Se cunoșteau reacțiile fizico-chimice care stau la baza fenomenelor naturale indiferent de nivelul la care ne referim? Sau sunt rezultatul unor revelații divine pe care omul (ca subiect al creației) le-a avut, iar puțina lui știință vine din urmă, gâfâind din greu ca să constate realitatea și mecanismele care stau la originea lor. Marele Louis Pasteur afirma cu convingere de nezdruncinat realitatea acestui aspect „Cu cât studiez mai mult natura, cu atât sunt mai uimit de lucrarea Creatorului”.

În același context și într-o notă dezolantă, generată de atitudinea de-a dreptul macabră a celor aflați întâmplător la cârma gestionării epidemiei, părintele critică aspru interdicția de a sluji în biserică la cel mai înălțător eveniment al creștinătății – Învierea Mântuitorului – și în egală măsură a cimitirelor de Paștele Blajinilor, când cei dispăruți dintre noi, în tradiția noastră creștină sunt cu noi într-o comuniune dincolo de moarte, pentru că „o persoană moartă nu dispare din comunitate, ci devine o parte a ei permanentă, deși invizibilă” (pg 177).

Restricționarea acestor sărbători prin intervenția autorităților stârnește revolta părintelui Ignatie, pentru că interzice comuniunea în biserică în momentele relevante pentru viața creștină (vezi „Mințile drill lockdown din epoca de aur a despotismului sanitar” pg 169). Și aici trebuie să recunoaștem că „scientiștii” au gafat lamentabil când au sugerat contagiozitatea cadavrelor și au impus reguli de-a dreptul macabre (izolarea într-un sac de plastic, 2 litri de clor, sigilarea sicriului, participare restrânsă cu sau fără ritual creștin).

Acestor „experți” (pentru că noțiunea de specialist tinde să dispară din nomenclatorul ierarhiei știițifice), le reamintim lucruri simple și de bun simț (care se învață la cursurile de microbilogie din anul III) că virusul nu se multiplică decât pe celula vie (organism viu), deci cadavrul, după moartea ultimei celule (celula musculară la 20 de ore) nu mai este contagios, pentru că virusul moare și el odată cu ultima celulă vie. Eventuala prezență a virusului pe suprafețele tegumentare, organe sau sisteme dispare prin prelucrările obișnuite de toaletare și îmbălsămare la care se pot adăuga și dezinfectante specifice.

Prin urmare, recomandarea de a nu se efectua necropsia după 24 – 48 de ore (prevăzută de lege pentru orice deces produs în spital din rațiuni medico-legale și științifice), precum și limitarea actului creștinesc pentru cei trecuți dincolo, poate fi considerată o barbarie care se poate asemăna doar cu barbaria nazistă sau bolșevică. În cazul pandemiei, frica, spaima și panica au indus restul: distanțare fizică și socială, evitarea aproapelui, evitarea comuniunii, totul într-o sintagmă simplă, „îndepărtarea omului de către de om”, cu consecințele ei nefaste: înstrăinare și dezumanizare.

Nota în care se încheie cartea nu este una optimistă și nici măcar încurajatoare, pentru că omului în „stare de alertă” i se dezvăluie o „urgență și mai alertă” (pg 180), când omul este dispus să sacrifice totul, de la statutul său social la convingerile sale, doar pentru a supraviețui, sugerând în fapt o „existență fără semnificație”, ceea ce este foarte grav pentru condiția umană.

La fel de gravă pare să fie și tendința de a prelungi stările de urgență sau alertă spre o adevărată dictatură medicală, care ar ajunge să fie percepută ca o anumită stare de”normalitate”, de asemenea străină spiritului uman și la fel de periculoasă pentru condiția umană. Până la urmă, un tip de viață goală, „a cărei energie devoratoare este supraviețuirea” (pg 180).

În loc de concluzii

O carte extrem de consistentă, plină de idei trecute prin filtrul credinței și realități trăite aievea, în care polemica inteligentă este folosită ca instrument de devoalare a unor provocări, cărora societatea românească, alături de biserica sa, trebuie să le facă față în veacul în care trăim. Aici, Adevărul ca terapie este unul folositor doar în măsura în care reușim să îl desprindem din multele adevăruri „scientiste” care inundă lumea începând cu epoca renascentisă până astăzi.

Singurul Adevăr pe care părintele Ignatie ni-l propune este cel revelat, ca lumină taborică, prin urmare de esență divină, pe care nu-l putem găsi decât dacă pornim în căutarea lui prin trăire creștină. Calea este grea și anevoioasă, dar minunată în finalitatea ei.

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.