Părintele Ignatie – între lumina Adevărului divin și întunericul ideologiilor postmoderne (I)

0
884

„Dați Cezarului ce-i a Cezarului și lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu” (Marcu 12, 13-17)

Fără îndoială că apartenența oricărei persoane la o anume comunitate presupune drepturi și obligații, cu atât mai evidente și mai necesare cu cât omul este prin excelență o ființă socială, nu trăiește izolat, ci în comuniune cu semenii săi. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos ne spune lămuritor că suntem cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu, dar și ai cetății cezarului, ceea ce un bun creștin nu poate și nu trebuie să uite nici o clipă.

Însăși Biblia ne spune că cel mai vocal dintre apostoli, când era vorba despre respectarea drepturilor cetățenești, a fost Apostolul Pavel, care a solicitat respectarea drepturilor sale de cetățean roman, a vorbit cu demnitate, eleganță și convingere când aceste drepturi i-au fost lezate, dar și la modul hotărât și răspicat când a fost cazul de încălcări grave ale acestora.

Din Faptele Apostolilor aflăm că în cetatea Filipi, de pildă, numai drepturile creștinilor nu erau respectate, în timp ce celelalte confesiuni, inclusiv vrăjitoria, erau acceptate. A luat atitudine, a vorbit, a propovăduit adevărul creștin, a apelat la nondiscriminare, a luat poziție împotriva marginalizării. A fost chiar întemnițat, dar nu a tăcut, așa încât, până la urmă, i s-a recunoscut dreptul de a vorbi lăsând în urma sa libertatea religioasă și pentru creștini (Faptele Apostolilor 16).

Filosofia creștină – filosofie de viață

După cum este îndeobște cunoscut, întreaga filosofie de viață creștină urmărește deopotrivă binele individual și binele comun, care, până la urmă, este o problemă a întregii societăți. Or, acest bine nu poate fi atins fără a milita pentru el, fără a te implica în viața cetății, fără a avea curajul opiniei și atitudinii civice atunci când lucrurile nu merg bine. Însăși Biblia este o istorie a implicării creștinului în viața cetății pentru că, în fapt, cuprinde și prezintă o multitudine de atitudini și comportamente în spiritul moralității creștine. În egală măsură (și în același spirit), cuprinde și soluții pentru orice problemă apărută în viața cetății, în tot ceea ce înseamnă viață socială, culturală și spirituală, economică, viață de familie, educație, sănătate, caritate, instituții sociale etc.

Prin urmare, dacă creștinul participă la viața cetății, și instituția căreia îi aparține – Biserica – participă prin implicare mai ales în viața socială; atât creștinul, cât și biserica sa trebuie să fie consultați atunci când este vorba de viața cetății, cu atât mai mult atunci când este vorba de o amenințare colectivă. Chiar dacă în statul laic biserica nu este o putere prin statut, totuși, prin pondere și implicarea sa socială, ea devine o forță de care trebuie să se țină seama în orice problemă care interesează comunitatea. Este o zonă în care, deși eludată la modul direct sau indirect, Biserica s-a abținut de a lua atitudine publică, nu a protestat și a păstrat discursul la nivel de principii atunci când a fost cazul.

Frustrările aveau să se adune pe măsură ce atitudinea față de biserică a devenit potrivnică, pe măsură ce societatea seculară a încercat și încearcă încă, cu perseverență diabolică, oficial sau neoficial, să marginalizeze importanța ei în societate, folosindu-se chiar și de împrejurările nedorite ale momentului.

Părintele Ignatie și asaltul ideologiilor postmoderne

„Ce vreți să vă fac vouă? „Să se deschidă ochii noștri” (Matei 20, 32-33)

Și atunci Biserica a vorbit, a luat atitudine prin vocea unui sacerdot de înaltă clasă, a unui erudit slujitor al altarului, PS Ignatie – Episcopul Hușilor, care, într-o carte document intitulată „Maladia ideologiei și terapia Adevărului” (Ed. HOREB, Huși, 2020) ne prezintă un tablou extrem de aplicat al realităților societății românești.

Cartea cuprinde două capitole, inegale ca întindere, dar la fel de bogate în conținut. Primul, în care prin folosirea luminii taborice autorul încearcă devoalarea tendințelor demolatoare ale ideologiilor postmoderne, și al doileam care prezintă maniera agresivă și chiar grotescă prin care se încearcă punerea lor în practică, profitând de o conjunctură nefastă pentru societate (actuala pandemie cu coronavirus).

Dincolo de abordarea realistă a situației, ceea ce caracterizează discursul narativ al cărții este spiritul polemic care domină (către care autorul arată o adevărată predilecție) și maniera inteligentă și doctă de prezentare, care nu prea lasă loc de controversă. Aceasta îmi amintește de ceea ce spunea Mihail Sadoveanu referitor la polemică: „când nu urmărește cîștigarea unor biruinți polemice, ci stabilirea unor adevăruri, chiar aspră, critica e mai folositoare decât o apologie”.

Nu trebuie uitat faptul că, abia ieșită din întunericul comunist, în care Biserica Ortodoxă Română și slujitorii ei au trebuit să sacrifice mult din misionarismul lor pentru a supraviețui, aparenta libertate postdecembristă a fost asaltată de campanii succesive, anticreștine, la toate nivelele societății. Acestea au căpătat contur prin promovarea unor curente, așa-zis progresiste, care nu s-au sfiit să atace frontal și fără menajamente rostul și rolul Bisericii în societate, plecând de la familie până la implicarea socială sub toate aspectele ei. Aceste atacuri, când insidioase când violente, oricum subversive și perseverente, au devenit evidente, chiar la scenă deschisă, am spune noi, toate însă în spiritul secularismului zilelor noastre.

În această atmosferă de aparentă tăcere și acceptare, se ridică vocea PS Ignatie – episcopul Hușilor, aflat deja într-o polemică deschisă cu structurile avangardiste ale Europei pe domeniul ideologiilor „progresiste”, moderne și postmoderne. Cunoscător în detaliu al acestor tendințe, ale căror rădăcini sunt adânc înfipte în {coala de la Frankfurt (devenind tot mai evidente în lumea contemporană prin impactul lor în mentalul individual și colectiv), beneficiind de o bogată experiență în lumea occidentală ca misiune duhovnicească pentru diaspora, părintele Ignatie, dincolo de faptul că va reuși un tablou evocator al tendințelor lumii contemporane, îndeosebi în spațiul creștin, va găsi și răspunsurile cele mai potrivite prin argumentarea Adevărului hristic.

Într-o suită de predici, cuvinte de învățătură, scrisori pastorale, intervenții publice adunate în volumul despre care vorbim, părintele Ignatie se poziționează hotărât împotriva noilor ideologii și curente, nu numai anticreștine, dar și îndreptate împotriva omului ca valoare ontologică și biologică, în sensul relativizării sale ca ființă cu demnitate, identitate și libertate de gândire și acțiune. Face diferența netă între umanul ființei, care poate fi clădit în spiritul tradiției, bisericii și moralei creștine (care îi conferă și valoare ontologică), și inumanul promovat de ideologiile postmoderne, care neagă tradiția și valorile ei, promovând tot ceea ce este anticreștin, cu același scop de a relativiza, de data aceasta și condiția umană, sub aceleași aspecte: ontologic, biologic, spiritual și cultural.

Toate aceste orientări își au originea în așa-zisul marxism cultural, de fapt, o versiune modernă a marxismului clasic, ale cărui cutume au fost reinterpretate și adaptate timpurilor actuale folosind ca instrument „corectitudinea politică”, la rândul ei un adevărat fetiș intelectual și filosofic în care răsturnarea valorilor devine o evidență. Astfel, voința majorității, tipică democrației, devine „tirania majorității” care trebuie înlocuită cu drepturile minorităților de orice natură ar fi ele (pg 62). Toleranța și diversitatea sunt promovate cu cinism împotriva identității și valorilor tradiționale, familia trebuie redefinită și croită altfel, educația reformată, ca și promovarea discriminării pozitive, de parcăacest tip nu ar fi tot discriminare.

Indiferent sub ce mască s-ar ascunde: neomarxism, neoliberalism, stânga progresistă, neoliberali progresiști, ortodocși stângiști, creștini bolșevizați (ca să citez încadrarea autorului, pg 83), marxismul cultural are ca scop reformarea societății, anularea tradițiilor, promovarea ideologiilor de gen, toleranța și liberalismul comportamental, dar mai ales desființarea valorilor creștine, ca țintă predilectă, fără nici o reținere față de rezultatele devastatoare la care o asemenea filosofie de viață ar conduce: maniheism istoric, orbire etică, nihilism moral, iresponsabilitate socială, eliminarea valorilor tradiționale (toate fiind demne de dispreț în viziunea „progresiștilor”).

Toate aceste realități ale lumii noastre le regăsim, înr-un adevărat rechizitoriu al prezentului, în capitolul „Chipul lumii de astăzi: ideologie și polarizare” (pg 30,), în care autorul decelează cel puțin opt puncte nevralgice, fiecare cu pondere importantă din perspectiva evoluției societății omenești.

Sursa tuturor relelor ar fi dezbinarea și sciziunea societății care domină societatea contemporană la toate nivelurile, pornind de la cele mai înalte până la omul de rând, ca un preambul către scopul final al ideologiilor exclusiviste. Din păcate, aceste tendințe sunt susținute chiar și de unele vârfuri ale intelighenției românești și europene, a căror țintă este de a ucide spiritual fiecare popor (pg 38). {i asta, prin uzurparea valorilor fundamentale ale națiunii: familie, patrie, patriotism, credință, care sunt răstălmăcite la modul grotesc și înlocuite prin tot felul de surogate sau substitute, validate apoi prin ideologizare și chiar politizare, atitudini care în opinia autorului trebuie să primească o replică „consistentă, viabilă, frumoasă, autentică și inteligentă, pentru că include sentimentul identitar” (pg 34).

Din nefericire, constată că diaspora, pe care autorul o cunoaște foarte bine, este „confiscată” electoral și manipulată politic, pentru ca apoi să fie abandonată și chiar umilită (pg 36). Subscriem în totalitate, pentru că prin amalgamarea diasporei adevărate, de exemplu, cu emigrația economică și comunitățile istorice, etichetată ca „românii de pretutindeni”, i s-a redus tendențios importanța și semnificația (vezi Diaspora românească între comunitățile istorice și românii de pretutindeni în „Monitorul de Vaslui, sept. 2019).

Constată că, de pildă: corupția – o altă fațetă a lumii de astăzi – este o problemă a întregii societăți, chiar dacă este mai vizibilă la nivelul politicului. Este un fenomen care caracterizează îndeosebi sărăcia și subdezvoltarea, iar rezolvarea ei aparține societății prin implicarea fiecărui membru la locul său din comunitate; astfel, profesorul la catedră, preotul la altar, medicul la cabinetul său, fiecare acolo unde se află, trebuie să contribuie la stoparea acestui fenomen prin propria transformare în „adevărați apostoli ai moralei”, după cum îi definea Paulescu în scrierile sale (pg 38).

Un exemplu de ofensivă ideologică și politizare a fost și rezultatul referendumului pentru definirea familiei (pg 39). Rechizitoriul este unul aspru, la obiect și fără a cădea în „patima victimizării”, pentru că și aici, ca de atâtea ori în istorie, opozanții cu ideologiile lor funeste și-au făcut apariția în spațiul public cu încrâncenarea, ura și dușmănia binecunoscute. Prezentarea triumfalistă a eșecului referendumului de la cel mai înalt nivel au stârnit valuri de opinii diferite din care Biserica, deși aparent pusă în dificultate, a ieșit mai măreață și mai impunătoare prin ceea ce are ca esență în misiunea sa, omul și familia sa, sau „mica biserică de acasă”, cum o denumea Sfântul Ioan Gură de Aur în omiliile sale despre familie. Invalidarea referendumului prin lipsă de participare la vot, ceea ce nu este o raritate în democrația românească, se datorează și politizării demersului în sensul disocierii de cauză a unor partide aflate în dificultate, aspect ce va spori considerabil numărul indecișilor.

Oricum, Biserica s-a implicat plenar, prin acțiune și atitudine, prin promovarea dialogului civilizat în spiritul valorilor creștine și umane pe care le reprezintă familia ca structură fundamentală a societății. Rezultatul referendumului, deși invalidat, este evocator prin scorul zdrobitor al celor care au votat pentru modificarea articolului 48 din Constituția României, pentru definirea corectă a familiei (peste 90%), ceea ce spune foarte mult pentru sentimentul creștin al poporului nostru.

A separa răul de bine – o atitudine necesară

Părintele Ignatie, participant activ, material și afectiv, la cotele cele mai înalte ale implicării, are franchețea să discearnă răul de bine și să tragă concluziile necesare, propunând o participare și mai intensă în viața cetății și a credincioșilor, prin adoptarea unor „strategii de pastorație”, între care pastorația de proximitate ar trebui să prevaleze (pg 42). Și are dreptate, întrucât în orice tip de societate trebuie să existe un echilibru între dimensiunea biologică a existenței și dimensiunea spirituală a trăirii sociale, echilibru care trebuie susținut și propovăduit. Acest lucru devine și mai important dacă ne raportăm la individ ca entitate și identitate. Pentru că și colectivismul egalitarist, promovat în istorie ca modalitate de conviețuire în comunitate, a arătat că poate devini nociv prin promovarea toleranței dar și intoleranței, a diversității, dar și unicității, aspecte care, transpuse în ideologii, au condus la dezastrele secolului al XX-lea.

„Progresismul”, indiferent sub ce denumire se ascunde, pentru a-și acoperi incapacitatea de a produce valori noi, autentice, folosește cele mai perfide mijloace, mergând până la răstălmăcirea celor deja consacrate istoric, reinterpretându-le rosturile, ceea ce reprezintă o adevărată perversiune ideatică (pg 62). Cel mai evocator și uluitor exemplu (citat deja) de perversiune ideatică este faptul că, democrația de pildă, nu ar mai reprezinta voința majorității, ci tirania majorității, caz în care minoritățile, oricare ar fi ele, trebuie nu numai ocrotite, ci îndreptățite la unele privilegii, indiferent de ținuta lor morală sau atitudinea lor civică (vezi ideologia de gen). În opinia ierarhului, prin relativizarea și bagatelizarea adevăratelor valori ale umanității: credința, familia și tradiția (care nu întâmplător sunt și valori creștine), „progresiștii” au devenit adevărați „pirați spirituali”, fără ca aceștia să-și dea seama că navighează pe valurile fundamentalismului agresiv, devenind astfel, un pericol pentru umanitate, prin persuasiunea lor agresivă în a ne convinge de adevărul lor, mărunt dar ideologizat (pg 52).

Pornind de la îndemnul hristic „îndrăzniți, nu vă temeți”, ascuțișul satirei autorului este absolut necruțător pentru cel, sau cei, care într-o totală ignoranță, încearcă să pună la îndoială valorile naționale. Acești rătăciți nu realizează că au în față o personalitate profund ancorată în spiritul și ethosul național, că provine dintr-o zonă în care, secole de-a rândul, privirea peste Carpați, a unui popor obidit, era singura purtătoare și dătătoare de speranță, că spiritualitatea, limba și cultura au înfăptuit acea uniune sufletească premergătoare Marii Uniri, de care vorbeau Mihai Eminescu și Nicolae Iorga.

Nu este greu de imaginat că acești pachidermi ideologici sunt urmașii acelorași altoiuri scorburoase ai perioadei interbelice care, în spirit marxist, demonstrau că România este un stat imperialist și trebuie dezmembrat. Acum „noii progresiști” au renunțat la marota imperialistă, dar în schimb nu văd în România decât o catastrofă, cetățenii ei sunt retrograzi, limba română nu este decât o limbă care trebuie păstrată pentru înjurături (vezi „Politice” de H.R. Patapievici), tradițiile sunt barbare, iar Biserica – lovită și ea din toate părțile – a devenit țintă pentru că a rămas singurul bastion în fața tăvălugului „progresist”, ca și cum globalismul nu ar fi tot o formă de imperialism.

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.