„Gândim la credință și cugetăm la știință.” – Nae Ionescu
Preambul: Actuala pandemie de Covid 19 ne-a arătat cu asupra de măsură cât de neputincioasă este știința într-o situație limită, cât de limitate sunt mijloacele ei, iar acelea câte sunt, cât de greu se pun în aplicare. Pentru populația expusă riscului nu s-au găsit decât aceleași mijloace ca în secolul al XV-lea, adică: carantinare, mască și izolare, toate făcute haotic, în goana neîntreruptă și neputincioasă după focarele de îmbolnăvire, culpabilizând sistemul care și-a arogat cu o inconștiență crasă rezolvarea epidemiei spitalizând tot ce se putea spitaliza (de la asimptomatici – la bolnavi critici, blocând rețeaua spitalicească) și în cele din urmă culpabilizând populația pentru evoluția unui fenomen natural, greu de stăpânit și defectuos apreciat.
După gafele monumentale comise, începând cu defilarea macabrelor izolete ale domnului Arafat (fără nici o legătură cu epidemiologia, bolile infecțioase și microbiologia), carantinările voluntare a unei populații netestate venite din zonele de foc ale Europei contaminând efectiv țara, s-au adăugat și implicațiile factorului politic în ideea neinspirată de a capitaliza necazul unui popor, dar a făcut-o de o manieră atât de stângace și ridicolă încât ar putea stârni zâmbetul dacă nu ar fi tragic. Pentru orice student în medicină, care a trecut prin cursul de igienă și epidemiologie (ca să nu vorbim de specialiști) este foarte clar că în abordarea epidemiologică a unei epidemii, esențiale sunt trei lucruri: 1. izolarea și tratamentul bolnavilor; 2. Izolarea și supravegherea contacților și 3. Imunizarea populației atunci când există vaccin.
Or, izolarea și tratamentul bolnavilor presupune depistarea lor printr-o testare masivă (în masă) a populației dat fiind evoluția epidemică necontrolată cu extensie la nivel național, pentru că s-a văzut clar, că mijloacele de prevenție sunt total ineficiente. Nici valul al doilea care s-a dovedit mult mai redutabil și care pune la grea încercare sistemul medico-sanitar, nu a scăpat de această scandaloasă intruziune a factorului politic. Comitetul științific a cărui structură stârnește râsul (vezi „Pandemia cu coronavisus și sistemul medico-sanitar”, Monitorul de Vaslui, mai 2020) este ca și inexistent, iar experții (nu specialiștii) care nu știu cîți au făcut în viața lor o anchetă epidemiologică, sunt doar invocați în emisiunile televizate ale unor persoane care nu au nici o legătură cu domeniul medical, iar rezultatele se văd.
Singurii îndrituiți să dispună strategia abordării epidemice și să impună restricții sunt epidemiologii, infecționiștii și microbiologii. Nici comuniștii nu au îndrăznit să procedeze altfel, nici n-au închis biserici, cu atât mai puțin să pătrundă barbar în timpul ceremonialului religios și slavă domnului, au eradicat epidemii a căror gravitate era incomparabil mai mare, cum au fost: tifosul exantematic, malaria, poliomielita, gripa (1957 și 1971), tuberculoză etc. (Dr Ion Buzdugan – Memorii-șase decenii de epidemiologie, Ed Vasiliana, Iași, 2020). Carantinarea haotică și discreționară, folosirea structurilor de forță în impunerea restricțiilor au cauzat numeroase nemulțumiri și chiar proteste. Intre toate structurile cea mai ostracizată este Biserica Ortodoxă (vezi PS Ignatie – Maladia ideologiei și terapia Adevărului.Ed Horeb, 2020 și protestul IPS Teodosie, ca și pelerinajele din România anului 2020).
Cum este evident că latura științifică a abordării epidemice este oscilantă și ineficientă în România (din motivele enunțate mai sus), elementar, uman și de bun simț este să lași poporul să-și practice convingerile, bineînțeles cu respectarea regulilor (aparținând oricum secolului al XV-lea) pe care biserica noastră a dovedit, prin experiența sa istorică, că știe să le aplice. Este și motivul pentru care o mică incursiune în complementaritatea dintre știință și credință mi s-a părut necesară. „Ridică-te și mergi. Credința ta te-a vindecat” (Matei 9,22).
Introducere. Aparenta contradicție semantică a celor doi termeni, știință și credință (în sens religios), își are sorgintea în planul diferit în care fiecare se regăsește. Prima – cu o conotație pragmatică evidentă operând în domeniul material, născută din necesitatea omului de ași satisface nevoile materiale imediate fiind astfel fundamentul pe care s-a clădit civilizația timpurilor noastre, iar a doua – cu o conotație spirituală, la fel de evidentă aș spune, operând în lumea imaterială, dar cu impact major asupra sufletului și atitudinii umane. Această contradicție avea să capete dimensiuni tragice în secolul al XX-lea, când civilizația industrială în ascensiune, bazată pe progresele tehnico-științifice, avea să fundamenteze doctrina materialist atee cu impact asupra concepției despre lume și viață, doctrină care aplicată societății umane (spontan, dirijat sau prin forță) a condus la structurarea unor societățiu în care credința, exclusă din viața socială, era în cel mai bun caz tolerată. Consecința? Un adevărat martiriu în care milioane de oameni, credincioși sau slujitori ai altarului, aveau să înnobileze cu sângele lor cel mai uman și moral sentiment pe care-l cunoaște umanitatea – credința.
Indiferent sub ce formă s-ar manifesta credința religioasă, ea rămâne o cerință intimă a sufletului omenesc, ca o nevoie organică de transcendent spre o lume către care aspiră orice ființă umană. Cu toate că de-a lungul timpului, numeroase personalități științifice au arătat că între știință și credință nu există contradicție, ambele completându-se de fapt de o manieră perfectă, societatea modernă continuă să adâncească prăpastia artificial creată între ele, aspect care nu poate fi decât dăunător existenței intime a fiecărui individ. Iată cum, de pildă, marele nostru gânditor și om de știință N C Paulescu, răspunzând unor afirmații cum că religia moare sub loviturile rațiunii și științei (Bernard Lazare în L-antisemitisme), afirmă că: „religia creștină nu poate să moară prin adevărata știință ci din contra, adevărata știință ar reînvia-o mereu”, sau afirmației că religia creștină moare în chip natural, pentru că ea a corespuns unei anumite perioade a civilizaței umane, savantul răspunde prompt: „dar adevărata știință ne-a arătat că creștinismul este Adevărul care este etern și deci nu moare niciodată, el nu corespunde unei perioade a civilizației pentru că este civilizația însăși și acum și pururea și în vecii vecilor, iar dacă este vorba de absurd -continuă savantul – apoi absurde sunt doctrinele materialiste și ateiste, doctrine inepte care trebuie izgonite definitiv din știință”. La rândul său Petre Țuțea, 60 de ani mai târziu, spunea că «teologia este o știință sacră, superioară prin măreția obiectului său, obiect ce lipsește celorlalte științe întemeiate pe rațiune și natură. Or, rațiunea umană și natura se înalță, dar numai dacă sunt revelate, adică sunt mutate în teologie».
Atunci când punem în discuție nevoia omului zilelor noastre de știință și credință punem de fapt în discuție omul în integralitatea lui: trup și suflet, punem în discuție condiția lui istorică și socială, în sfârșit, punem în discuție perspectiva lui ca ființă biologică și socială integrată într-un mediu și context dat.
În dezbaterea chestiunii aș pleca tot de la o afirmație pe care același Petre Țuțea o făcea în volumul III al Antropologiei creștine „Omul a căutat din totdeauna în evoluția sa să îmbine utilul cu comodul mental” aserțiune la care se rezumă de fapt întreaga lui istorie. Cu alte cuvinte satisfacerea utilului, care nu înseamnă altceva decât crearea acelor comodități de viață care să-i împlinească nevoile fizice și biologice: adăpost, hrană, vestimentație, ambient agreabil, comunicare, informare, acces la cele de trebuință, iar satisfacerea comodului mental, acele facilități care să-i înlesnească cunoașterea, plăcerea și bucuria senzorială (cum ar fi de exemplu arta), dar mai ales să-i jaloneze și să-i ofere calea vieții veșnice, pentru că (am spune noi) omul cu greu acceptă finitul vieții pământene, întotdeauna a nutrit speranța unei continuități dincolo de moarte care să-i prelungească existența terestră într-o ipostază convenabilă, sau măcar ca o alternativă mai bună și chiar ca o răsplată pentru ceea ce viața pământeană nu i-a oferit.
În ce măsură aceste două laturi s-au îmbinat efectiv în atitudinea individului ca entitate și a colectivităților umane ca structuri sociale, este o problemă discutabilă pentru că depinde de foarte mulți factori. Sigur este faptul că de-a lungul istoriei aceste două aspecte (știința și credința) au cunoscut fluctuații în favoarea uneia sau alteia, dar ceea ce pare de asemenea o certitudine este faptul că ele au coexistat, coexistă și vor coexista atâta timp cât omul va ființa ca entitate biologică și spirituală.
Revenind la chestiunea de fond: satisfacerea utilului, adică a acelor necesități imediate (fizice și biologice) care să-i facă viața omului mai agreabilă, este în fapt ceea ce noi numim civilizația pe care omul și-a creat-o de-a lungul existenței sale pământene. În spatele civilizației materiale pe care noi o trăim și de care ne bucurăm astăzi, se așterne un drum istoric pe care omul l-a parcurs de-a lungul a peste 600.000 de ani, sau altfel spus de-a lungul a peste 20.000 de generații. O metaforă extrem de sugestivă a acestui drum aparține unui sociolog francez care compară parcursul istoric al omului cu traseul unui atlet care pleacă din preistorie, aleargă continuu pe un drum lung ce parcă nu se mai termină, trecând prin zone aride, habitaturi naturale, virgine și deodată ajunge în epoca modernă în care apar așezări umane, întinderi cultivate, orașe, zone industriale, străzi iluminate, drumuri de fier, autostrăzi, în sfârșit peisajul luxuriant al zilelor noastre, aspecte ce apar numai pe ultima sută de metri sugerând progresele uriașe realizate în domeniul civilizației materiale în ultima sută de ani. Este de fapt drumul civilizației umane.
Care este suportul pe care se sprijină civilizația de astăzi? Este capacitatea omului de a raționa și spiritul său inventiv, adică facultățile superioare ale creierului uman, care transpuse în fapt nu înseamnă altceva decât știință. Așa că, dacă din punctul de vedere al evoluționismului materialist, omul a fost capabil să-și construiască propria-i civilizație în momentul când a devenit un animal științific, adică creierul lui a atins capacitatea de a raționa, din punctul de vedere al religiei el a avut această capacitate în momentul când a mușcat din fructul cunoașterii (simbolic vorbind), prin urmare el a avut dintru început toate facultățile necesare, pentru că este creația lui Dumnezeu care l-a făcut după chipul și asemănarea sa.
De ce omul face știință?
Poate mai interesantă ar fi întrebarea de ce numai omul face știință, iar celelalte viețuitoare nu? sau mai bine spus de la ce punct și până la ce punct acțiunea unei ființe viețuitoare poate fi acceptată ca știință? Pentru că în definitiv omul este o ființă viețuitoare ca oricare alta, a cărui existență este supusă acelorași finalități comune oricărei ființe, fie ea bacterie, plantă sau animal. Problema pusă nu este întâmplătoare pentru că, o privire atentă în lumea viețuitoarelor, indiferent de nivelul de dezvoltare pe scara animală s-ar afla, arată că orice ființă viețuitoare intreprinde acțiuni practice și utile ei de o acuratețe ieșite din comun.
Structura adăpostului de pildă, îndeplinește aceleași funcțiuni, începând de la vierme – care-și sapă galeria pentru a se adăposti, în capătul ei având o încăpere circulară pentru depozitarea hranei, continuând cu albina – care-și confecționează fagurele unde depune mierea cu o precizie care poate stârni invidia oricărui tehnician, furnicile și termitele – își construiesc adăposturi supraetajate prevăzute cu stâlpi de susținere și contraforturi care pot rivaliza cu măiestria celei mai perfecte opere inginerești, puiul de pasăre – ținut în captivitate și eliberat la maturitate în mediul său natural își va construi cuibul cu o măiestrie desăvârșită, fără să fi văzut vreodată cum se construiește sau să fi fost învățat de cineva. Și exemplele din natura vie pot continua la nesfârșit.
De unde această măiestrie? De unde această precizie în executarea unor acte de o asemenea complexitate? Acte care presupun proceduri, timpi, alegerea materialelor și plasarea lor într-o ordine și formă desăvârșită. Este gândire? Este experiență? Este cunoaștere științifică? Desigur că nu. Este latura instinctuală a comportamentului ființei vii (instinctul), adică acea activitate caracteristică oricărei ființe, care se desfășoară fără învățătură prealabilă și care există în însăși structura ființei viețuitoare ca o condiție sine qua non a existenței sale, fără de care viața nu ar subzista și nu s-ar putea perpetua.
Pentru că prin instinct ființa viețuitoare își asigură nevoile bazale, adică de subzistență (nutriție), apărare (relație,conservare) și reproducere (perpetuare a speciei). Însăși dragostea cântată de poeți, sublimată de artiștii plastici și binecuvântată de Biserică, corespunde unui instinct care se manifestă dincolo de rațiune și care corespunde unei cerințe biologice de bază, adică perpetuarea speciei din care individul face parte.
Aș vrea să subliniez faptul că aceste deziderate existențiale, care devin activități practice, se regăsesc în toată lumea viețuitoare. La om însă, capătă o conotație științifică prin capacitatea lui de a observa, înțelege și selecta, de a discerne între util și inutil, bine și rău, frumos și urât, de a stabili relații între fenomene, a descoperi cauzele unor fenomene, de a le reproduce în condiții de laborator sau industriale, de a emite ipoteze, teorii și legi, cu alte cuvinte de a face știință, toate acestea cu scopul de a-și asigura subzistența și siguranța existenței sale, altfel spus, pentru a-și crea confortul material și implicit pentru a ajunge la civilizația zilelor noastre.
O incursiune sumară în istoria științei ne arată că de fapt începuturile ei se plasează în preistorie, cu aproximativ 40-50.000 ani în urmă, când omul reușește să reproducă focul prin frecarea a două lemne sau ciocnirea a două pietre. Știința se dezvoltă lent trecând prin etape succesive de la nivelul omului preistoric, de culegător de hrană (perfect integrat în habitatul său natural), la situația omului producător de hrană (începutul realizării habitatului propriu prin sedentarizare), cu cele 2 etape: păstoritul și agricultura, apoi comerțul și industrializarea și în sfârșit revoluția tehnico-științifică și informatică pe care o trăim astăzi. Deși știința a precedat din totdeauna etapele importante pe care societatea umană le-a parcurs, ea a pornit în totdeauna de la necesități practice. Așa de exemplu grecii au dezvoltat mecanica și matematica în strânsă legătură cu arhitectura și ingineria militară. Schimburile comerciale au încurajat construcția de nave, orientarea pe ocean și astronomia. Industrializarea a devenit posibilă odată cu descoperirea mașinii cu abur, apoi cu combustie internă etc.
Unde este știința astăzi?
Toate aceste realizări în plan științific au contribuit la dezvoltarea unei civilizații materiale de care omul nu se mai poate dispensa astăzi, toate datorate însă capacității lui de a face știință. Întotdeauna însă a urmărit un țel utilitar, dominante fiind dorința de a-și prelungi viața, a evita moartea, sau să sporească fecunditatea pământului pentru a-și procura bunurile necesare traiului.
Astăzi știința face parte din existența noastră. Cu ajutorul științei societatea umană a devenit un mediu selectiv, cu tendința evidentă de a se detașa complet de natură, pe care, chiar dacă are pretenția că o cunoaște, în mod sigur nu o mai înțelege, știința reușind astfel să artificializeze viața omului în întregime. Realizările științei fac parte din viața cotidiană a omului zilelor noastre care nu-și mai imaginează faptul că nu poate avea lumină electrică când apasă pe întrerupător, apă curentă când deschide robinetul, comunicare instantanee prin telefon sau internet, deplasarea rapidă cu mașina sau avionul, cele necesare traiului atunci când își face aprovizionarea într-un supermarket etc. Indiferent dacă omul face știință sau se folosește de realizările ei fizionomia lui s-a schimbat fundamental sub aspect psihologic. Omul a devenit conștient de forța sa, și-a adjudecat natura folosind-o discreționar și exclusiv în folosul său, și-a construit un model de viață artificial la care nu mai poate renunța, mod de viață care îl transformă și pe el, reconstruindu-se la rândul său și remodelându-se mereu.
– continuare în numărul viitor –
• Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
