Femeile și rolul lor social

0
1626

„Ne îndreptăm nepăsători spre prăpastie, acoperindu-ne ochii cu ce nimerim, numai să nu vedem încotro alergăm.”

Blaise Pascal

De când a apărut fenomenul feminismului organizat (cam de pe la jumătatea secolului al XIX-lea) s-a tot vorbit despre acesta fie ironic, fie exaltat, fie condamnatoriu sau chiar apologetic, ba s-a considerat, uneori, că se tratează de vreo altă găselniță ultra-democratică a lumii moderne, o gogoriță nu neaparat utilă, ci generatoare de complicații neprevăzute. Că valorile feministe sunt utile pentru miliardele de femei ale lumii nu se pune problema în țările cele mai civilizate, ba aceste valori sunt necesare și pentru celelalte state, măcar fie și numai ca etalon de comparație sau sistem de referință și nivel de aspirație. Aș putea intra în domeniul generos ca ideatică și conținut al feminismului (oricine dotat cu preocupări și cunoștințe o poate face), însă nu acest lucru constituie subiectul articolului de față și nu cred că dacă o persoană s-a născut, din pură întâmplare, femeie, e absolut abilitată și obligată să facă lobby în favoarea problematicii feministe. Liberul arbitru nu neagă sau aprobă și nici nu compensează nașterea. Liberul arbitru este, din fericire, uni-sex!

*

Personal, consider că femeile au dreptul să decidă dacă vor sau nu să beneficieze de… drepturi! Există nenumărate femei care țin să-și păstreze stilul de viață tradițional, în care bărbatul e „capul gospodăriei” ce stabilește sarcini, ia hotărâri, ba chiar își bate, de-a valma, soția și copiii, totul situându-se, astfel, în parametrii firești de funcționare a familiei obișnuite. În acest caz, nu are sens să se protesteze, de exemplu, contra violenței domestice, deoarece nu ar conduce decât la zguduirea din temelii a unor cutume înrădăcinate de veacuri, care au dihotomizat clar rolurile sociale caracteristice reprezentanților celor două genuri. Pe undeva există și un fir de dreptate – peste tot în natură suntem înconjurați de perechi: cerb – căprioară, vrăbior – vrăbioară, crab – „crăbioară”, leu – leoaică etc., deci bărbat – femeie, cu atribute și atribuții proprii în familie și în societate. De ce le-ar păsa acestor femei de drepturile obținute prin lupta feministă? Pentru ele e firesc să „stea la cratiță” în dauna carierei și să-și servească soții în ciuda criticilor verbale ori fizice.

Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului!

Nu-i da femeii ceea ce nu vrea! (E dreptul ei sfânt de a nu accepta binele în cazul în care consideră că-i face rău și se mai spune că bine cu forța nu se poate.)

În ceea ce privește egalitarea sexelor, trebuie neaparat să-mi prezint în acest context propriul meu punct de vedere.

Cercetările demonstrează că femeile au mai dezvoltată decât la bărbați latura afectivă a personalității lor, gândirea analitică și inteligența emoțională. Ele sunt tentate să judece mai mult cu inima decât cu creierul, ceea ce le și recomandă, dealtfel, pentru câmpurile profesionale ale Sănătății, Învățământului, Asistenței Sociale și Protecției Copilului (deși nimeni nu le înterzice să fie și astronauți, dacă o doresc și fac față „fișei postului”). Politicile feministe, integrate, la rândul lor, în politica generală a considerării umanului, au reușit, mai ales în ultimul timp, să deplaseze accentul de pe vechea modalitate de vizionare a sexelor (cea tradițională) pe una nouă, nu neaparat mai bună dar, oricum, mai democratică, mai în acord cu principiile „corectitudinii politice” și a non-discriminării. Eu am considerat mereu că egalizarea absolută dintre sexe se va face doar atunci când vor fi apreciate egal potențialitățile celor două genuri. Cu alte cuvinte, dacă o femeie poate căra, să spunem, maxim 50 de kg și un bărbat maxim 100 (exemplul meu favorit, pe care l-am mai folosit și altădată), ei sunt egali, deoarece ei dau MAXIM-ul de implicare, de efort, de responsabilitate. Dacă femeia excelează în simțire, iar bărbatul în rațiune (vorbim în termeni de generalitate, bineînțeles) și dacă ambele calități sunt exploatate și apreciate maximal, atunci femeia este egală cu bărbatul. Pentru că, până la urmă, nu se poate pretinde ca unul să dea mai mult decât poate da, ori să ducă mai mult decât poate duce – fiecare trebuie, doar, să-și dezvolte cât mai mult potențialul propriu și să-l uziteze în viața de zi cu zi. În rest, sunt perfect de acord cu diferențierile transversale și particulare. Ca femeie, nu-mi doresc să sap șanțuri ori să lucrez pe o platformă petrolieră și n-am visat să devin astronaut. Îmi place să fiu tratată cu politețe, să fiu ocrotită și să primesc o floare. Sunt atribute ale feminității pe care nu le-aș schimba pentru a fi egala „sexului puternic”. Din acest punct de vedere, sunt foarte de acord cu Mihai Eminescu, care afirma că „egalitatea nu există decât în matematică”.

*

Făcusem o analiză, nu cu foarte mult timp în urmă, a mijloacelor prin care politicile feministe s-au manifestat în plan social, în politică, în manualele de școală, în schimbarea de mentalitate a popoarelor (inclusiv în România). E adevărat, delimitarea clară a rolurilor sociale ale genurilor nu mai este atât de strictă ca în trecut, în manuale fetițele nu mai sunt prezentate ca ajutoare ale mamelor în bucătărie, iar băiețeii ca perteneri ai taților pe terenul de sport, violența conjugală nu mai rămâne doar în familie, prostituția și pornografia primesc lovituri dure, iar dreptul la muncă și dreptul la vot pentru femei au sporit enorm independența acestora și capacitatea lor de a lua și de a aplica decizii legate de ele însele. E foarte bine, deocamdată, dar finalitățile pe termen lung sunt încă departe, ca să nu mai pomenim de faptul că obiceiurile de veacuri nu se pot modifica substanțial în câteva decenii. Apar, în acest mod, dese rupturi între teorie și practică.

În ciuda „afirmării feminine”, rolurile tradiționale se vor păstra în continuare, deoarece mereu va fi nevoie de făcut mâncare, curățenie…, copii. Participarea încă este de fațadă, marea majoritate a femeilor, chiar, e tot misogină, implicarea nu se face, întotdeauna, pe criteriul calității, ci pe aspect fizic ori relații „de cumetrie”, iar perceperea de către populație a succesului unei femei este adesea realizată prin prisma apropierii de un „pilon de susținere” masculin. Sunt doar câteva dintre manifestările pe care mie-mi place să le numesc semnale ale unei „dictaturi de gen”. De ce le numesc așa? Am să încerc să explic.

Omenirea e pornită pe fapte mari, axându-se pe valori precum: democrație (prost înțeleasă – acumularea de capital individual este făcută pe seama celor mulți, a demos-ului), egalitate („dar nu pentru căței”), calitate (indiferent de la ce sex provine!), performanță (chiar dacă în tăbăcitul pieilor), nediscriminare (în afară de cea inversă, aceea se poate!), legalitate (ce mai contează că legea e inechitabilă?), umanism (dar e permis să-l bombardăm pe dușman), iar lista ar putea continua… De ce am spus că este vorba despre o „dictatură de gen / sexuală”? Pentru că adesea suntem „ghidați” să ne alegem sexul, în funcție de cariera profesională pe care intenționăm s-o urmăm. Pentru că dacă, dorești succesul, ești obligat să lupți, de cele mai multe ori necinstit, ca să cucerești poziția celuilalt sex (citisem undeva că femeile au mai numeroase împliniri profesionale dacă folosesc un parfum bărbătesc, acesta garantându-le un aer de masculinitate ce trezește încrederea celorlalți în capacitatea lor de a rezolva probleme). Pentru că trebuie să-și asumi un alt rol social și, prin extensie, un alt gen pentru a răzbate într-o lume în care valoarea nu mai e dată de calitatea morală și de sârguința în muncă, ci de abilitatea de a naviga printre cerințele contradictorii ale unor politici sociale care pretind, spre exemplu, să avem un anumit număr de parlamentari / deputați femei, indiferent de calea de promovare a acestora și de ceea ce realizează ele de pe poziția ocupată în eșalonul „puterii”. Este vorba de o „dictatură sexuală” tocmai pentru că aceasta îți cere să nu ai… sex!

Se poate, totuși, argumenta că tocmai această concurență între genuri, care se manifestă în contemporaneitate, este o dovadă de egalizare a genurilor. Deoarece unii bărbați se fălesc cu schimbatul scutecelor, iar unele femei sunt militante acerbe pentru drepturi civile, de pildă, mie-mi place mult următorul micuț dialog dintre soț și soție:

„Ieși, bărbate, de sub pat!

Nu ies, fă, că sunt bărbat!”

 Cleopatra Ravaru

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.