Dan Ravaru – în „Memorialul” său „Umoristic” (II)

0
604

“Cei care uită trecutul sunt condamnați să-l repete.” – George Santayana

Un alt aspect este înclinația nativă spre umor care prin cultură devine unul fin, cultivat, care străbate întreaga scriitură fără să ocolească însă umorul neaoș, genuin, întâlnit în deplasările sale pe plaiurile patriei și pe care îl redă pe alocuri (pg 53). Nu e de mirare că în umor am putea găsi cheia succesului său, atât în viața personală, cât și în activitatea sa profesional-științifică. Pentru că, dincolo de o prezență agreabilă, Dan Ravaru prin întreaga sa fizionomie îmbracă aspectul bonomului, a omului cu o înclinație specială spre latura anecdotică a existenței, cu alte cuvinte a omului capabil să facă haz de necaz (pg 20). Credem că prin aceasta a reușit să depășească vicisitudinile vieții, a reușit să-și depășească propria condiție, care de altfel i-a marcat întreaga existență, dar în același timp l-a scutit de corvezile ideologice comune oamenilor de cultură și din cultură (pg 149).

Mai mult, a reușit să-și păstreze echidistanța față de realitățile vremii, taxând cu umor eforturile zadarnice ale unor politruci de ocazie, semidocți obsedați și, de ce nu, să reducă tragicul existențial comun în comicul de limbaj și de situație (pg 53). Nota autobiografică, privită prin prisma comicului de situație, transpare din fiecare pagină a cărții și se regăsește în fiecare etapă a devenirii sale, din care autorul va extrage momente umoristice conform sănătosului principiu că „ziua în care nu ai râs este o zi pierdută”, modalitate prin care, în egală măsură, face să strălucească rarele sale zile senine din mulțimea celor triste de care a avut parte cu prisosință (pg 86).

Terapia prin umor a realităților politice ale vremii

Această viziune în abordarea realităților îl face pe autor să privească în jur cu îngăduința omului care cunoaște din plin suferința și chiar cu înțelegerea că multe din apucăturile omenești „pot fi tratate dacă nu sunt nocive”. Consecvent convingerii sale va trata aceste abateri în trei registre distincte, câteștrele într-o manieră detașată, blândă, lipsită total de aspectul agresiv, furios sau pătimaș (pg 76). Așa încât va folosi arma disprețului, pentru cei care acced prin mijloace necistite, adică a parveniților (pg 46), arma satirei atunci când se referă la instituții (liceul altădată făcea cât trei universități astăzi), sau pentru persoane când se referă la migrația în căutarea unui loc de muncă (Italia și Spania sunt astăzi ceea ce erau odată Brașovul și Bucureștii) și, desigur, umorul, arma sa predilectă, pe care o folosește deopotrivă împotriva sa, dar mai ales împotriva celor din jur care considerau că sunt posesorii adevărului absolut (pg 128).

Din nefericire, epoca respectivă a fost marcată de realități crude, multe dintre ele depășind cu mult ceea ce presupune noțiunea de nociv și pe care autorul nu ezită să le taxeze ca atare. Așa de exemplu votul din 1946 (pg 10): „ce să vezi? minune mare/votezi ochiul, iese soare” care avea să schimbe radical destinul națiunii, fenomen care se mai întâlnește și astăzi confirmând butada stalinistă: „nu contează cine votează, contează cine numără voturile”. Sau în domeniul educației tineretului (pg 15) care, de departe, era miza noii societăți avută în vedere de sistem și în care invariabil pionierii erau copiii lui I. V. Stalin și ai Anei Pauker (Hannah Rabinsohn din Codăești) cărora trebuiau să le trimită cadouri și angajamente.

În același registru se petreceau lucrurile și pentru tagma studențească, prin invariabila întrebare „ce este sau ce a fost tatăl dumitale? pusă de politrucii universitari care, de regulă, erau prorectori, prodecani și destui torționari din structura catedrelor (pg 33). De răspunsul dat la această întrebare fatidică depindea plasarea studentului între cei cu origine sănătoasă sau în categoria dușmanilor de clasă, cu consecințele de rigoare (excludere din învățământ sau reeducare în stilul centrelor de reeducare tip Pitești).

Nu mai puțin dramatică este secvența care se referă la sintagma „numerus clausus”, preluată de comuniști de la mișcarea studențească a anilor 22 ai secolului trecut, prin care se dorea introducerea proporționalității studenților la admiterea în facultăți conform cu structura etnică a populației (70% autohtoni și 30% alogeni), transformând-o într-o proporție de 70% pentru muncitori și țărani și 30% cu destinație pe care nimeni nu o știa, ușor de intuit faptul că era pentru odraslele noii protipendade comuniste (pg 34).

Impactul asupra culturii tradiționale

Siluirea folclorului, agresarea artei tradiționale prin răstălmăcirea obiceiurilor și cenzurarea lor, modificarea versurilor, realizarea de creații noi în spirit partinic pe teme etnofolclorice, crearea de noi tradiții care să înlocuiască tot ceea ce era caracteristic ethosului nostru cultural și mai ales înlăturarea texturii religios păgâne tipică creației noastre populare erau modalități prin care se încerca schimbarea paradigmei culturale, demers la care au subscris din nefericire mulți intelectuali de marcă (pg 49). Un exemplu este balada „Măriuca”, conceput pe motive folclorice de nimeni altul decât Octavian Paler, ca odă adusă încheierii cu succes a colectivizării agriculturii în 1962. Acest personaj devotat noii ideologii va conduce radioteleviziunea română, ca apoi, imediat după victoria revoluției din decembrie 1989, să se erijeze într-un soi de moralist al noii societăți, minunându-se nevoie mare cum de mama sa avea puterea să se roage lui Dumnezeu cu atâta credință și smerenie. În trăirea lui materialist atee nu-și dădea seama că de fapt mama sa era substanța spirituală a poporului său, iar el nimic altceva decât altoiul bolșevic într-un sistem străin de neam și țară, pe care l-a servit și de care s-a servit.

În aceeași categorie intră și Silviu Brucan (alias Saul Brukner) care, în calitate de comunist ilegalist, va pune umărul la bolșevizarea țării, apoi în calitate de sfetnic de taină al lui Gheorghe Afanasievici (alias Gheorghe Gheorghiu Dej) și redactor șef al ziarului Scânteia, apoi director al Radiodifuziunii Române în anii 50-60 ai secolului trecut, va înfiera cu mânie proletară dușmanul de clasă, ca după 1989, în cartea sa „Generația irosită” să se arate foarte mirat de atrocitățile care avuseseră loc în temnițele comuniste, atrocități de care societatea nu ar fi știut nimic, nici măcar faptul că temnițele comuniste depășeau numărul spitalelor.

Umorul se regăsește din nou la el acasă când vorbește despre Constantin Tănase și festivalul cu același nume care se desfășoară fără întrerupere ajungând anul acesta la a XXVI-a ediție. Printre savuroasele evocări ale marelui om de teatru se regăsește și o restituție biografică importantă în „Constantin Tănase și Valea Racovei” (pg 69), contrazicând absurda fantezie cinematografică a lui Sergiu Nicolaescu intitulată Actorul și Sălbaticii și arătând că de fapt marele actor a fost o victimă colaterală a sistemului comunist, sistem care cu greu accepta umorul și îl digera și mai greu.

Optimismul autorului la finalul acestor realități prezentate cu umor rămâne totuși viu, chiar dacă constată resemnat că limbajul tinerelor noastre june depășește limitele pitorescului (fără să mai punem la socoteală comunicarea on-line) sau unele reprezentații parlamentare sau televizate care l-ar putea lăsa fără replică pe însuși Caragiale.

Concluzii

Până la urmă, cartea este o istorie vie a unui regim văzut prin prisma unei evoluții individuale în toate ipostazele sale: copil, elev, student, tânăr profesor, truditor în ale culturii, autor de carte și om de cultură, față în față cu duritatea unui regim intolerant, pe care reușește să-l prezinte într-o tușă umoristică extrem de agreabilă, fără să bagatelizeze fondul chestiunii. Trebuie de remarcat faptul că tot ceea ce cartea ne oferă cu generozitate, într-un stil foarte plăcut, reprezintă mai degrabă o istorie stilizată a unui trecut pe care generația războiului a trăit-o din plin, iar generația actuală cu greu și-o imaginează.

Lectura devine una și mai plăcută prin frumusețea discursului și dialogului, a umorului și anecdoticii, aspecte ce netezesc asimilarea cu ușurință a fondului. Ca unul care fac parte din generația profesorului Dan Ravaru, pot depune mărturie asupra veridicității evocărilor. În egală măsură și pentru faptul că umorul și anecdota, ca și popularul banc, erau modalitățile specifice tratării cu seninătate a amenințărilor timpului, realități despre care generația tânără știe și va ști din ce în ce mai puțin. Până la urmă, lectura acestei cărți este o formă de cunoaștere a trecutului pentru a preveni repetarea greșelilor.

Chiar dacă este un fel de istorie umoristică, cartea rămâne totuși istorie, iar maniera în care autorul se exprimă relevă o formă a frumosului pe care îl exersează deopotrivă naratorul și cititorul, pentru că, până la urmă, „frumosul ca formă este finalitatea supremă a unei vieți înțelepte”, spunea Platon, iar cartea împlinește cu asupra de măsură această calitate.

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.