1 Decembrie 1918 – lecția demnității și solidarității naționale

0
447

În epoca modernă, națiunile, inclusiv românii, au început să sărbătorească, așa cum se cuvine, marile momente ale identității lor politice. În Vechiul Regat sărbătoarea națională era la 10 mai, în amintirea zilei când Principele Carol, viitorul rege Carol I al Romaniei, a sosit pe pământ românesc. Nu era singura sărbătoare oficială, dintre cele laice, pentru ca existau și altele, mai vechi – ca 24 ianuarie sau mai noi, apărute odată cu România modernă, care tocmai se năștea și se dezvolta.

Toate aceste sărbători oficiale erau marcate prin slujbe religioase, semn că primul gând era îndreptat către Dumnezeu, cu mulțumire și rugă pentru cei care nu mai erau, apoi veneau gesturile oamenilor politici, defilările și alte momente festive. La asemenea evenimente solemne erau invitate, ca astăzi, oficialitățile locale, personalități ale orașului și mai ales tinerii din școli cu scopul declarat de a le insufla sentimente patriotice direct de la oamenii care au făcut istorie.
A fost înlăturată monarhia, în 1947, a căzut și 10 mai din calendarul zilelor de sărbătoare ale românilor. Noul regim, comunist, își căuta și fabrica alte legitimări politice și ideologice. Găsește ziua de 23 august ce este smulsă din contextul istoric și propulsată în deschizătoare de zări comuniste. An de an semnificația acestei zile a fost tot mai încărcată și mai fastuoasă, ca să legitimeze un prezent care, neputându-se propulsa în viitor, căuta s-o facă în trecut.

După 1990, printr-o hotărâre a Parlamentului Român, 1 Decembrie devine Ziua națională, ca un omagiu al luptei seculare care încununează victoria strălucită a mișcării naționale a românilor de o parte și de alta a Carpaților. Marii reprezentanți ai unității neamului au fost țăranii și preoții cum sublinia istoricul Ncolae Iorga, care prin veacuri își mânau turmele în toate părțile, răspândind aceeași, credință, poezie, muzică și suflet românesc, iar școala a pregătit conștiințele românilor.

Marea Unire s-a plătit cu sute de mii de jertfe în Primul Război Mondial, pentru desăvârșirea idealului național și cunoscutul scriitor Barbu Ștefănescu Delavrancea, evidenția în 1916 că „ noi nu ne croim o nouă patrie, ci ne întregim.”

În memorabilele bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, oștenii regimentelor vasluiene, alături de întreaga armată română, s-au acoperit de glorie nemuritoare. În cartea de aur a neamului se înscrie la loc de cinste numele căpitanului bârlădean Grigore Ignat, comandantul companiei de mitraliere care și-a sacrificat viața pentru apărarea gliei străbune. Victoriile strălucite din vara anului 1917 au împiedicat ocuparea întregii țări și au pregătit Marea Unire de la 1918.

„Astăzi, ziarul Tribuna Tutovei din Bârlad, arăta faptul că visul de aur al tuturor românilor, se împlinește sub ochii noștri și dorobanții au pășit pe pământul sfânt al lui Ștefan cel Mare și Mihai. După suferințele de veacuri visul întregirii românilor se împlinește prin jertfa eroilor noștri”.

Peste o sută de mii de români veniți din toate părțile Ardealului la Alba- Iulia, cu trenul, căruțe, călări, îmbrăcați în haine de sărbătoare cu steaguri tricolore, au votat, duminică, 1 Decembrie 1918 , Unirea cu frații lor de peste Carpați, în acea Meccă a românismului.

Peste conjuncturi externe complexe și calcule politicianiste, actul istoric din acea zi apare ca o împlinire supremă a unui deziderat de veacuri, fiind fapta istorică a întregii națiuni române și nu opera unui om politic, partid sau guvern. Lecția lui 1 Decembrie 1918 este ziua demnității și solidarității naționale.

La 14 decembrie 1918, delegația de ardeleni venită la București să prezinte hotărârea de Unire regelui Ferdinand-primul ministru de atunci-Ionel Brătianu prezent la aceste manifestări, sublinia : „Vă așteptăm de o mie de ani și ați venit să nu ne mai despărțim niciodată… Bucuria noastră nu este numai a unei generații. Ea este sfânta bucurie a întregului popor român…”.

În august 1919, cu ocazia primei vizite în Transilvania a aceluiași prim-ministru, Iuliu Maniu-președintele Consiliului Dirigent- întâmpinându-l la Sibiu – exprima cu sinceritate sentimentele de recunoștință ale Ardealului că Vechiul Regat a fost la înălțimea chemării sale… iar Ionel Brătianu îi răspundea că Transilvania era „sâmburele tare al României Mari”.

Trebuie menționat că la 1 Decembrie, la Alba Iulia, națiunea română în acele momente s-a manifestat plenar. Românii nu erau singurii care aspirau la realizarea unității lor și nici singurii care doreau să-și exprime dorințele în adunări publice. Au fost însă singurii care au reușit să organizeze o reuniune populară de anvergura celei de la Alba Iulia. Nici polonezii, nici cehii, nici slovacii, nici sârbii, nici croații, nici grecii, nici ungurii, nici bulgarii nu s-au dovedit capabili să realizeze o adunare precum cea de la Alba Iulia.

Va fi întotdeauna extrem de dificil să ne exprimăm admirația și gratitudinea față de cei peste 100.000 de oameni care, în pofida unor dificultăți majore de transport și a obstacolelor pe care le-au așezat alții în calea lor, au găsit resursele necesare de energie și dragoste de neam, pentru a nu rata întâlnirea lor cu Istoria.

Cei 102 de ani care au trecut, n-ar trebui să ne facă să uităm marea lor realizare, întrucât românii din Ardeal au trăit un mileniu în singurătate, iar istoricul Petre P. Panaitescu considera că România după 1859 era ca un copil cu două brațe care își aștepta părintele – Transilvania. Nici demitizarea istoriei care este la modă astăzi, n-ar trebui să anuleze marile merite ale românilor adunați la Alba Iulia în prima zi a lui decembrie 1918.

Să nu uităm că încă din 1918, unirea tuturor românilor a fost asociată cu democrația, în înfăptuirea unui regim democratic pe toate palierele vieții publice. Se acorda prin Rezoluția de Unire, votul egal, direct, secret pentru ambele sexe pentru toți locuitorii, indiferent de religie și limba vorbită, exprimându-se încrederea în valorile europene.

Făurirea României Întregite a creat cadrul național și social-economic favorabil dezvoltării statului român în deceniile următoare, }ara fiind ca o casă edificată de înainatași ce trebuie întreținută de generațiile viitoare.

Aderarea țării noastre la Uniunea Europeană n-ar trebui, cu nici un chip, să ne obtureze sentimentele naționale, pentru că 1 Decembrie 1918 reprezintă catalizatorul necesar devenirii noastre, știind faptul că la baza puterii unui popor stă unitatea neamului. Gândindu-ne la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ne dăm seama că au existat momente când românii au binemeritat Grația Divină.

La acest moment aniversar, nădăjduim, asemenea înaintașilor noștri, în viitorul acestei țări, membră a NATO și a Uniunii Europene, în puterea de a-l înfăptui, într-o lume amenințată de globalizare, în care nu trebuie să dispară identitatea națională.

Astăzi, într-o lume agitată, în criză, în schimbare, când în România patriotismul este în declin și în Europa se vorbește tot mai mai mult de inutilitatea statului național unitar, e necesar ca marile momente din istoria neamului să ne încălzească inimile și să ne dea încredere în viitor, iar Marea Unire de la 1918 să nu fie înstrăinată.

Să binecuvânteze Dumnezeu România!

• Prof dr. Nicolae Ionescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.