Voievodul Vasile Lupu, între unitatea națională și unitatea panortodoxă (I)

0
746

„Domn pe care Moldova nu-l mai încăpea,

om cu hire înaltă, mai mult împărătească

decât domnească.” – Miron Costin

Încă sub impresia puternică a centenarului Marii Reuniri, finalizată și prin semnarea tratatului de la Trianon pe 4 iunie 1920, dată trecută mai degrabă sub tăcere de oficialitățile române, ni s-a părut utilă evocarea unei figuri istorice pentru care unitatea națională, dar și spirituală, venea ca o cerință ancestrală, deși sorocul marii aspirații naționale încă nu se împlinise. Evocarea devine cu atât mai necesară, cu cât în zilele noastre dezbinarea și vrajba, patronată de niște indivizi străini de neam și țară, a devenit o realitate dureroasă. Ba, mai mult, dintr-o detașare ipocrită profitând de conjunctura nefericită a acestei pandemii, lovesc cu satisfacție nedisimulată în ceea ce are mai scump acest popor: credința, biserica și nădejdea în ajutorul divinității.

Este vorba de voievodul Vasile Lupu, care, în istoria medievală a provinciilor românești, trece ca unul dintre cei mai luminați conducători, a cărui domnie a avut un impact major asupra emancipării economice și culturale a Moldovei, dar și prin prestigiul cîștigat în spațiul politic și spiritual al vremii sale. A avut parte de o domnie destul de lungă pentru acele vremuri, care a numărat nu mai puțin de 19 ani (1634 – 1653), ceea ce nu era deloc puțin, pentru că soarta principatelor române era la cheremul puterilor vremii (îndeosebi Imperiul Otoman) și a vecinilor hrăpăreți, prădători și vicleni,

Vasile Lupu va reuși să-și impună personalitatea și viziunea sa, reușind, în același timp, să ridice Moldova la rang de stat bine organizat, prosper și chiar misionar, pășind viguros pe drumul modernizării sale și orientării sale culturale și spirituale conform tendințelor vremii. Dotat cu o inteligență sclipitoare, cu un simț diplomatic extrem de ascuțit, beneficiind de o experiență practică bogată cîștigată în cei 18 ani petrecuți în sfatul domnesc al țării, unde a îndeplinit cea mai înaltă funcție în aproape toate dregătoriile, dar și posesorul unei averi impresionante (Beiul de Aur – cum îl numeau otomanii), sunt calitățile și posibilitățile pe care le-a folosit pentru a-și atinge scopurile și aspirațiile sale imperiale.

În felul acesta, Vasile Lupu va marca epoca sa prin realizări impresionante în domeniile: socio-economic, cultural și spiritual. La scara istoriei provinciilor românești, Vasile Lupu poate fi comparat doar cu Petru Rareș și Ștefan cel Mare – pentru Moldova, sau Mircea cel Bătrân și contemporanul său, Matei Basarab – pentru Țara Românească.

Date biografice

Fiul lui Nicolai Coci, un aromân grecizat, descendent al unei vechi și bogate familii din ținutul Epirului căsătorit cu o româncă din Moldova, se va stabili în Țara Românească în 1611, pe vremea domniei lui Radu Mihnea (1611-1616), la curtea căruia va fi agă. Data nașterii voievodului Vasile Lupu nu este cunoscută; se presupune doar că anul nașterii ar fi 1595, la fel ca și locul nașterii, fie în localitatea Poroișce (lângă Razgrad – Bulgaria), fie în localitatea Arbănaș (lângă Tirana – Albania), de aici și numele de Vasile Albanezul pe care îl folosește Dimitrie Cantemir în descrierile sale. „În vremea domniei lui Vasile Albanezul, Moldova a început să se trezească și să vină iarăși cu încetul din adâncul întuneric al barbariei ce se întinse asupra țării”.

Traseul instrucției sale nu se regăsește în datele sale biografice, dar prin cultura sa vastă (vorbea curent patru limbi: greacă, italiană, turcă și română, dar cu accent grecesc), este de presupus că a urmat înaltele școli ale Bizanțului, de aici și interesul său pentru cultură și spiritualitate, domenii prin care vedea calea emancipării poporului său. În timpul aceleiași domnii a lui Radu Mihnea în Țara Românească (1611 – 1616), Lupu Coci va ajunge să facă parte din sfatul țării, în calitate de mare vornic (justiție).

Se va stabili în Moldova odată cu căsătoria sa cu Todosca – fiica vornicului Costea Băcioc – în vremea domniei lui Gaspar Graziani (1619-1620), care îl și cunună. Prin această căsătorie intră în posesia unei averi considerabile și în relație de rudenie sau prietenie cu opt mari familii moldovene, care îl vor ajuta în ascensiunea sa ulterioară, nu numai ca membru în Sfatul Domnesc al țării, ci și ca înalt dregător în cele mai importante dregătorii: mare vistiernic (finanțe) 1620-1621 și 1627-1628, mare hatman (armată) 1629-1630, mare vornic al Țării de Jos (justiție) 1630-1633, mare spătar (armată), mare logofăt (treburile interne) și mare postelnic (politică externă), funcții din îndeplinirea cărora va căpăta o mare experiență, dar și o viziune bine conturată privind rolul statului în funcționarea societății.

Viața de familie i-a fost una zbuciumată, pentru că pierde prima soție, Todosca, în 1639, în același an pierzându-și și primul fiu, Ioan, pe care l-ar fi vrut pe tronul Țării Românești, iar fiicele sale Maria (1612-1655) se va căsători cu prințul lituanian Janusz Radzwill, și Ruxandra (1632-1653) se va căsători cu hatmanul cazac Timuș Hmelnițki, fiul celebrului hatman Bogdan Hmelnițki. Din cel de al doilea mariaj cu Ecaterina Cercheza, o frumoasă și bogată caucaziană, va avea trei băieți: Ștefăniță, moștenitorul său, care va ajunge să domnească în Moldova între 1659-1661, iar ceilalți doi, Ioan și Alexandru, se vor pierde la vârsta fragedă a copilăriei, ambii în același an, 1648.

După 19 ani de domnie plină de realizări, dar și eșecuri, îndeosebi în plan personal, va părăsi definitiv tronul Moldovei după înfrângerea de la Finta (pe râul Teleajăn – Muntenia), din data de 17 iulie 1653, în favoarea lui Gheorghe Șerban, care cîștigă bătălia cu sprijin valah și maghiar. Va urma exilul la cazaci, apoi la tătari și, în cele din urmă, la turci, care îl vor închide în cetatea Edicule (cele șapte turnuri). După eliberare, nu va mai reveni în Moldova niciodată, sfârșind, în 1661, la Constantinopole. Mai târziu, osemintele lui vor fi aduse în țară de fiul său, Ștefăniță, și reînhumate în ctitoria sa, biserica Trei Ierarhi din Iași (Trisfetitele – denumire sub care lăcașul de cult a călătorit prin istorie), alături de restul familiei.

Mândru și ambițios, bazându-se pe o avere imensă și pe întinsele sale relații, va visa la o monarhie ereditară cu cuprindere imperială, motiv pentru care își va însuși numele de Vasile, după bazileul Bizanțului Vasile al II-lea (958-1025) din puternica dinastie a Macedonenilor, care, în secolul al XI-lea, va reuși să reformeze din temelii Imperiul Bizantin, concomitent cu recăpătarea întinderii anterioare prin cucerirea țaratului bulgar, Crimeei, Armeniei, Siriei și Libanului. Va reuși, de asemenea, să extindă creștinismul bizantin (ortodox) pe teritoriul Rusiei Kievene, prin căsătoria fiicei sale Ana cu țarul Vladimir și creștinarea acestuia împreună cu poporul său.

Deși nu va reuși să aibă succesele militare ale idolului său, realizările sale în emanciparea statului moldovean îi consacră un loc binemeritat în istoria românismului din patru ipostaze în care se regăsește cu asupra de măsură: 1. modernizarea statului moldovean, 2. ideea unității naționale, 3. emanciparea culturală și 4. consolidarea creștinismului ortodox în spațiul oriental.

Modernizarea statului

Pragmatic și cu experiența anilor petrecuți în cele mai înalte dregătorii ale statului, ca și în divanul domnesc, odată ajuns domn, ca urmare a nemulțumirilor norodului generate de invazia grecească, Vasile Lupu își va începe reformarea administrației chiar cu restructurarea Sfatului Domnesc. Vor fi numiți cu prioritate boierii locului și mai puțin „țarigrădenii”, care stăteau mai mult înafara țării, îndeosebi la Constantinopole, și erau mai puțin implicați în problemele țării.

Elaborează și pune în aplicare pravilele împărătești, pravile ce vor înlocui „legea pământului” care constituia baza justiției până atunci. „Cartea românească de învățătură, de la pravilele împărătești și de alte judeațe” cuprinde un set de legi după care se va aplica actul de justiție, înlăturându-se astfel subiectivismul tradițional în judecarea pricinilor și aplicarea pedepselor. Va reconstitui „Oastea țării”, formată din 30.000 de oșteni cu dotare la nivelul timpului, structură militară ce avea să constituie nucleul oștirii țării în caz de nevoie, întocmai ca pe vremea lui Ștefan cel Mare.

Întreprinde o serie de măsuri economice în principalele domenii ale economiei vremii, precum: agricultura, zootehnia, albinăritul, pescuitul, meșteșugurile și industria extractivă pentru sare, metale și petrol, măsuri care vor stimula producția și negoțul, beneficiind și de faptul că anii domniei sale au fost ani bogați, fără secetă sau inundații, bucurându-se și de o relativă liniște din partea vecinilor prădători, precum tătarii (două invazii) sau cazacii (o invazie).

Transformă breslele meșteșugărești în „frății” (Iași, Roman, Suceava, Ismail etc.), cu facilități fiscale, pentru a le stimula dezvoltarea și extinderea. Întreprinde măsuri de încurajare a proprietății funciare ecleziastice și laice în dauna micii proprietăți, ceea ce va stârni nemulțumire în rândul răzășimii, a căre-i pondere se va reduce substanțial din cauza taxelor și impozitelor din ce în ce mai mari, pentru că și nevoile domniei sporeau neîncetat prin creșterea haraciului (birul către Înalta Poartă de la Istambul), întreținerea oștirii și, nu în ultimul rând, fastul de la Curtea Domnească, la care voievodul ținea foarte mult, din cauză că era (vorba cronicarului Miron Costin) „om cu hire înaltă, mai mult împărătească decât domnească”.

Reducerea numerică a răzeșilor, categorie socială care constituia altădată mândria și vitejia Moldovei, a îngroșat rândurile vecinilor și robilor (categorii sociale dependente de marea proprietate), situație care va stârni nemulțumiri și îi va aduce deservicii. Cu toate acestea, se ocupă de starea demografică a țării, încurajând sedentarizarea unor populații în zone mai puțin populate, prin scutiri de taxe și impozite.

În tendința sa de a pune bazele unei dinastii ereditare, se va înconjura de apropiați, îndeosebi rude, ajungând până acolo încât, spre sfârșitul domniei sale, 10 din cele 17 dregătorii ale țării erau ocupate de rude apropiate, de asemenea motiv de nemulțumire în rândul marii boierimi. În fapt, acesta va fi și unul din motivele răzmeriței boierimii, sub conducerea lui Gheorghe Ștefan, ajutat de Matei Basarab (eternul său rival) și principele Rakoczi al II-lea al Transilvaniei (care aspira la tronul Poloniei și voia un aliat în Moldova), alianță care va conduce la detronarea lui definitivă, după bătălia de la Finta. Cu toate aceste neajunsuri, Moldova va înregistra un progres economic remarcabil, ceea ce-i va permite lui Vasile Lupu să-și pună în practică ideile sale de emancipare culturală și spirituală a țării sale.

Ideea unității naționale

Problema unirii provinciilor românești în care se vorbea aceeași limbă, domina aceeași spiritualitate, tradiție și obiceiuri, este mult mai veche, și în sinea lor voievozii aveau această tendință de unire, dar nu o vedeau înfăptuită decât pe calea armelor. Acțiunea diplomatică și manevrele de culise la porțile marilor puteri nu puteau avea succes din cauza vecinilor hrăpăreți, care nu vedeau cu ochi buni un stat românesc unit, în fapt, o putere care le putea afecta interesele. Ceea ce Mihai Viteazul reușise pe calea armelor a arătat clar că încă nu se realizase acea unitate sufletească care să favorizeze conștiința națională pe cale să se înfiripeze doar la nivelul intelighenției autohtone și, în egală măsură, la curțile domnești.

Marele nostru istoric A. D. Xenopol surprinde cu acuratețea cercetătorului această tristă realitate când afirmă: „Deși dezbinate cu trupurile lor, țările noastre erau împreunate în mințile lor și într-un plan superior se accentua unirea, pentru că la nivelul poporului conștiința națională rămâne adormită încă „ (Istoria Românilor din Dacia Traiana, vol VII). Nici domnia lui Vasile Lupu nu a fost indiferentă din acest punct de vedere. Prima țintă în împlinirea ideei de unitate națională a domniei sale a fost, firește, Țara Românească, pe care o dorea sub sceptrul său sau al fiului său Ioan, pentru care a și reușit, în 1639, să obțină un firmam de la sultanul Murad al IV-lea, considerând că în felul acesta va reuși unirea celor două principate românești.

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.