Izvor de apă vie: Tradiții și obiceiuri de Sfântul Evanghelist Luca, Lucin sau Ziua Lupului

0
812

• Cea de-a treia săptămână a lunii octombrie este perioada când se serba Brumalia la romani, precum și Anul Nou Dacic, corespunzând cu Dionisiacele Câmpenești și fermentarea vinului la populația tracă, iar în credința ortodoxă, Sf. Evanghelist Luca.

Sfântul Evanghelist Luca, originar din Antiohia, Siria antică, a fost un om cu o educație aleasă, de profesie medic, un bun cunoscător al filosofiei, dar și un talentat artist plastic, devenind ucenic al Sfântului Pavel, căruia i-a și urmat până la moarte. Toate aceste talente avea să le pună în mod strălucit în slujba credinței creștine. În căutarea adevărului ajunge la Ierusalim unde Îl cunoaște pe Iisus. Apropierea de EL i-a schimbat cu totul destinul căci, de la vindecarea trupească a pacienților săi, Evanghelistul Luca avea să se dedice cu totul celor spirituale. De la Sfântul Apostol Luca avem cea de-a treia Evanghelie. Se spune că nu a fost căsătorit și că a murit la vârsta de 84 de ani, în Boetia.

Lucinul sau Ziua Lupului, o altă tradiție pastorală moștenită din păgânism dedicată lupului, deschide sărbătorile toamnei prin Filipii de Toamnă, Filipul cel Mare, Vovidenia, Suntandrei, Noaptea Strigoilor, Tărbacul Câinilor, Zilele Bubatului, sărbători ce formează un scenariu ritualic de înnoire a timpului, un adevărat ciclu de zile festive închinate lupului, animal totem al dacilor, căruia calendarul popular românesc îi consacră nu mai puțin de 35 de sărbători populare, dintre care 18 cu dată fixă. Două serbări mai importante ale lupului le regăsim la 16 ianuarie de Sf. Petru de iarnă, denumit și „Lanțul lui Sf. Petru” sau „Nedeea Lupilor” și la 29 iunie unde se serbează Sf. Petru de vară când patronul spiritual îi dezleagă și le dă voie să mănânce din vitele și din oile oamenilor.

Românii, trăind în acest spațiu deschis influențelor străine, și-au conturat un cult aparte al lupului bazate pe unele cutume autohtone amplificate și de o trans-culturație specifică, animalului oferindu-i-se mai multe zile din an cu drept de sărbători populare.

Amerindienii îl venerau pentru că îl considerau un spirit rezistent, devotat, în care se poate metamorfoza și omul cu condiția esențială de a avea voință suficientă.

Grecii și popoarele nordice conferă lupului sensul de adept al luminii, de erou războinic, sau strămoș mitic, întruchipat de zeitățile Belenos, respectiv Apollo Lykaios. În mitologia chineză îl regăsim drept creatorul dinastiilor chineză și mongolă, în ipostaza lupului albastru ceresc, paznicul palatului ceresc, identificat cu steaua Sirius. Popoarele turce profită până târziu de simbolistica sa de războinic dacă stăm să ne gândim că Atatürk, tatăl turcilor, este numit de către adepți Lupul Cenușiu. Poporul turc reconstruiește așadar o mai veche imagine, cea a unui Gingis Han mitic, lupul albastru, simbol al luminii uraniene, care se unește cu căprioara albă ce reprezintă pământul, dând naștere poporului. Caracterul polar pe care îl adoptă mitologia chineză se datorează faptului că lupul a fost atribuit nordului. Acest aspect îl întâlnim și la alte popoare, în special la vechii gali sau romani unde lupul era tratat ca un zeu, Lupercus, ocrotitor al turmelor, iar sub influența grecească este confundat cu zeul Pan-lupul. Și japonezii îl invocă uneori în calitate de apărător în fața altor animale. O forță furibundă, greu de stăpânit dar totuși o forță de netăgăduit.

Demonstrat este faptul că bazele cultului lupului, în spațiul carpatic, datează încă din vremuri ancestrale, undeva prin paleoliticul timpuriu, însă se crede cu tărie că poporul român s-a născut sub semnul lupului, un neam predestinat războaielor, înfruntării invaziilor și cotropirilor repetate dar și curajului dus până la sacrificiul suprem. Fără să fi avut un cult de prim rang într-o implicare politică a vremii, lupul a fost un animal deosebit de respectat în spațiul carpatic, oferindu-i-se o mitologie bogată, ale cărei reminiscențe au dăinuit multă vreme. A fost folosit la un moment dat ca simbol emblematic organizării cetelor de războinici, aceasta având drept bază o origine totemică a triburilor pre-getice, dovadă fiind și simbolul solar, lupul alb, imortalizat pe stindardul dacic de mai apoi, dragonul cu cap de lup și trup de șarpe, sintetizând simbolismul zalmoxian, deoarece ambele animale se referă la principiile creatoare. Animalului mitic i s-a atribuit și o gândire supranaturală, el fiind investit cu un rol sacrosanct, evoluând către adorare, totul în limitele unui cod etic mereu regenerat, prin transfigurarea realului în sacru, credințele dominante venind de la sine. La multe popoare primitive întâlnim tradiția metamorfozării omului în lup. Lupul este mai mult animal de pază decât animal vorace.

În mitologia populară românească, el înseamnă mult mai mult astfel că până la mijlocul secolului trecut, sărbătoarea era pregătită cu mare fast, fiind data care marca strângerea lupilor în haite, urmată de împerecherea lor. Ziua era patronată de una dintre divinitățile protectoare ale acestor animale, Lupul, sinonim cu sălbăticia și este atât un simbol al luminii, soarelui și focului pentru că vede în întuneric, cât și al demonilor care sălășluiesc în ascunzișuri.

Lupul, ca simbol mitologic, derivă dintr-un animal real. Cultul, destul de răspândit, este întâlnit în cultura tradițională în domenii precum: păstorit, medicina populară, meteorologie populară, în folclorul juridic, precum și în diferite credințe, datini și superstiții, toate argumentând perpetuarea totemică a animalului până destul de recent. Interesant este faptul că gândirea magică a poporului a eliminat măștile de lup în cadrul ceremonialului de Anul Nou, alături de alte reprezentări mito-zoomorfe (urși, cerbi, capre, căiuți etc.), dar aici au fost multe sărbători populare dedicate temutului animal.

Lucinul a preluat numele Sfântului Apostol și Evanghelist Luca, prăznuit în aceeași zi de Biserica Ortodoxă. La fel s-a întâmplat și în cazul Filipilor de Toamnă (10-30 noiembrie), care au preluat numele Sfântului Apostol și Evanghelist Filip, prăznuit pe 14 noiembrie. În accepția țăranului român, această zi anunță începutul răstimpului în care lupii se înmulțesc, perioadă care va dura 80 de zile, până la Filipii de Iarnă, în ziua numită Dragostițele.

Tema lupului apare pe pridvoarele pictate ale mânăstirilor Horezu, Voroneț, Sucevița, Gura Humorului, sub forma unei guri enorme de balaur ce semnifică Gura Iadului care înghite păcătoșii ce nu pot trece Vămile Văzduhului.

Pendulând între benefic și malefic, lupul stă sub semnul Lunii, fiind considerat de țărani drept patron al iernii înfrigurate.

Acest animal-devorator al Soarelui și al Lunii, datorită faptului că vede noaptea, este adesea asociat cu simbolurile luminii iar în mediul pastoral, lupul nu este văzut doar ca distrugător al turmei, ci și ca singurul animal ce poate vedea dracii, alungă bolile copiilor mici și călăuzește sufletul mortului.

Totodată, lupul continuă să fie o prezență simbolică de necontestat în momentele cheie din viața omului. Copiii bolnăvicioși sau slăbiți fizic primeau în această zi un nume nou, cel de Lupu, pentru ca bolile să nu-i depisteze, aceștia fiind de acum în permanență sub ocrotirea lupului. Această schimbare de nume poartă denumirea de „botezul păgân al copiilor” și se face pentru a-l întări pe noul născut și a-l face puternic, precum lupul. Dealtfel, copilul care era îmbăiat în apa unde s-au scăldat lupii, creștea puternic și era păzit pentru totdeauna de lupi.

Prezența masivă a numelui Lupu sau a derivatelor sale, Lupașcu, Lupan, Lupei, Lupușor, Pascu, Pâscan etc. în onomastica tradițională românească, se explică prin schimbarea numelui adevărat, de botez, al copilului cu cel al animalului care e spaima duhurilor rele ale întunericului – care umblă prin lume ca nori întunecoși cu forme fantastice de stafii și zmei și câte arătări de spaimă.

În Europa Evului Mediu se credea că vrăjitorii se transformă în lupi pentru a merge la Sabat, iar vrăjitoarele își punea jartiere din blană de lup.

Credința populară de origine slavă în licantropi sau vârcolaci, care se regăsește la multe popoare din Europa până în SE Asiei, a existat încă din antichitate, aceștia fiind considerați una dintre întruchipările spiritelor pădurii. Simbolismul perfect al lupului, cu o bogată mitologie prezent mereu în timpul vieții este asociat ca animal-călăuză și ca însoțitor al sufletului mortului, către lumea de dincolo, într-o lume mai bună, unde nu există tristețe ci doar înseninare. Semnificative sunt cuvintele bocetului: „Și-ți va mai ieși / Lupul înainte / Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânți, / Frate, cum să-l prinzi / Că lupul mai știe / Seama codrilor / Și-a potecilor / Și el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai”. Să te ducă-n rai / C-acolo-i de trai / In dealul cu jocul / C-acolo ți-e locul / În câmp cu bujorul / C-acolo ți-e dorul.”

Tot lupul apare, de data aceasta alături de vidră, și în ipostaza de călăuză a sufletului mortului spre lumea de dincolo: „Că vidra mai știe/ Seama apelor/ Și a vadurilor./ Și ea mi te-a trece/ Ca să nu te-nece,/ Și mi te-a purta/ La izvoare reci/ Să te răcorești/ Pe mâini până-n coate/ De fiori de moarte./ Și-ți va mai ieși/ Lupul înainte,/ Ca să te spăimânte./ Să nu te spăimânți, /Frate bun să-l prinzi,/ Că lupul mai știe/ Seama codrilor/ Și-a potecilor./ Și el te va scoate/ La drumul de plai,/ La-un fecior de crai,/ Să te ducă-n rai,/ C-acolo-i de trai./ În dealul cu jocul,/ C-acolo ți-e locul,/ În câmp cu bujorul,/ C-acolo ți-e dorul”. Caracterul totemic al lupului este dat și de credința în metamorfozarea oamenilor în lupi (pricolici, tricolici, vârcolaci).

Tradiția populară amintește cum că lupii au fost câinii lui Sânpetru pe când acesta era cioban și că obișnuia să plece cu ei în căutarea cailor furați și a dracilor.

Simbolismul lupului în mitologia universală are aspect atât pozitiv, cât și negativ. Pe de o parte, este simbolul luminii, al soarelui și al focului, pentru că vede în întuneric; pe de altă parte, are caracter demonic, satanic, infernal. Ca urmare, pe toate continentele, în toate civilizațiile și culturile, oamenii au simțit nevoia reprezentării temerilor lor și a rezolvării acestora prin ritualuri magice menite să le aducă sănătatea și prosperitatea în case. Sporadic, fără să fie o cutumă precum Rusaliile, Mărțișorul, Caloianul sau Paparudele, Lucinul s-a păstrat cu precădere în satele românești de munte, în jurul stânelor, acolo unde mai dau târcoale din când în când lupii. Această sărbătoare provoca în vechime o adevărată explozie a gândirii magice, care culmina cu adevărate ritualuri de împiedicare a înmulțirii lupilor și de îndepărtare a lor de turmele de oi. Oamenii de la sate, dar în special păstorii, îl prăznuiau simplu, odihnindu-se în acea zi în care săvârșeau fel de fel de practici și îndeplinind anumite datini populare și ritualuri magice pentru prevenirea pagubelor provocate de lupi.

În credința rurală se legau simbolic ochii și gura lupului prin încleștarea dinților pieptenilor de scărmănat lâna și prin chituirea gurii sobei crezându-se că, prin analogie, se vor încleșta și dinții lupului și nu vor ataca oile. Altminteri în preajma sărbătorilor de iarnă, se făcea din făină de grâu amestecată cu făină obținută din oase de lup, o pâine, denumită „Stolnic”. A treia zi de Crăciun, stăpânul casei o lega cu un lanț, apoi o rupea bucăți și dădea tuturor membrilor familiei și animalelor din gospodărie câte un dumicat. Credința era că cel care a mâncat din Stolnic, nu va mai fi atacat niciodată de lupi.

De Lucin era interzis prelucrarea lânii, a pieilor de oi și a părului de animale, nu se umbla cu acul, foarfecele, nu se tăia nimic iar femeile nu se piaptănau pentru că părul încâlcit, lupii se încurcă și se pierd prin păduri.

Acum se repară acoperișurile, se macină faină pentru iarna întreagă, se pun la conservare pătrunjel, morcovi, țelină, sfeclă, bostani.

Vitele nu mai ies la păscut iarbă verde pe izlazuri, ci se trec pe nutreț uscat, scroafele se duc la vier, se scot ultimii cartofi din pământ, se ară miriștile și multe altele.

În octombrie, dacă frunzele pomilor se îngălbenesc și cad repede, anul ce urmează va fi roditor iar dacă plouă mult în octombrie, va fi vânt puternic în decembrie, iar dacă e multă brumă sau chiar zăpadă în această lună, în ianuarie va fi timp frumos.

Nu se împrumută nimic în acea zi, nu se pronunță cuvântul „lup”. În mistica populară se crede că în această perioadă lupoaicele calcă hotarul satelor, răscolesc în gunoaie pentru a găsi tăciuni aprinși, pe care mâncându-i devin mai fertile.

De Lucin singurul lucru îngăduit și chiar recomandat este spălatul rufelor cu apă clocotită, căci numai astfel se poate opări gura lupului.

• Dan Horgan

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.