Ion Iancu Lefter la aniversare

0
570

„Fervent, cultivând fraza psalmodică de tip

pionieresc whitmanian, Ion Iancu Lefter e

o pădure de vise cu crengile mai încâlcite

din cauza furtunii de elanuri constructive

care trece prin ea.” – George Călinescu

Pe data de 28 septembrie 2020, bardul poeziei vasluiene, Ion Iancu Lefter, ar fi împlinit frumoasa vârstă de 80 de ani, vârstă care astăzi nu mai este o raritate în peisajul demografic contemporan, cel puțin în zonele Terrei în care civilizația, această ramură a culturii practice, își arată binefacerile. Ba, mai mult, la cei dăruiți cu ani mulți de viață, vârsta este zona în care înțelepciunea își dă mâna cu talentul, când acesta există, ambele regăsindu-se în forme artistice menite să marcheze, nu numai timpul lor, ci să dureze peste timp.

Cei care știu că azi e ziua mea,

un înflorat ulcior să-mi dăruiască

și să-ncrusteze-n buza lui o stea,

cu adieri de carne omenească,

(Cei care… 28 sept 1979)

Întrebarea, firească în cazul bardului de la Albești, este câte nestemate poetice ne-ar fi lăsat dacă destinu-i tragic nu l-ar fi răpit dintre noi în fatidica zi de 1 martie 1990? Cu talentul său, încă treizeci de ani de viață și creație ar fi însemnat un tezaur cultural inestimabil ca valoare și cuprindere, pentru că am convingerea că, după premisele înălțătoare ale libertății imediat postdecembriste pe care le-a trăit cu toată ființa în acele zile, ar fi urmat pentru el o cruntă dezamăgire, pe care ar fi taxat-o fără cruțare în tumultuasele și fulgerândele sale versuri.

Este ușor de intuit că, după patriotismul său înflăcărat și naționalismul său curat, atât de evident în volumul său postum „Poezii de sertar” (2015), ar fi fost la fel de necruțător și neiertător pentru derapajele democratice care au urmat, dar și pentru iminenta vasalitate a patriei sale, demagogic și cinic promovată ca progres și perspectivă de așa-zisele forțe democratice aliniate curentelor europene, nu întotdeauna favorabile nouă ca țară și popor.

Zestrea culturală a poetului

Ceea ce ne lasă Ion Iancu Lefter ca moștenire culturală sunt cele cinci volume antume și opt volume postume, ultimele apărute grație eforturilor susținute ale distinsei sale soții, doamna Elvira Lili Lefter, însumând un total de 13 volume care închid între copertele lor peste 3.000 de poezii, adevărate perle de gândire, simțire și trăire ale unui poet ajuns la maturitatea creației sale. Se pare însă că lucrurile nu se vor opri aici, după cum ne asigură doamna Elvira Lili Lefter, pentru că există încă numeroase poezii, cuprinse sau nu în caietele sale (mai degrabă risipite peste tot), care așteaptă să fie grupate tematic și publicate, efort la care domnia sa este angajată de ani buni, spre cinstea ei și în onoarea ilustrului său soț.

Trebuie făcută sublinierea că, încă la timpul debutului său, Ion Iancu Lefter s-a bucurat de o frumoasă primire din partea criticii literare, considerat fiind ca o promisiune care avea să se împlinească la modul fericit, devenind astfel unul dintre cei mai importanți poeți ai spațiului moldav și nu numai.

Ceea ce i-a marcat debutul poetic a fost tema vieții de la țară, născut fiind în zona mirifică a satului românesc (Gura Albești, Vaslui), unde a și copilărit, iar viața de urbe la Vaslui, unde avea să se desăvârșească profesional, social și poetic, i-au împlinit destinul. Prezența sa în spațiul poetic românesc avea să fie salutată de însuși George Călinescu (Cronica optimistului, în „Contemporanul”, 1962) care, nu numai că îi recunoaște talentul, dar îi și urează un călduros bun venit în literatura românească, iar hușeanul Ion Alexandru Angheluș previziona apariția unor versuri deosebite („Luceafărul”, XXXI, nr. 89, 1988).

Când orientarea sa patriotic naționalistă devine mai evidentă, mai ales în anii 70 ai secolului trecut, va deveni pentru critică un „pârguitor de fructe celeste pe jarul inimii” (Alexandru Sfârlea), în opinia căruia poezia sa patriotică „înalță deopotrivă gândul și inima către România” („Viața cărților” Oradea, februarie, 1988).

Începuturile sale rustice au fost atât de adânc înfipte în ruralitatea natală, cu natura, tradiția și spiritul rural, încât Teodor Pracsiu îl considera „un rural iremediabil cantonat în universul satului” („Vremea nouă”, 4 februarie, 1986), iar Theodor Codreanu vedea în el „un talent nativ de o vigoare telurică, ce ar putea să ne ofere surprize” („Cronica”, nr. 26, Iași, 1983). Și surprizele au venit, pentru că, dincolo de încadrarea pe care o propune criticul literar Teodor Pracsiu, evidentă de altfel în antumele poetului („Sărut”, „Starea de duminică”, „Coroana de spice”, „Săgetarea cerbului”, „Gloria ierbii”), în volumele sale postume vom găsi și o altă abordare tematică, încât se poate spune că opera poetului se poate regăsi în patru ipostaze majore.

Ipostazele în care poetul se regăsește

Prima ipostază îl plasează pe poet în postura de rapsod al vieții de la țară, în care domină nota elegiacă dublată de un pesimism sobru până la melancolie, în care tradiția și obiceiurile își au locul lor ancestral. Chiar și târziu, la începutul toamnei vieții sale, ecourile îndepărtate ale satului natal nu-l vor părăsi, ci dimpotrivă, vor prinde contur prin adevărate tânguiri de baladă cu iz de veșnicie:

Satule cu cai frumoși,

într-o traistă să mă coși,

să m-arunci în patru vânturi

ca pe-o pasăre de gânduri,

care zboară și tot zboară

fără a mai putea să moară

(Rugă în toamnă – 3 oct. 1989)

A doua ipostază este cea a unui personaj animat de un patriotism înflăcărat, în care își manifestă cu durere trăirile sale naționalist-patriotice. Este suficient să parcurgem paginile culegerii „Poezii de sertar” ca să descoperim opoziționismul și militantismul anticomunist cu tonalitățile acute ale protestului care frizează dizidența. Se descoperă în același timp revolta împinsă până la vehemență, generată de două teme predilecte: prima, care evocă durerea patriei „care nu-și mai găsește rotundul de odinioară”, și a doua, atitudinea de frondă neîmpăcată împotriva unui sistem opresiv cu impactul său sufocant asupra creatorului operei de artă, a actului de cultură și a intelectualului liber cugetător, în care încorsetarea ideologică era draconică.

Prin conținutul acestui volum, care cuprinde nu mai puțin de 295 de poezii (apărut în 2015 la editura PIM Iași), Ion Iancu Lefter se va dovedi a fi printre puținii creatori care aveau, într-adevăr, o operă consistentă „de sertar” atât de des invocată și așteptată de la scriitorii „epocii de aur”, cum ironic și uneori pe nedrept este etichetată această etapă din evoluția noastră istorică ca neam și cultură.

Cea de a treia ipostază în care Ion Iancu Lefter se regăsește cu asupra de măsură este cea de menestrel al dorului, într-un volum cu 408 poezii intitulat sugestiv „Starea de dor” (2017). Această stare nedeslușită de așteptare duioasă și nostalgică, se definește, se simte și se trăiește în versurile poetului în toată splendoarea sa, de la „poarta dorului” a lui Lucian Blaga, la profunzimea dorului la Mihai Eminescu, Octavian Goga și George Coșbuc.

Cu o încărcătură metaforică de excepție, poezia trubadurului vremurilor moderne, vasluianul Ion Iancu Lefter, cuprinde toate tipurile de dor într-o succesiune armonioasă și plină de melancolie nostalgică. Ceea ce este remarcabil însă pentru opera sa este faptul că cititorul însuși se regăsește în propriile lui doruri, ceea ce-i induce o plăcută stare de reverie.

Și, nu în ultimul rând, într-o ipostază care, de altfel, este o constantă a întregii sale opere – meditația filosofică, mai bine conturată, parcă, în ultimul său volum postum „Odihnă-n Nadir” (Editura PIM, 2020). Aici destinul omului, în existența lui efemeră mereu între teluric și celest, este tema principală surprinsă în patru capitole sugestiv întitulate „Zbor cosmic”, „Amintiri în zdremțe”, „Întoarcerea din zbor” și „Pământul de acasă”.

Fiecare capitol evocă o etapă din viața individului. Zborul cosmic de pildă, este tipic tinereții entuziaste, când totul pare lesne și la îndemână, când suferința și gândul morții nu întunecă perspectiva optimistă a viitorului. Treptat însă, totul devine amintire, când avântul începutului sfârșește într-o melancolie tristă, nu rareori sub forma aripilor frânte sau a dezamăgirilor neîmplinirii.

Și atunci, „întoarcerea din zbor” rămâne soluția cea mai potrivită, dar unde altundeva decât în pământul de acasă? în care odihna devine deplină în speranța învierii la care, în spirit creștin, nădăjduim cu toții, iar poetul Ion Iancu Lefter o invocă cu convingere. Este ceea ce Inochentie Micu Klein (promotorul Școlii Ardelene) cerea cu durere în testamentul său de a fi adus în pământul natal după 24 de ani de exil: „nu știm prin ce dulceață ne atrage atât de mult pământul strămoșesc care nu ne îngăduiește să-l uităm”.

Recunoașterea postumă

Primul gest de recunoaștere postumă a fost acordarea numelui său unei străzi din arealul metropolitan al municipiului Vaslui, mai precis în suburbia Moara Grecilor, urmat apoi de acordarea numelui poetului Centrului Cultural din comuna natală Albești și Cenaclului Literar Județean pe care l-a înființat, frecventat și condus de la înființarea sa la 14 mai 1982. A fost admis ca membru post-mortem al Uniunii Scriitorilor din România și i s-a acordat Premiul Special și Diploma Societății Literar-artistice din Uzdin (fosta Iugoslavie), în 1997, recunoaștere, iată, încununată anul acestea cu dezvelirea oficială a bustului în bronz a poetului cu ocazia Zilelor Culturale ale Vasluiului

Și din nou trebuie subliniată contribuția hotărâtoare a soției sale, doamna Elvira Lili Lefter, la cunoașterea operei bardului moldav, mai ales sub aspectul valorificării tematice a postumelor ce aveau să consfințească definitiv locul poetului în lirica românească. Și iată cum, la a 80-a aniversare a nașterii poetului Ion Iancu Lefter aveam să asistăm, din inițiativa devotatei sale soții, la sfințirea bustului ilustrului său soț oficiată de părintele Ștefan Hoțoleanu care, într-un cuvânt emoționant, va sublinia importanța momentului. De asemenea, trebuie remarcat faptul că amplasarea bustului poetului în parcul de pe Aleea Kogălniceanu este un gest de recunoștință din partea comunității pentru o valoare locală, mai ales că în timpul vieții Ion Iancu Lefter nu a primit decât o singură recunoaștere națională prin acordarea Premiului Național de Poezie pentru volumul „Coroana de spice” (1984).

Bustul – o adevărată operă de artă turnată în bronz – creație a maestrului Gheorghe Alupoaei, redă cu acuratețe fizionomia poetului în ipostaza cea mai potrivită firii sale, a gânditorului profund în zona meditativ filosofică, asociată cu încrâncenarea creatorului care își șlefuiește cu minuțiozitate giuvaerul expresiei poetice. Dincolo de valoarea artistică a bustului, care excelează în veridicitatea redării și armonia formelor, este amplasamentul său într-un ambient pastoral bine încadrat în care abundența vegetală și muzica frunzelor la adierea vântului sincronizează perfect cu starea de meditație în care ne apare poetul. De aici, dar și de dincolo de vreme, Ion Iancu Lefter pare a ne rosti din trăirile sale, nouă, celor care îi sărbătoresc ziua sa de naștere:

Astfel când voi îngurgita arome

de ambre, de fântâni și de izvoare,

voi recrea splendoarea-acelei Rome

în care-i gloria nepieritoare.

(Cei care… 28 sept. 1979)

De altfel, pe aceeași alee, beneficiind de aceeași minunată încadrare, se mai află busturile altor două personalități, operă a aceluiași maestru Gheorghe Alupoaei: general Ion Rășcanu – primar de Vaslui, erou la Mărășești și ministru de război în perioada interbelică, și colonel dr. Gherghe Andreescu – unul din ctitorii sănătății vasluiene, erou al primului război mondial și filantrop.

Prezența autorităților locale, în persoana primarului ing. Vasile Pavăl (autorul proiectului) și a câtorva consilieri, ca și a unui grup compact de oameni de cultură și intelectuali, au subliniat cum se cuvine semnificația momentului.

În încheiere l-am cita din nou pe George Călinescu care spunea la debutul poetului „Ar fi o eroare, când suntem în fața unei explozii de frumusețe geometrică și sonoră ca un joc de ape să nu salutăm, lepădând orice prudență, pe noul poet”.

Salutăm și noi poetul ajuns la această meritată recunoaștere, de data aceasta privindu-ne de la porțile eternității atât prin opera sa, mereu actuală, cât și prin recunoștința posterității care îi datorează atât de mult.

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.