Comuna Vutcani în vremea foametei din 1946-1947: „Borșul de ștevie umplea burțile, dar nu ținea de foame”

0
1481

Comuna Vutcani, una dintre cele mai moderne unități administrativ-teritoriale din actualul județ Vaslui, nu a fost ocolită de foametea ce a bântuit zona pe parcursul anilor 1946-1947. Primele măsuri pentru ajutorarea copiilor orfani și înfometați, ai căror tați muriseră pe fronturile celui de Al doilea Război Mondial, au fost luate de către Apărarea Patriotică din Huși, în colaborare cu Uniunea Femeilor Antifasciste din România – filiala Fălciu. În 14 iulie 1946 s-a deschis căminul de zi din satul Vutcani, inițial pentru 20 copii, dar s-a ajuns ca să fie întreținuți și hrăniți un număr dublu de minori. Căminul funcționa în localul Școlii nr. 1 Vutcani, de care se ocupa învățătoarea Ioana Ciomaga. Dormitorul micuților fusese înzestrat cu paturi și așternuturi primite cu împrumut de la Spitalul Mălăești-Corbu. Cantina era dotată cu mese și scaune împrumutate de la grădinița de copii. În urma inspecțiilor făcute de conducerea U.F.A.R. În luna august, a reieșit că acest cămin funcționa în condiții extrem de proaste: alimentele erau insuficiente, copiii primeau doar două mese pe zi, iar seara plecau flămânzi spre familiile lor. Situația a fost reglementată prin intervenția energică a a conducerii Apărării Patriotice din Huși: copiii au primit 3 mese pe zi, s-a fixat rația alimentară corespunzătoare pentru un copil, iar alimentele au fost încredințate femeilor din comitetul de serviciu al căminului, și nu bucătăresei, cum se procedase până în acel moment. La cantină luau masa și doi dintre cei trei copii minori ai văduvei de război Olaru, bolnavă de tuberculoză în ultimul stadiu, care era îngrijită de fiica sa cea mai mare, de doar 10 ani. Pentru aceștia, liderii Apărării Patriotice căutau un orfelinat unde să fie plasați, pentru a li se asigura cele necesare vieții. În cadrul campaniei „Mama și copilul”, femeile din sat au fost invitate la o adunare publică, unde li s-a arătat importanța și necesitatea căminului pentru ele și copiii lor, unde zilnic li se îngrijea sănătatea și supraveghea educația. Acesta a fost desființat cu data de 1 septembrie 1946, odată cu începerea anului școlar.

Primele cantine publice au fost înființate de Comitetul pentru Ajutorarea Regiunilor Secetoase (CARS) abia în luna ianuarie 1947. Din cei 4.370 de locuitori ai satului Vutcani, 300 se aflau sub amenințarea morții prin înfometare. La 12 ianuarie 1947 s-a constituit comitetul CARS pe plasa Vutcani. Era alcătuit din preotul Mache Ioan (președinte), pretorul plășii Vutcani, Aurel Tătaru (vicepreședinte), secretarul Preturii, Nicolae I. Ursu, moașa comunală Maria Popa, perceptorul Gheorghe Adronache, învățătorii Gheorghe și Constantin Bostan, primarul V. Andronache, A. Dumitrescu, diriginte al Oficului Poștal, și Ene Simion, plutonier major-șef al Sectorului de Jandarmi Vutcani. Alimentele oferite de CARS erau insuficiente pentru numărul extrem de mare al celor înfometați, astfel că ajutoarele alimentare sosite din Marea Britanie și S.U.A în primăvara anului 1947 au fost o binecuvântare pentru localnici. La cantina britanică luau masa 100 de persoane.

Ajutorul alimentar sosit din Suedia, prin organizația „Salvați copiii”, a fost unul neprețuit. O primă cantină suedeză a fost înființată la 9 ianuarie 1947 pe lângă Școala primară nr. 2 din sat, având un comitet de conducere format din 19 persoane, din care făceau parte preotul Ion Mache, primarul V. Andronache, Gh. I. A. Strătilă (Frontul Plugarilor), Th. Ursu (Partidul Comunist Român), I. S. Bostan (Partidul Social – Democrat), Gheorghe Diaconu (Partidul Național Liberal), învățătorii Gheorghe Bostan, C. Bostan, N. I. Ursu, Constantin I. Tănase, Gh. M. Bostan, Constantin Adam, Gheorghe Savin, Ruxanda Balan (văduvă de război), Tăsache Durbală (invalid de război), sub conducerea învățătorului Constantin S. Bostan. În 15 martie 1947, la această cantină luau masa 200 de copii. O altă cantină cu 100 de asistați a fost înființată în satul Mălăești, sub conducerea doctorului Gheorghe Zamfir.

Cum numărul de înfometați din comună creștea odată cu epuizarea resurselor de hrană, în 13 mai 1947, obștea a decis constituirea unei alte cantine în partea de sus a satului Vutcani, al cărui comitet ales era format din judecătorul Damian Burghelea (președinte), Gheorghe Bojian (gestionar), Vasilica D. Burghelea (magazioner). Membrii: Iancu Ciochină, Piriclie Nechita, Ghiță Manolache, Costică I. Florea, Dumitru Ciobanu, Simion Ursache, Neculai I. Arsene, Gheorghe Hărjău, Ioniță Asandei. Cantina funcționa în casele lui Piriclie S. Anton, având 150 de persoane alocate. În data de 7 iunie 1947 și localnicii din mahalaua izolată de sat, spre N-V, cereau la rândul lor înființarea unei cantine pentru 50 persoane, deoarece buruienile cu care își mai duseseră zilele (urzică, ștevie) se terminaseră și foamea era tot mai greu de îndurat, aflându-se într-o stare de debilitate fizică extremă.

Situațiile de criză pot scoate la iveală, pe de o parte, tot ce este mai rău în oameni, sau pot reliefa caractere nobile. Legat de primul aspect, apariția foametei a dus la acte reprobabile de furt, jaf armat și chiar crimă. Se fura aproape orice putea potoli foamea, se jefuia tot ce putea fi vândut pe bani sau la schimb cu alimente, în zonă acționau bande de tâlhari înarmate cu arme de foc, ascunse în urma războiului. Cazurile sunt extrem de numeroase, iar spațiul insuficient pentru a le prezenta pe toate. Femeia Maria I. Măiug din satul Mălăești reclama că în noaptea de 15 spre 16 mai 1947 i-a fost furat un vițel de un an din curtea casei. În urma cercetărilor rapide și eficiente efectuate de Jandarmeria Rurală Vutcani, a fost descoperit autorul, un anume Ghiță Gh. Beșliu, din aceeași localitate, în beciul căruia fuseseră descoperite urme de sânge proaspăt și care și-a recunoscut fapta. Carnea animalului a fost găsită dosită în groapa de gunoi a gospodăriei acestuia (intrată în putrefacție), iar pielea animalului – îngropată și ea în groapa pârâului ce trecea prin sat, a fost luată de apă în urma ploilor. În zorii zilei de 20 iunie 1947, locuitorul Costică Șerban Lumină, din Vutcani, însoțit de fiica sa, Aurica, de 15 ani, a intrat în ogorul cu orz al lui Ilie Gh. Popovici, de unde a tăiat un sac de spice date în copt, cu scopul de a le folosi pentru hrană. Prinși în flagrant delict, cei doi au fost aduși la Postul de jandarmi, unde Costică Șerban și-a recunoscut fapta, pentru care a fost condamnat.

Încă din luna noiembrie 1946, șase copii din Vutcani fuseseră înscriși pe listele de evacuare în regiunile excedentare. Destinația și soarta lor nu ne este cunoscută. Plecarea în masă a copiilor s-a făcut din luna martie. La 5 martie 1947 CARS Fălciu înștiința comitetul local ca toți copii cu vârste între 4-14 ani să fie trimiși la Centrul de Triere din Huși, spre a fi expediați cu trenul în regiunile excedentare. Copiii au fost plasați în familii adoptive (crescătoare, în limbajul vremii), din județele Arad (comuna Gurba, unde a fost plasat Asandei Nicolae, în îngrijirea lui Cișmaș Petru), Bistrița Năsăud (comuna Lechința), Someș (localitatea Beclean), dar marea lor majoritate au fost plasați în județul Sibiu (orașul Sibiu, comunele Mercurea, Țichindeal, Nucet, Fofeldea, Păuca, Săsăuși, Ghijasa de Jos, Orlat). Copiii vor reveni în familiile naturale abia în toamna anului 1947, după depășirea crizei alimentare.

• Profesor Ștefan Plugaru

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.