Marea foamete din 1946-1947 în comuna Drânceni: „Moartea zace lângă noi pe prispă, cu coasa pregătită”

0
1349

Războiul mondial în care a fost implicată România din anul 1941 și seceta anilor 1945-1946 au afectat cumplit zona actualei comune Drânceni, ducând, în toamna anului 1946, la o lipsă aproape totală de cereale și alimente, manifestată printr-o debilitate fizică teribilă a locuitorilor, cât și la mai multe cazuri de moarte prin înfometare. Măsurile de ajutorare a celor lipsiți de hrană luate de autoritățile locale și județene au fost insuficiente, iar prin arbitrariul lor au generat nemulțumiri și revoltă în rândul locuitorilor nevoiași. Preoții din satele actualei comune Drânceni au fost lideri ai filialelor Apărării Patriotice, organizație satelit a Partidului Comunist Român: I. Penișoară la Drânceni, Gheorghe Manoliu la Ghermănești, Mihai Horga la Rîșești. Deși au pactizat cu „Diavolul”, apelativ folosit între prelați pentru a desemna puterea procomunistă instalată în țară cu sprijinul tancurilor sovietice, preoții nu au reușit să își ajute prea mult enoriașii cu cereale și alimente. Abia după înființarea Comitetului (județean) pentru Ajutorarea Regiunilor Secetoase (CARS) Fălciu, cu sediul la Huși, în 16 septembrie 1946, s-au organizat și cantinele sociale pentru ajutorarea înfometaților.

În ziua de 13 noiembrie 1946, medicul primar al județului Fălciu, Al. Catanchin, împreună cu directorul Liceului de băieți din Huși, V. Racoviță, se deplasau la Ghermănești pentru alegerea comitetului de conducere al cantinei CARS, cu un număr de 75 persoane asistate, deși numărul locuitorilor era de 2.640 suflete. În urma votului exprimat de săteni în adunarea publică, s-a constituit un comitet alcătuit din preot paroh Gheorghe Manoliu (președinte), medicul spitalului Ghermănești (vicepreședinte), iar ca membri: C. Teclici – primarul comunei, M. Avram – inspector C.A.P.S., învățător Alexandru Oniță – directorul școlii primare, învățătorii P. Covrig, O. Mihai, Aurel Ionescu, Elena Covrig, Safta Obreja, Măndița Popa, O. Vâscu, moașa comunală Maria Glodeanu, Vasile Obreja – agent sanitar, Ion Vâscu – comerciant, Vasile Beja – invalid de război, Catrina Ignat – văduvă de război, și Constantin Ignat – magazioner. Localul cantinei urma să funcționeze în casa lui C. Ignat, care se obliga să pună la dispoziție cantinei o cameră, o bucătărie și beciul necesar depozitării alimentelor. Comitetul de conducere al cantinei își lua angajamentul ca aceasta să funcționeze începând cu ziua de 15 noiembrie. La 20 ianuarie 1947, membrii comitetului înaintau o cerere către CARS Fălciu prin care solicitau majorarea numărului persoanelor asistate de la 200 la 500 persoane, deoarece „peste două – trei săptămâni, jumătate din populația acestei comune va fi victima morții”. Ca soluție, CARS a decis înființarea unei cantine suedeze.

În Drânceni, sat cu 1.012 locuitori la aceea vreme, cantina a fost înființată la data de 27 noiembrie 1946. Comitetul de conducere era format din preotul I. Penișoară, primarul V. Popa, I. Deaconu – directorul școlii primare, șeful postului de jandarmi – Gugiuman, dirigintele I. Dragomir, perceptorul I. Luca, Stelian Dimofte – ajutor de primar, Grigore Zegrea, Marin Serdaru, Paraschiva Cristea și Agripina Olaru – invalizi și văduve de război. În a doua parte a lunii decembrie, cantina CARS din Drânceni funcționa cu 50 asistați, responsabil fiind Dimofte Stelian. La 21 ianuarie 1947, I. Harnagea, pretorul plășii Răducăneni, inspecta și el cantina, constatând în raportul său că numărul asistaților trebuia suplimentat cu încă cel puțin 100 de locuri, pentru ajutorarea tuturor celor nevoiași. De bunul mers al cantinei se ocupa directorul școlii, I. Diaconu, a cărui activitate era lăudată de pretor. În urma raportului depus de pretor la CARS Fălciu, numărul celor asistați era ridicat la 100 persoane.

În Rîșești, cei mai mulți dintre locuitorii satului trăiau într-o sărăcie lucie, pentru că satul, aflat lângă șoseaua ce lega altădată Chișinăul de orașul Huși, avusese de suferit încă din 1940, la retragerea din Basarabia, pe aici se scurseseră trupele germane aflate în înaintare dar și în retragere, iar odată cu venirea sovieticilor se dezlănțuise prăpădul… Dovadă în acest sens o reprezintă plângerile înaintate către Apărarea Patriotică din Huși de către foștii soldați români bolșevizați din Divizia „Horea, Cloșca și Crișan” originari din Rîșești, care reclamau comportamentul abuziv al soldaților sovietici în retragere de pe front, pe care fuseseră obligați să îi adăpostească și hrănească. Cantina socială din Rîșești a fost înființată de CARS Fălciu încă din luna octombrie 1946, cu doar 100 de asistați din cei 1.688 locuitori. A început să funcționeze efectiv abia din 15 noiembrie, responsabil fiind Ion Tănase, schimbat mai apoi din funcție cu Ion Iancu. Desele schimbări de responsabili se datorau abuzurilor în distribuirea alimentelor, înscrieri abuzive pe liste, neglijență în ținerea evidenței alimentelor.

Odată cu venirea primăverii anului 1947, când urzicile, ștevia, alte buruieni comestibile au reprezentat baza alimentației țăranilor înfometați, și sosirea de ajutoare alimentare din statele vestice (S.U.A., Marea Britanie, Suedia), dar și comuniste (U.R.S.S., Bulgaria, Cehoslovacia), starea de lucruri s-a mai ameliorat. Din Statele Unite au sosit prin Crucea Roșie cutii cu alimente, porumb boabe și fasole. O cutie cu alimente se distribuia către familii compuse din 3, 4 și 5 persoane; câte două cutii erau repartizate familiilor compuse din 6 – 8 membri, 3 cutii către cele cu 9 – 11 membri, iar patru cutii către familiile care depășeau 12 persoane. Familiile alcătuite din unul sau doi membri urmau să se combine după rubedenie sau prietenie cu altele, spre a primi o cutie pentru trei persoane. În ceea ce privește fasolea, se distribuiau câte 2 kg de persoană. Ajutorul urma să se îndrepte către cei lipsiți complet de hrană, care își aduseseră alimente din regiunile excedentare și cei care luau masa la cantinele C.A.R.S. și suedeze. În vederea distribuirii ajutorului alimentar american au fost constituite comisii speciale, alcătuite din preotul satului, un învățător și agentul sanitar. La Drânceni, comitetul era alcătuit din I. Penișoară, P. Diaconu, Ulian Dumitru; în Ghermănești, din acest comitet făceau parte Manoliu, Petru Covrig, dr. Baciu Gheorghe, iar la Rîșești membrii erau N. Horga, P. Vetrescu și Zamfir. Cea mai mare cantitate de porumb a fost primită de țăranii din satul Ghermănești (1.200 locuitori – 9.600 kg porumb), Rîșești (700 săteni cu 5.6000 kg), Drânceni (400 locuitori – 3.200 kg).

Cei mai afectați de foamete au fost copiii. Problema evacuării lor în alte regiuni ale țării, care nu fuseseră marcate de secetă, s-a pus încă din octombrie 1946. La aceea dată, erau trecuți în tabelele CARS Fălciu spre evacuare și plasare în cadrul unor familii „crescătoare” (adoptive) din București, un număr de 11 copii din Ghermănești (nouă băieți și două fete). Evacuarea în masă și în mod organizat a început în ianuarie 1947. Zeci de copii din satele actualei comune Drânceni au fost transportați cu vagoane CFR în județe din diferite zone ale țării și luați spre îngrijire de familii binevoitoare. Minorii cu vârste cuprinse între 5 și 16 ani au fost plasați în județele Sibiu (orașul Sibiu, satele Avrig, Ocna Sibiu, Ludoș, Mercurea, Șura Mare, Drașov, Cunța, Gârbova, Dobârca, Benești, Boz, Cornățel, Racovița, Doștat, Cristian), Târnava Mică (Dumbrăveni, Bozia – colonia de sticlă), Bistrița-Năsăud (în orașul Bistrița și satele Monari, Mintiu, Simionești, Saniacob, Budacul de Jos, Aldorf), Someș (Ocna Dej, Cetan, Glod), Mureș (orașul Tg. Mureș, satele Ungheni, Tirimia, Mădăraș, Nazna, Mureșeni, Sângeorz, Grebeniș, Pogăceaua, Suntana, Suntu), Severin (Făget, Ferdinand), Constanța (orașul Constanța, satele Crucea, Gălbiori), Alba (Ocna Mureș). Un număr de 12 copii din satul Rîșești au fost plasați în comuna Gurba, plasa Ineu, județul Arad, unde se mai aflau copii din satele Arsura, Moșna și Vutcani. Aceștia s-au întors în familiile naturale în toamna anului 1947, după depășirea crizei alimentare. Din cauza spațiului redus, nu putem prezenta numele și adresele acelor oameni cu suflet mare, care nu au pregetat să ia în îngrijire și ocrotire copiii năpăstuiți de soartă ai satelor și comunelor vasluiene.

Profesor Ștefan Plugaru

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.