Foametea din 1946-1947 în comuna Stănilești: mărturia cutremurătoare a unui supraviețuitor

0
689

Moartea nu alege. Doar culege. Iar între cele două momente sunt doar fapte. Asta m-a învățat Mihai Radu, soldat al armatei române, originar din comuna Stănilești și veteran al celui de Al Doilea Război Mondial. Trecut prin bătălia de la Cotul Donului (Stalingrad), în vremea foametei a ales să își salveze familia cu orice preț. Povestea sa o găsiți în rândurile de mai jos.

„Anul 1946 a fost unul rău, cu secetă, din 2 hectare de porumb semănat nu am reușit să strâng decât o traistă cu păpușoi. Am lăsat nevasta cu 5 copii și am plecat în căutare de lucru, împreună cu Neculai P. și Niță T., fără să știm unde vom găsi ceva de muncit. La Ploiești, ne-am dat jos din tren și am auzit doi oameni vorbind despre lucru. Unul venea de la o fabrică de cherestea din comuna Bârzava, județul Arad; îi spunea celuilalt ca era nevoie la fabrică de trei oameni. Noi trei ne-am tras deoparte și am zis să mergem acolo, dar nu mai aveam bani de tren și ne-am urcat pe vagoane, ca să nu ne mai facă control la bilete. La Brașov, a venit controlorul să ne dea jos de pe vagon, iar noi i-am spus <<dacă vrei să trăiești, caută-ți de treabă în vagoane, crezi că noi am plecat de drag de acasă?>> iar omul a înțeles și nu a mai spus nimic. Pe vagoane scria cu cretă <<Trenul foamei>>. La Bârzava, am coborât în gară; toți pomii erau plini cu fructe, prune, mere, am mâncat de se băteau turcii la gura noastră, fără să ne oprească nimeni. Am mers la brutăria de acolo și am luat câte 3 pâini de fiecare, apoi am mers la fabrica de cherestea și l-am găsit pe inginerul Herța, un ungur, care era tovarăș cu alți chiaburi. ~ia îi spuneau Ponți Brănda, și am cerut să fim și noi primiți la lucru. Inginerul ne-a spus că mai are numai două locuri, angajase mai înainte pe cineva, a rămas Niță T., noi am mers de ne-am băgat la calea ferată.

Cu banii de la var ne cumpăram alimente, ca să nu cheltuim din salariul săptămânal cîștigat cu trudă; eram plătiți în fiecare sâmbătă cu 40.000 lei la zi. Banii erau luați într-o săptămână de unul și trimiși acasă, apoi, în săptămâna următoare, îi lua celălalt și îi trimitea la ai lui. Acasă însă nu aveau ce face cu banii, nu se găseau de nici unele. Aflând din scrisorile de la nevastă că le merge tot mai greu și foamea e tot mai mare, ne-am hotărât, eu cu Neculai P., să mergem în Oltenia, unde se găsea porumb. Zis și făcut. Ne-am luat concediu și am mers cu trenul până la Alba Iulia, de acolo am traversat în linia Timișoarei pe la Sarmizegetusa și am ajuns la Lugoj. Acolo ne-au prins niște oameni de la Sanepid și ne-au dat cu D.T.T. pe sub cămașă și în pantaloni; era foarte toxic, noi nu mai văzusem D.T.T. așa de tare. Cu trenul am ajuns la Segarcea, județul Dolj, unde am cumpărat de la o femeie 20 banițe de porumb de fiecare, cu 40.000 lei banița, femeia ne-a dat carul ca să ducem porumbul la gară. Bărbatul femeii era ceferist, nouă nu ne spusese asta, ne zisese să lăsăm boii și carul în fața stației; când am ajuns la gară și ne-au văzut, au sărit la noi să ne taie cu cuțitele. Abia am scăpat numai cu înjurături. După două stații de mers, s-a oprit trenul, au urcat armata și polițaii ca să ne confiște porumbul. Când am ajuns la Craiova, ne-au dat jos cu sacii și ne-au pus să îi vărsăm într-o magazie din gară. A trebuit să stăm două zile până ne-au dat banii pe porumbul confiscat, dar ne-au dat numai 14.000 pe baniță, în timp ce noi dădusem câte 40.000. Am venit acasă și cu banii pierduți, și fără cereale. Copiii nu mai aveau nici hucile de borș să le mănânce, câinele murise de foame. Mai aveam o vacă cu mânzată de un an pe care o mulgea femeia, și dădea 500 grame de lapte pentru copii. Cum nu mai aveam ce mâncare să îi mai dau, am mers la iarmaroc și am vândut vaca, cu 36 milioane, am cumpărat ieftin un juncan de 16 luni pe care l-am adus acasă, l-am tăiat și am mâncat carnea fiartă și friptă goală, că nu aveam nici pâine, nici mămăligă.

Am stat și ne-am sfătuit mai mulți oameni din sat să mergem în Oltenia, în satul Bâcleș, Turnu Severin (astăzi în județul Mehedinți), căci aveam un consătean rămas acolo de la războiul din 1916. Am plecat eu, Neculai P., Ion S., Vasile L., Vasile D., Sava B., Vasile D. și Gheorghe S.

De la gara Tămna și până unde mergeam noi erau 35 de km. Nu aveam nimic de mâncare, mergeam pe la porțile oamenilor cu cerșitul, unii ne înjurau și ne alungau, alții ne primeau și ne dădeau câte o căldare cu zeamă de varză și mălai copt în cuptor, gros cam de patru degete în doagă. În sat era o moară de valț care măcina făină de grâu, unde paznic era un cumnat al meu, Vasile A., plecat din sat înaintea noastră cu tot cu familie, care a pus cuvânt la boier să ne cantoneze peste noapte și ne-au pus și la masă. A doua zi, ne-am împrăștiat prin sat, să cumpărăm cereale, dar cum eram prea mulți, ne-am dus și prin satele vecine. Eu cu Sava B. și Vasile D. am luat-o spre satul Corzu, unde, îndrumați de un sătean, am ajuns la casa preotului. Popa ne-a vândut numai grâu și orz, 10 banițe de grâu și 50 de orz la fiecare. Ne trebuia însă porumb, și am plecat cu Sava către satul Busu, iar Vasile, către satul Smadovița. În Busu, am cumpărat câte 5 banițe de porumb, pentru care am dat o căciulă și o pereche de bocanci, iar Sava, o căciulă. Ne-am tocmit cu vânzătorii să ni le aducă până la Bâcleș, în drum am luat și orzul și grâul cumpărat de la popa din Corzu. Am depozitat cerealele în moara boierului, pănă să găsim transport care să le ducă în gara Tâmna. Toată afacerea mă costase un milion o sută de mii. În aceeași zi, ne-am trezit peste noi cu plutonierul major de la postul de jandarmi, unul Tălău Ion, care ne-a anunțat că ne confiscă cerealele cumpărate și a trimis răspuns să vină la post oamenii de la care cumpărasem bucatele.

Văzând că am rămas fără bucate și fără bani, eu și Sava B. ne-am angajat în sat să facem opinci din piele de porc, căci ei nu văzuseră opinci ca ale noastre. Luam câte două site de făină de porumb pentru o pereche de opinci, așa am adunat câte un sac de făină de fiecare. Am rugat o fetișoară care era servitoare la bucătăria morii boierului să fure două căldări cu făină de grâu, pe care l-am dus la un sătean, și acolo am copt pâine, câte un sac de fiecare, apoi am plecat cu o căruță la gara Tâmna. Până la Chitila nu ne-a deranjat nimeni, doar acolo au apărut militari care au pus lacăte pe vagoane, să confiște cerealele aflate în tren. Ne-am învârtit cu militarii și am luat sacii, le-am dat și lor câte patru pâini de fiecare. Trenul a plecat din nou, și noi cu el spre Ploiești, de unde am schimbat și ne-am dus la Bârzava, că ni se terminase concediul.

La Bârzava, am ieșit la raport și le-am spus celor de acolo că suntem moldoveni, avem acasă copii care ne mor de foame. Sătenii au fost de treabă, au spus că scot 10 vagoane de cereale din campania lor, dar cu o condiție, să meargă ei să le distribuie, însă autoritățile le-au răspuns că aceste ajutoare trebuie să fie distribuite prin Crucea Roșie, așa că ei s-au răzgândit.

Cum nu ne mai înțelegeam cu inginerul, am fost nevoiți să plecăm să muncim la o șosea regală, la Săvârșin, tot în județul Arad, pe care o făceau până la Vărădia, unde avea regele Mihai un castel. Stăteam în dormitor comun, făceam și planton ca la armată. Eu mă ocupam cu jalonarea prin munți, Păduraru muncea la roabă. Mâncarea ne era adusă pe teren, aveam și cont la cantină, dacă nu era îndestulătoare. Asta era în iarna lui 1946; primeam pentru munca depusă 50.000 lei la zi. Acolo, la Corzu, am găsit de lucru la un boier cu familia întreagă, m-am împăcat să-mi dea o jumătate de hectar semănat cu porumb, o juncă de 2 ani, păsări câte pot ține și haine cât pot rupe cu întreaga familie.

Întors acasă, am pregătit pământul, l-am dat să îl muncească Constantin P., eu mi-am luat familia și am plecat la Corzu, unde, când am ajuns, am aflat că boierul împăcase la moșie pe altul. Acum, eu cu nevasta și 5 copii ne aflam pe drumuri, nu aveam bani nici de tren ca să ne întoarcem. Am stat 2 săptămâni numai pe gânduri, m-am îmbolnăvit numai de scârbă că mă aflam printre străini fără de nici unele; după ce m-am sfătuit cu nevasta, am hotărât să lăsăm fata cea mai mare, de 11 ani, la un sătean, să-i pască acestuia vaca și două capre pe care le avea în schimbul a 5 banițe de grâu, iar noi, restul familiei, am plecat către Moldova, fără niciun ban de drum. Pănă la Bârlad, nu ne-a găsit nimeni, abia acolo a dat peste noi controlul, eram cu soția și cei 4 copii. Când am ajuns la Crasna, am fost predat jandarmilor ca un borfaș de rând. Când m-a văzut plutonierul de jandarmi, mi-a tras două palme de am văzut stele verzi, îmi venea să-i trag un cosor pe burtă. I-am zis <<mai dă!!!>>, la care el a spus că știe ce are de făcut. L-am rugat să-mi dea voie să îmi cobor familia din tren, după care m-a amendat cu 3. 500.000 lei. Am vândut iute 2 kg de grâu și am plătit biletul până la Podgoriile Hușului. De frică să nu îmi ia grâul în gara mare din Huși, am găsit o căruță de ocazie cu care m-am dus până la moara din strada Sf. Ioan, unde am măcinat grâul, am făcut o mămăligă cu ceapă și mi-am hrănit copiii, apoi am plecat spre sat. Bagajul era greu, nevasta avea copil la sân, așa că îl duceam numai eu. Am trimis nevasta înainte cu copiii și eu am venit din urmă cu bagajul, căci aveam plapumă, perne, țolice și făina de grâu strânsă cu atâta trudă. Duceam o parte din bagaj cât vedeam cu ochii, apoi mă întorceam după celălalt, și tot așa, toată ziua, pănă m-am văzut în marginea satului. Nu mai puteam de oboseală, așa că am trimis un copil, pe Gheorghiță D., pentru 2.000 lei, să se ducă la mine acasă, să îmi anunțe nevasta să vină să mă ajute. Banii erau fără valoare: ajunsese 2.000 lei o țigară, 30.000 lei un litru de lapte; o dublă de porumb – dacă o găseai – costa până în 3 milioane lei, iar un cal îl cumpărai cu 70 milioane lei.

Ajuns acasă, m-am apucat de lucrat pământul, am semănat 15 prăjini cu harbuji, mai aveam de însămânțat 25 prăjini, dar nu aveam porumbul pe care să îl semăn. M-am dus la fratele Ghiță, de la care am luat 8 știuleți, mergea nevasta în urma plugului și îi semăna, cu o mână pe brazdă iar cu alta alunga ciorile care tăbărau pe ea. Pe la Duminica Mare au început ploile, asta era prin iunie 1947, și s-a făcut tot ce am semănat, dar grâu nu mai aveam. În toamna lui 1946, pe când eram la fabrică, am trimis 20.000 lei ca să plăteacă nevasta grâul de sămânță pe care îl distribuia Primăria Stănilești prin Neculai Petrescu, din Voloseni, Stirian Ungureanu din Budu – Cantemir și Enachi Oancea, din Stănilești, dar aceștia au dosit grâul, nu au mai primit oamenii un bob și am rămas fără grâu. De mâncare, ne-am lungit cu făina adusă din Oltenia, făceam o oală de 5 kg de borș de ștevie sau lobodă, câte trei oale pe zi; erai bucuros să mergi la muncă pe la oameni numai să îți dea să mănânci. Am trecut la cantina socială trei copii, mâncau un pic de supă cu mămăligă, dar era puțin, copiii tot flămânzi erau; în schimb, preotul Constantin Afănoaiei își hrănea cele trei iubite pe care le avea prin sat.

Când a început secerișul, mergeam la secere la cei care aveau grâu pentru 2 kg pe zi, dar cum nu îmi ajungea să hrănesc întreaga familie, m-am angajat la un catolic, Ion Patraș, cu 12 kg grâu pe zi la cosit grâul, iar noaptea adunam spicele în căpițe. Nevasta, împreună cu una din fete, mergeau pe unde se terminase secerișul și adunau spice, le băteau și rîșneau pentru a face un terci de făină. Cu mare greutate am ajuns în luna noiembrie, când am început culesul porumbului, se copsese târziu, de l-a prins zăpada necules pe câmp, s-a tot cules până prin luna februarie. În primăvara lui 1948, mi-am cumpărat o juncă care mi-a fătat de neleapcă, așa am căpătat vacă cu lapte de la care îmi hrăneam copiii. Statul ne făcea plan de cultură, trebuia să dăm toate produsele pentru a achita datoriile de război către Uniunea Sovietică; dădeam la hectarul de pământ – grâu, porumb, orz, fasole, vin, floarea-soarelui, carne de porc și de vită. Cumpăram ca să ne achităm cotele”.

• Profesor Ștefan Plugaru

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.