Epoca Coronavirus și bioetica – realități și perspective (II)

0
985

Cât privește contagiozitatea, ea se poate limita prin respectarea unor recomandări, pentru că, totuși, nu suntem o țară bananieră și avem exemplul unor țări care au aplicat cu succes acest procedeu. Apoi, nu trebuie pierdut din vedere că absolutizarea unor simptome, cum ar fi febra evidențiată prin termoscanare, este supusă unor erori pentru simplul motiv că originea ei are un spectru extrem de larg de cauze, prin urmare are o specificitate redusă. Această modalitate generalizată de depistare, aplicată ca în sectorul zootehnic și impusă de autorități, depășește cu mult principiul autonomiei (personhood) și crează o stare de insecuritate, pe lângă faptul că lezează profund intimitatea și demnitatea persoanei.

Nu mai rămâne decât ca o persoană să prezinte, întâmplător sau motivat, o temperatură de 37,5 ca să fie extrasă cu forța, interogată și supusă unor proceduri și umilințe care contravin drepturilor și libertăților fundamentale. Așa încât, reacția persoanei și a comunității sub aspectul respectării principiilor etice, este pe deplin justificată, pentru că una este recomandarea și informarea și cu totul altceva este obligativitatea cu impunerea unor norme care, nu rareori, se dovedesc nefondate, arbitrare, disproporționate și chiar contraproductive. Ca să nu mai reluăm problema ultimului principiu, cel al justiției în abordarea problemelor de sănătate ale pacientului și gestionării resurselor. Aici problema se pune sub aspectul echității în ceea ce privește accesul la serviciile de sănătate, a alocării și utilizării corecte a resurselor materiale.

Atâta timp cât sistemul de sănătate publică se blochează voit, orientându-se strict către o afecțiune, fie ea cunoscută sau necunoscută, endemică, epidemică, sau pandemică, se realizează o gravă discriminare pentru populația afectată de altă patologie, pornind de la cea curentă la cea cronică, a cărei abordare s-a limitat doar la rezolvarea urgențelor. Este greu de explicat blocarea celor 119.000 de paturi de spital timp de aproape trei luni, pentru spitalizarea a 20.000 de pacienți jumătate dintre ei asimptomatici, în timp ce în aceiași perioadă puteau fi spitalizate câteva sute de mii de pacienți cu probleme medicale reale.

Este evident că se realizează o discriminare, atât sub aspectul alocării resurselor cât și sub aspectul accesului la serviciile de sănătate. O evaluare corectă a acestor aspecte, mai ales sub aspectul consecințelor, va trebui făcută, deoarece nu este permisă sacrificarea unui segment de populație pentru că emoția și frica momentului impune, aparent, satisfacerea altor priorități.

Pandemia cu coronavirus din perspectivă bioetică

Dincolo de etica medicală, în creuzetul căreia s-a născut bioetica, ale cărei principii le-am schițat mai sus, sunt principiile bioeticii, care subscriu preponderent principiului utilitarismului. Doctrină discutabilă și interpretabilă, pentru că abordează problema drepturilor morale ale ființelor și mediului ca părți componente ale ecosistemului în care omul trăiește și de care depinde existența lui.

Încă de la fondatorii bioeticii ca știință (Potter – Science of survival, 1970 și Calahan – Bioetics as a Discipline, 1973) s-a pus problema dacă lumea vie, alta decât omul și lumea materială, pot avea sau nu un statut moral. Pentru că singura ființă care poate statua și motiva pozitiv sau negativ moralitatea unui lucru sau fenomen, este omul. Or, dacă omul acordă un statut moral naturii nonumane, fie ea formă de viață (de la virus la animal) sau natură inanimată, trebuie să-i acorde și drepturi morale.

Sub acest aspect însă, atitudinea omului a fost diferită de-a lungul vremii. De pildă, codul lui Hamurabi (1750 î.e.n) și viziunea hipocratică (500 î.e.n.) susțineau că animalele au un statut moral, prin urmare, trebuie protejate ca fiind trebuincioase, indiferent de condiția lor. Dimpotrivă, Aristotel (400 î.e.n.) considera că, indiferent cum ar fi tratate animalele de către om, atitudinea nu poate fi etchetată ca incorectă, pentru că animalele nu au un statut moral. Aceiași poziție o are și Thomas d’Aquino (sec XIII), care considera că animalele pot fi folosite de om pentru confortul său pentru că, oricum, au fost create pentru om.

Abia în sec al XVIII-lea Imanuel Kant va demonstra că, cruzimea față de animal are un efect negativ asupra comportamentului uman. Nu trebuie trecut cu vederea că legea veche, împlinită și promovată de Iisus Hristos, înlocuia jertfa animală sângeroasă adusă divinității prin simbolistica euharistică a vinului și pâinii, ceea ce avea să însemne foarte mult în viziunea omului despre lumea înconjurătoare. De atunci, creștinismul oferă orientare și moralitate în atitudinea față de viață și mediu (ca fiind obiecte ale creației), binecuvântând animalul din bătătură și natura înconjurătoare dătătoare de viață, prin ritualurile specifice acordându-le de fapt un statut moral.

Până la urmă statutul moral, din care decurge dreptul moral, este dat de valoarea intrânsecă a formelor de viață și a mediului în care trăiesc. Iar dacă luăm în considerare faptul că viața are înlănțuirea ei firească (fie și ca lanț trofic), indiferent de forma pe care o îmbracă, iar mediul de asemeni, ca bază și resursă existențială indiferent de forma sa, omul ca instanță morală are obligația de a le acorda un statut moral, din care vor decurge drepturile morale pe care bioetica este chemată să le gestioneze. Cu atât mai mult omul are dreptul de a i se respecta statutul moral și drepturile morale care decurg din acesta, în orice tip de societate sau regim care se consideră liberal și modern

Cum o face omul? Este discutabil, pentru că tortura animalelor, captivitatea lor în mediul privat sau organizat, vivisecția, ca și poluarea inconștientă a mediului și abuzarea lui irațională, sunt la ordinea zilei astăzi mai mult ca oricând. Mergând mai departe pe aceiași linie, bioetica este chemată să stabilească raporturile între om, animal și mediu, să aplice principiile eticii medicale la scara lumii animate și inanimate.

În acest context se poate vorbi de o etică a științei, o etică a cercetării, etica informației, etica socială, etica feministă, etica religioasă și, de ce nu, etica politică sau juridică. În același context, bioetica poate aduce clarificări în problemele spinoase ale momentului cum ar fi: biotehnologia, tehnologia genică, tehnologia clonării, tehnologia fertilizării, tehnologia transplantului de organe și țesuturi etc. Lipsa limitelor în abordările din domeniul cercetării, ca și a standardelor științifice și morale în practicarea acestora, pot aduce prejudicii grave umanității, pentru că „civilizația umană a devenit prea obtuză, prea grăbită și prea încinsă, o lume care se dizolvă” după cum afirma Mathias Horx în „Omenirea postcoronavirus” (www.horx.com).

Ce e de făcut și care ar fi perspectiva?

Deja se poate considera că abordările științifice în cercetare și mai ales în intervențiile pe genomul ființelor viețuitoare au scăpat de sub control. De aceea, cel puțin în domeniul sănătății, Organizația Mondială a Sănătății este chemată să gestioneze, nu numai problemele sănătății la nivel planetar, ci să stabilească agenda cercetării în domeniul sănătății, să elaboreze politici de sănătate publică bazată pe dovezi științifice, precum și în elaborarea de norme și standarde universal valabile, nu numai în privința sănătății umane, ci și cea a mediului în care omul trăiește.

Cât reușește și cum se implică? este o problemă în dezbatere, mai ales în situația actuală când pandemia cu COVID 19 a generat o adevărată criză sanitară. O reevaluare a rolului și rostului acestei organizații este mai mult decât necesară, pentru că este singura structură la scară mondială sub tutela căreia întreaga cercetare în domeniul biotehnologiei ar putea fi pusă, indiferent pe teritoriul cărui stat se află. În felul acesta ar dispărea suspiciunile și incriminările, mai mult, cercetarea științifică s-ar desfășura în limitele moralei științifice și bioeticii.

Este zona în care bioeticianul își are cu necesitate locul, ca avocat al echității între om și mediul său de viață, în fața științei care tinde să domine și să submineze acest echilibru. El trebuie să reprezinte conștiința umană în fața asaltului științei pentru că „știința fără conștiință este ruina sufletului” spunea Francoise Rabelais încă de acum 500 de ani. În același sens, geneticianul și bioeticianul (de fapt fondatorul bioeticii românești) Constantin Maximilian, definea bioetica ca fiind „punctul de întâlnire a tuturor celor care urmăresc destinul uman supus presiunilor științei”

Iată de ce, coborând la nivel național, mai ales în condiții epidemice, bioeticianul sau specialistul în bioetică, trebuie să-și găsească locul în echipa de lucru, pentru că el este cel chemat să aprecieze actul medical, oportunitatea acestuia, accesul la serviciile de sănătate, echitate în alocarea resurselor și respectarea principiile eticii medicale și bioeticii, în relație cu procedurile, vectorii de răspândire ai agentului patogen, implicațiile măsurilor instituite asupra individului și mediului în care trăiește. Am aici în vedere carnagiul printre galinacee indus de gripa aviară H5N1, sau între bovine cu ocazia virusului vacii nebune de teama că ar putea infecta omul.

Există deja un număr mare de lucrări, îndeosebi în literatura americană, în legătură cu rostul și rolul bioeticianului în contextul pandemiei COVID 19. Este un fapt firesc pentru această zonă a civilizației umane, ca bioeticianul să fie nelipsit din orice comisie cu preocupări în domeniul sănătății, al cărui cuvânt are greutate în cadrul acestor comisii. Am încercat să văd dacă în cele trei structuri (Comitetul Național pentru situații speciale de urgență, Comisia științifică anti Covid 19 și Comitetul Strategic de comunicare) care se ocupă de gestionarea epidemiei de coronavirus în țara noastră, există vreun specialist în domeniul bioeticii. Ei bine, nu am găsit nici unul, deși avem o societate națională de profil (Societatea Română de Bioetică) cu specialiști de top și cu preocupări mai mult decât meritorii (vezi Revista Română de Bioetică).

Singura structură a cărei componență am găsit-o (indirect), a fost cea a Comisiei Științifice, de fapt întitulată „Comisia de Management Clinic și Epidemiologic”, alcătuită din 17 membri (din care cinci membri invitați), între care doar patru infecționiști și doi epidemiologi în rest: cardiologi, chirurgi, urgentiști, pneumolog, hematolog și chiar endocrinolog. Nu știm ce pondere a avut această comisie în luarea deciziilor, dar după componența ei și modul cum a fost înlăturat singurul specialist de notorietate, profesorul Adrian Streinu Cercel (având la bază o răstălmăcire grosolană a recomandărilor sale), este ușor de intuit.

Pentru celelalte două structuri, care aveau misiunea de a ne gestiona viața și, de ce nu, destinul ca popor, nu am putut găsi nici măcar componența nominală. În schimb obiectivele pe care și le propuneau aveau încărcătura unui program plin de restricții, obligații, recomandări, evaluări, raportări ca și cum România se afla pe picior de război. Mai mult, implicarea politicului a fost mai mult decât evidentă, a fost de-a dreptul jenantă prin prestațiile lamentabile, dar amenințătoare, din partea unor personalități străine domeniului medico-sanitar, alături de o statistică macabră a evenimentelor medicale prezentate obsesiv, cu scopul de a menține starea de panică și tensiune publică.

În loc de încheiere

Acum, când pandemia cu coronavirus se apropie de final și începe perioada evaluărilor, se vor trage desigur, concluzii interesante legate de vulnerabilitatea societății umane în fața unui pericol biologic (oricând posibil), atât prin posibilitățile sale limitate, cât mai ales prin capacitatea sa de răspuns: tardivă, haotică, ineficientă și panicardă. Desfășurarea acestei pandemii avea să conducă la o criză medico-sanitară fără precedent, în care cele mai bine cotate sisteme medicale din lume aveau să cadă unul după altul. Știința, oricât de avansată ar părea, nu a reușit să țină pasul cu evenimentele care au cuprins umanitatea în totalitatea ei, desigur, cu particularități zonale specifice care merită și trebuie să fie analizate.

Schemele terapeutice au fost mai degrabă empirice, bazate pe experiența anterioară (SARS CoV 1), în care deja plachenilul este cotat ca ineficient, iar imunizarea pasivă prin plasmă obținută prin plasmafereză apare ca o noutate târziu, deși este cunoscută de mai bine de o sută de ani. Terapia anticoagulantă și suportul ventilator asistat, asociată cu terapie de susținere, au fost singurele mijloace terapeutice pe care spitalele le-au putut oferi prin serviciile de terapie intensivă. În rest, până știința va pune la punct un vaccin, virusul în cauză își va găsi locul în rândul virozelor respiratorii sezoniere, iar vaccinul va deveni de utilitate țintită pe populația vulnerabilă, dacă nu cumva va deveni și el o problemă comercială precum virusul gripal. Umanitatea va trebui să se obișnuiască cu un fenomen vechi de când lumea, fenomenul epidemic sau pandemic, a cărui ciclitate istorică variază între 11 și 30 de ani, iar experiența istorică și abordarea științifică ar putea ajuta, fără excesele panicarde și restrictive experimentate cu ocazia actualei pandemii.

Comparându-ne cu statele din zona noastră geografică vom constata că, acolo unde restricțiile au fost mai laxe, rezultatele au fost mai bune (vezi cazul Bulgariei și a țărilor balcanice, ca și țările nordice). Vom constata că, în general, recomandările și mai ales restricțiile au adus peste tot atingere principiilor eticii medicale și bioeticii în general. Peste tot impactul psihologic a fost vizibil, iar importanța lui este mai degrabă din perspectiva relațiilor interumane, prin faptul că a condus la îndepărtarea omului față de om. Prejudiciul începe deja să se regăsească în afectarea comuniunii sociale care riscă să devină mai distantă și mai rece (vezi creșterea divorțialității, discriminarea vârstnicilor etc), cu repercursiuni asupra familiei și solidarității comunitare.

În acest context de criză două lucruri pot avea importanță: solidaritatea socială și încrederea instituțională (în autorități). Despre ce solidaritate socială putem vorbi atâta timp cât toate măsurile izolează omul, îndepărtându-l de comuniunea socială, fie ea umanitară, familială, culturală sau spirituală?. Despre ce încredere instituțională poate fi vorba atâta timp cât instituțiile statului promovează panica, izolarea socială prin forță și măsuri abuzive, ignorând principiile eticii și gestionând haotic un fenomen care nu a depășit cu mult impactul unei gripe sezoniere?.

Această distanțare fizică și izolare forțată conduc ineluctabil spre distanțare socială, care nu este altceva decât anticamera dezbinării sociale, într-un climat de suspiciune și rezervă față de aproape, însingurare și delațiune, într-un cuvânt, la o îndepărtare de valorile culturale, morale și spirituale ale neamului și, de ce nu, ale umanității. Este și climatul care oferă cale liberă structurilor și instituțiilor de forță, iar de aici până la o dictatură sanitară, sau militaro-sanitară, nu este decât un pas. De altfel s-a și văzut, cu asupra de măsură, în atitudinea autorităților față de biserică și ritualurile ei, prin măsurile și frustrările impuse acestei instituții funadamentale în istoria poporului român de niște personaje care, după cum se vede, nu au nici un reper spiritual.

Două remedii ar fi aici de luat calcul și anume: prevenția și precauția. Între ele prevenția, în limitele bioeticii, trebuie să fie cheia de boltă în evitarea oricărei crize medico-sanitare. Pentru că prevenția presupune un risc dovedit științific, impune o abordare rațională, cunoaștere științifică, posibilități și facilități materiale de combatere utilizate cu discernământ. Mai puțin însă precauția, pentru că ea presupune un risc anticipat (care poate fi tendențios), sau intenționat presupus, nefundamentat științific, în care instituirea unor restricții pot fi în baza unui plan de acțiune prestabilit, ce poate aduce prejudicii grave normelor de etică, deschizând astfel calea abuzurilor.

La noi a fost mai degrabă o precauție nefundamentată științific, intenționat presupusă, care a antrenat o prevenție abuzivă, cu măsuri coercitive împotriva oricăror norme etice. De aceea, fundamentarea științifică a oricărei amenințări epidemice devine absolut obligatorie, iar plasarea acestora în cadrul normelor bioetice trebuie să prevaleze în adoptarea deciziilor. Or, acest deziderat fără bioetician nu poate fi îndeplinit, pentru că omul trăiește totuși într-un ambient în care echitatea, moralitatea și echilibrul sunt vitale.

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.