Comuna Hoceni în vremea foametei din 1946-1947: „Unii au început (…) a-și dărâma casele (…) pentru o sită de făină”

0
1125

Seceta cumplită din vara anului 1946 a făcut ca recolta agricolă să fie compromisă în mare parte. S-a adăugat, în ziua de 20 iulie a aceluiași an, o ploaie sărată și cu grindină, care a distrus, pe lângă câmpurile agricole, și locuințele oamenilor din satele comunei. Ajutoarele în cereale (porumb, grâu) oferite de autoritățile centrale și județene au venit târziu, pe la mijlocul toamnei anului 1946. Deși insuficiente, erau împărțite în funcție de interese și rubedenii de către funcționarii comunali. Grâul repartizat comunei de către Camera Agricolă din Huși drept sămânță pentru recolta viitoare și care trebuia distribuit pe credit celor afectați de secetă, fusese vândut cu complicitarea primarului C. Raveica către cei cu stare și parale. Astfel, din cauza ignoranței, neputinței, hoției și lăcomiei, au apărut printre săteni primele cazuri de moarte din cauza foametei. Pentru a supraviețui, locuitorii și-au vândut bunurile pe un sac de grâu sau porumb prin satele Olteniei, au muncit pe loturile celor înstăriți (chiaburi) din satele comunei pentru o masă pe zi, ce consta dintr-o zeamă chioară și o bucată de mămăligă.

Cantina socială din satul Hoceni a fost înființată de Comitetul pentru Ajutorarea Regiunilor Secetoase (CARS) Fălciu în urma demersurilor făcute de intelectualii comunei, în frunte cu Vasile Ciochină, președintele Căminului Cultural „Elena Cuza”, care, la 26 noiembrie, trimitea memorii tuturor instituțiilor reponsabile (Prefectura Fălciu, Apărarea Patriotică Huși, CARS București), cu rugămintea de a pune bazele unui organism de asistență socială. În petițiile înaintate către autorități, acesta arăta că „sunt copii de oameni și femei văduve care nu au mâncat de 3-4 zile, stau în pat, amețiți de frig și foame, căci nimeni din sat n-are mai mult. Unii au început să-și vândă tot, au început a-și dărâma casele, ca să vândă grinzile și podelele pentru o sită de făină”. La 19 decembrie 1946, CARS-ul Central din București solicita CARS Fălciu deschiderea în localitatea Hoceni a unei cantine cu 100 asistați, care să vină în sprijinul copiilor orfani și al celor nevoiași.

Cantina s-a deschis în ziua 25 decembrie 1946 (de Crăciun), oferind o masă caldă zilnic pentru cei înfometați. Primul lot de alimente a fost ridicat de la CARS Huși de către primarul Neculai Bugeag, care cu de la sine putere a decis înființarea unei cantine cu 40 de asistați și în localitatea sa de baștină, Oțeleni, abuz pentru care avea să își piardă funcția. Satul avea la aceea vreme 1.020 locuitori, la fel de greu încercați ca și cei din Hoceni. În urma scandalului iscat, numărul asistaților cantinei CARS din Hoceni a fost ridicat la 100 persoane, număr total insuficient pentru a acoperi nevoile alimentare ale celor năpăstuiți de soartă. Oficial, cantina populară cu 50 asistați din Oțeleni s-a deschis la 16 ianuarie 1947. Din comitetul de conducere făceau parte: preotul Anatolie Moleavin (președinte de onoare), directorul școlii locale, învățător Gh. I. Hobincu (vicepreședinte), învățător Gh. I. Drăgunoiu, administrator și magazioner al cantinei. Alți membri: Afrodita P. N. Penișoară, Pericle P. Penișoară, moașa Maria Ioanițescu, Dumitru N. Chirica, Dumitru N. Cotae (ajutor de primar), invalizii de război: Filip C. Scurtu, Dumitru Gh. Filote, Gheorghe I. Negoiță. Sediul cantinei era fixat în locuința lui Jănică T. Dumitriu. Până în data de 15 mai 1947, cantina a funcționat cu 50 asistați, după care numărul a fost majorat la 150 persoane.

Funcționarii publici din comună au solicitat, la rândul lor, înființarea unei cantine, de la care să poată cumpăra alimentele necesare pentru hrana familiilor lor. Între ei se numărau: Dumitru Ungureanu (noul primar), N. D. Cotae (ajutor de primar), C. Dăscălescu (notar), Spiridon Sară (secretar), V. Cucu (perceptor), preotul Anatolie Moleavin și cântărețul bisericesc Ștefan Moisă, învățătorii: Vasile Cireș, Racoviță, Pericle Penișoară, Petru Penișoară, Gheorghe Drăgușin, Gheorghe I. Hobincu, Eugenia Grigoreș (agent sanitar), Maria Ioanițescu (moașă), D. Andriescu (administrator agricol), adică un total de 57 persoane, copii și adulți.

Mânați de disperare, locuitorii s-au adresat din nou autorităților locale și centrale, dar și presei vremii. În numărul din 6 ianuarie 1947, ziarul Scânteia, organ de presă al Partidului Comunist, prezenta pe larg cele relatate de patru țărani din satul Hoceni, care veniseră la redacția ziarului din București. Conform acestora, recolta anului 1946 le ajunsese cât să mănânce vreme de două săptămâni, apoi au căutat să împrumute la cei înstăriți, care au profitat cu nemernicie de condiția lor nenorocită. Aceștia cumpărau o vacă bună, cu lapte, pentru cinci banițe de porumb, iar pentru o scoarță ofereau două banițe porumb. Unul dintre săteni, Ion Mititelu, își vânduse calul pentru trei banițe de porumb către Ghiță Cotae, morar din Oțeleni, proprietar a 20 hectare pământ. Cu toate acestea, mama îi murise de foame, ca și cei doi copii. Din sat, mai „muriseră deja vreo cinci oameni”. Foametea era cumplită, iar situația atât de disperată, încât – conform martorilor – din sat dispăruseră până și câinii, care își luaseră lumea în cap. Frustrarea și nemulțumirea țăranilor abandonați de autorități și Dumnezeu exploda într-un strigăt de revoltă: „Azi n-aveți pâine la București? Veți avea mâine sau poimâine! Dar NOI, până or ieși urzicile, ce facem?”

Situația s-a mai ameliorat din luna martie a anului 1947, odată cu sosirea ajutoarelor alimentare din statele vecine, comuniste, dar și vest europene, capitaliste. De ajutorul alimentar venit de la Crucea Roșie americană au beneficiat 1.008 din cei 2.090 de locuitori ai comunei, adică 65% din populație, care pe lângă cutii cu alimente au primit și cantitatea de 8.000 kg porumb. De distribuirea acestora s-a ocupat un comitet alcătuit din preotul Anatolie Moliavin, învățătorul Gheorghe Hobincu și Maria Ioanițescu, moașa satului.

Locuitorii au fost inițial refractari la ideea de a-și înstrăina copiii, de a-i trimite în zonele excedentare, unde să fie plasați în grija unor familii adoptive, „crescătoare”, până la depășirea crizei alimentare. În 24 noiembrie 1946, în cadrul adunării generale extraordinare a Căminului Cultural, sătenii au declarat public că „mai bine mor și ei și copiii de foame decât să îi dea în altă parte”, în ciuda explicațiilor date de învățătorul V. Cireș (director al căminului) și C. Raveica, primarul de atunci al comunei, că aceștia vor fi bine îngrijiți. Odată cu apariția deceselor datorate foametei în rândul copiilor, poziția lor s-a schimbat. Din ianuarie 1947, copiii orfani și nevoiași din comună au fost plasați în căminul CARS din Huși, iar mai apoi evacuați în județele Târnava Mică, Bistrița-Năsăud (orașul Bistrița, satele Petriș, Cușma, Saniacob, Cepari, Iad, Suplai), Sibiu (satele Daia, Cristian, Ludoș, Jina, Turnișor, Alțina, Săsăuși, Alămor, Veștem, Topârcea, Gura Râului). În Sibiu, doi dintre copiii evacuați au fost luați în îngrijire de filiala locală a Partidului Comunist Român. În familiile adoptive, copiii au avut parte de hrană și grijă părintească până în toamna anului, când s-au putut întoarce în familiile naturale, odată cu depășirea crizei alimentare. Cinci copii bolnavi de TBC au fost internați în spitalul de profil din Roșiorii de Vede, județul Teleorman, de unde s-au întors vindecați în luna septembrie a anului 1947.

Notă: Celelalte sate aflate astăzi în cuprinsul comunei Hoceni făceau parte la aceea vreme din alte unități administrative- teritoriale, impactul foametei asupra locuitorilor acestora urmând a fi prezentat în materiale viitoare.

• Profesor Ștefan Plugaru

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.