Pandemia de coronavirus și sistemul medico-sanitar (II)

0
490

Spitalizarea nejustificată pentru primele două categorii (asimptomatice și forme ușoare), relativitatea testului rapid de diagnostic, care, după cum se știe, are o marjă de eroare importantă (2 – 20% rezultate fals pozitive sau fals negative, ca orice test rapid dealtfel), au creat un climat extrem de tensionat atât în rândul personalului medical, insuficient pregătit și echipat pentru a face față situației, dar și a pacienților asimptomatici sau cu forme ușoare, care s-au trezit internați cu forța. Rezultatul a fost contaminarea spitalelor, care au început să cadă unul după altul, a personalului din unitățile de terapie intensivă și, desigur, creșterea numerică a contaminărilor în populație.

Aceste aspecte, care se succedau cu repeziciune, preluate de mass-media ca știri de senzație, însoțite de bilanțuri apocaliptice, cu intervenții inoportune și prezentări ignorante comentate de tot felul de vedete de conjunctură și lideri de opinie, cu prezentări bizare a unor secvențe din secțiile ATI deservite de figuri, la rândul lor bizare, într-un echipament incomod (un adevărat supliciu pentru cei care îl purtau) care mimau costumațiile astrale, mișcându-se cu dificultate printre monitoare, ventilatoare, aspiratoare, oxigenatoare și perfuzoare, au creat o stare de angoasă colectivă până la panică, o adevărată psihoză de masă.

Spitalul și corpul medical în mentalul colectiv

În cadrul aspectului pompieristic în abordarea evenimentelor generate de această epidemie, apare și ordinul ministrului sănătății (533/29-03-2020) de a evacua spitalele într-un timp record, prin externarea forțată a pacienților internați, reducerea cu 80% a programărilor și cu 50% a activității ambulatoriilor de specialitate, închiderea cabinetelor stomatologice și laboratoarelor. Se reduce astfel asistența medicală doar la activitatea în urgență, paralizând efectiv un sistem, de parcă altă patologie, înafară de cea legată de coronavirus, nu ar mai fi existat, ca și cum problemele de sănătate acute sau cronice ale populației au dispărut brusc.

Dincolo de efectul asupra sănătății în general, această decizie a avut un impact devastator asupra stării de spirit în rândul personalului medical, dar mai ales în rândul populației, prin inducerea unei stări de neliniște, nesiguranță și frică, până la panică. Pentru că, în percepția publică, spitalele au devenit brusc zone periculoase care trebuiau evitate, în care riscul contaminării și a diagnosticării COVID pozitive, cu toate consecințele draconice în plan personal, familial și microsocial efectiv înspăimântau, și aveau de ce.

Mai mult, a apărut o anumită reținere față de lucrătorii în domeniu, fie ei: medici, paramedici, asistenți medicali, infirmiere, ambulanțieri, care au mers până la manifestări ostile (considerați apriori ca purtători de viruși), în pofida prezentărilor apoteotice din mass-media, de care (în paranteză fie spus) corpul medical chiar nu are nevoie, pentru că el face ceea ce a făcut din totdeauna în vremuri de restriște: luptă pentru viață până la sacrificiul propriei sale vieți.

Un scurt recurs la istoria noastră ne aduce aminte că în epidemia de tifos exantematic din iarna anului 1917, de exemplu, au căzut victimă molimei 350 de medici și 1.000 de sanitari dintr-un total de 300.000 de victime (125.000 de militari și 175.000 din rândul populației civile), epidemie stinsă în cinci luni prin măsurile întreprinse de marele nostru savant, colonel dr. Ioan Cantacuzino, aflat atunci la conducerea Serviciului Sanitar al Armatei. Și sunt numeroase exemple în istoria noastră, și nu numai, care consemnează marile sacrificii pe care corpul medico-sanitar le-a adus pe altarul sănătății publice în context epidemic sau pandemic, fără publicitate ieftină și aspirații eroice.

Fără îndoială că, după ce lucrurile se vor liniști, prin faptul că însăși viroza își va domoli expansiunea în cadrul evoluției naturale, caracteristică de altfel, oricărei manifestări epidemice de tip pandemic, evaluările și bilanțurile care se vor face vor putea analiza părțile pozitive sau negative ale intervenției umane în cadrul evoluției acestei calamități, fie ea naturală sau artificială.

Până atunci însă, este de reținut că acest climat de nesiguranță și spaimă colectivă a căpătat o amploare deosebită, favorizată de creșterea cazurilor noi de îmbolnăvire, a internărilor în terapie intensivă și mai ales a deceselor care se contabilizau doar în spectrul SARS-CoV 2, a focarelor de infecție care apăreau cu predilecție în spitale și stabilimente pentru vârsnici, a lipsurilor de medicamente, echipamente de protecție și materiale sanitare.

Întrebări pertinente și necesare

De reținut este și faptul că orientarea asistenței medicale în cvasitotalitatea ei spre zona pandemică a prejudiciat grav asistența medicală curentă, al cărei grad de încărcătură era și așa suficient de mare și cu destule probleme. Și atunci, întrebarea firească: cine își asumă blocarea asistenței medicale timp de două luni, perioadă în care patologia curentă, dar mai ales patologia cronică nu au putut fi diagnosticate, evaluate și tratate corespunzător? Cîți bolnavi nu au putut beneficia de proceduri, tratamente specifice, întervenții chirurgicale și alte terapii specifice funcție de patologia lor și, mai ales, câte decese au rezultat ca urmare a lipsei unor îngrijiri medicale adecvate?

De ce nu s-au folosit ca spitale de suport rețeaua de spitale militare, oricum supradimensionate pentru nevoile reale, pentru că ele au fost concepute pentru a deservi o armată de 350.000-400.000 de militari, cât avea armata română cândva? În această abordare, s-ar fi putut introduce managementul și disciplina militară cu care ministrul sănătății amenința sistemul și la care chiar a recurs în cazul spitalelor din Suceava și Deva. Acestora li se puteau adăuga și rețeaua de spitale CFR, de asemenea supradimensionate, unități care împreună ar fi egalat numărul spitalelor de suport (34) din rețeua publică desemnate prin ordin de ministru.

În această formulă, s-ar fi acoperit cu siguranță nevoile de asistență medicală generată de epidemie, mai ales dacă nu s-ar fi recurs la internarea asimptomaticilor și formelor ușoare obligate în mod irațional să se interneze în spital. S-ar fi putut satisface astfel necesarul de paturi, ca să nu mai vorbim de secțiile ATI care au funcționat la un sfert din capacitatea lor. În plus, l-ar fi scutit pe ministrul Sănătății să alerge în urma dricului, acuzând în dreapta și în stânga managementul defectuos, de parcă, în calitatea lui de fost manager de spital, nu ar fi știut ce înseamnă managementul unui spital subfinanțat.

De altfel, este de așteptat o evaluare și eventual o nouă reformă a sistemului medical, pe care ministrul Sănătății a promis-o de îndată ce epidemia va fi trecut. Va reuși numai dacă va ține cont de istoria organizării sistemului medico-sanitar din România, atât de performant altădată, și va renunța la principiile liberale de organizare, care s-au dovedit total ineficiente în condițiile pandemiilor moderne.

Coronavirusul în perspectiva viitorului

Odată cu venirea verii, virulența și contagiozitatea virusului SARS CoV 2 va scădea treptat în mod natural și concomitent cu creșterea gradului de imunizare prin boală a populației. Trebuie subliniat faptul că, după evoluția sa genetică, deja patru mutații pe parcursul său pandemic, se pare că și acest virus va intra mai devreme sau mai târziu în categoria virusurilor sezoniere, alături de alte surate din aceeași familie, cu aceeași capacitate mutagenă caracteristică acestor virusuri, asemănătoare întrucâtva virusurilor gripale.

În acest context, imunizarea prin vaccin (atunci când va fi disponibil) devine necesară doar pentru populația țintă, adică populația purtătoare a unor boli cronice: diabet, obezitate, patologie cardiovasculară, renală, respiratorie, neoplazică etc. și, eventual, populația vârstnică, cu două condiții: vaccinarea să nu devină o miză comercială și vaccinul să fie produs în țară.

În rest, că această pandemie va schimba lumea, că nimic nu va mai fi ca înainte, că umanitatea trebuie să-și revizuiască principiile și modul de abordare a vieții, toate acestea trebuie considerate ca aprecieri de conjunctură și puse pe seama stării emoționale induse de necunoscut și promovată apocaliptic de media – fericită că are un subiect de tocat – și clasa politică – că poate avea o miză desigur, politică. De altfel, multe din măsurile întreprinse au amprenta presiunii publice induse de aceste două categorii. Mai greu de explicat va fi crahul economic produs prin măsurile disproporționate față de realitatea fenomenului, anticipat oarecum de profesorul Adrian Streinu Cercel, singura minte luminată și om cu viziune, din acel faimos comitet (din care a și fost eliminat) care acționa după cum bătea vântul.

Ceea ce trebuie reținut însă este faptul că sistemul medico-sanitar trebuie gândit și sub aspect epidemic sau pandemic, pentru că, dintre cele trei calamități cu impact devastator asupra populației (războiul, foametea și epidemiile), de departe cele mai grave și periculoase au fost, sunt și rămân epidemiile și pandemiile, pentru că ele lovesc otova.

Afirmația că România a trecut printr-o situație nemaiântâlnită în istoria sa este total gratuită. Un simplu recurs la istoria noastră, și nu numai, va dovedi cu prisosință contrariul. Problema este a rezolvării raționale și la nivel global, pentru că privește viața în ansamblul ei. O cale posibilă este aplicarea cu rigurozitate a principiilor bioeticii cu cele trei ramuri ale sale: etica medicală, etica animală și etica mediului, pentru că în definitiv și omul este o formă de viață care coabitează cu alte forme de viață, prietenoase sau ostile, într-un mediu comun și destul de limitat, în care, până la urmă, adaptarea este condiția supraviețuirii. Măcar sub acest aspect, omul va trebui să-și reconsidere locul și rostul său pe pământ și să nu uite că NATURA lovește năprasnic în cel care-i încalcă legile.

Aș mai face o remarcă cu privire la lecțiile pe care istoria medicinei și îndeosebi istoria pandemiilor ni le oferă. Parcurgându-i parcursul, vom vedea că epidemiile și pandemiile fac parte integrantă din istoria umanității. Locul bacteriilor în producerea epidemiilor (lepra, ciuma, febra tifoidă etc.) a fost luat treptat de virusuri (variolă, poliomielită, tifos exantematic, gripă, HIV, Ebola, COVID 19).

O privire atentă a pandemiilor secolului XX arată că ele au fost dominate de virusul gripal, care a intrat puternic în scenă prin gripa spaniolă a anilor 1918-1919, producând peste 50 de milioane de decese, infectând între 20-50% din populația Terei, A fost urmată apoi de pandemia din 1934-1935, care în țara noastră va produce peste 240.000 de îmbolnăviri, cu 46.000 de decese, dintre care 14.000 de copii, gripa din 1957, cu virusul gripal A/H2N2, care l-a nivel mondial a produs 2 milioane decese, gripa cu virusul A/H3N2 Hong Kong din 1971-1972, cu 1 milion de victime (14.000 în România) și gripa aviară A/H1N1 din 2009, cu 18.156 decese la 622.482 cazuri, devenind cu timpul o viroză sezonieră cu efectele cunoscute și acceptate ca firești.

Secolul XXI se pare că va fi secolul coronavirusului, care, deși exista în spectrul patologic al virozelor respiratorii, intră în scenă în 2003 cu tipul SARS CoV 1, care s-a oprit în zona asiatică, apoi MERS CoV, care s-a oprit în Orientul Mijlociu, și, în sfârșit, SARS CoV 2 sau COVID 19, care are răspândire pandemică deja pe panta descendentă și care a lovit cu predilecție zona opulenței, aroganței și disprețului față de valorile umanității. Nu am auzit de nici un focar epidemic care să fi izbucnit în taberele de refugiați din Turcia, de exemplu, sau mai aproape de noi, printre oamenii străzii, la care numai măsurile și regulile de igienă în combaterea epidemiei nu pot fi invocate.

În loc de încheiere

Șansa României nu a fost eficiența sistemului său medical (pe care o vor specula mulți și îndeosebi autoritățile), ci amplasamentul său geografic, structura demografică a populației, modul de viață mai simplu și mai apropiat de natură. De aceea, când se fac analize și evaluări, comparația trebuie făcută cu țările din zona noastră geografică: Bulgaria, Ungaria, Ukraina, Rusia, Serbia, care au aceleași rezultate ca și noi în combaterea pandemiei, fără să impună măsuri atât de draconice ca la noi. Comparația cu țările occidentale, de regulă în cifre absolute și nu în procente (cum ar fi normal), este forțată și inoportună, pentru că ne raportăm la parametri cu totul diferiți, între care: număr de populație, durata medie de viață (cu peste 10 ani mai mare decât la noi), structură demografică, zonă geografică, stil de viață, mod de trai și morbiditatea cronică crescută prin boli ale civilizației.

Un singur exemplu este suficient de ilustrativ în acest sens: nici una din țările menționate mai sus nu a impus interzicerea manifestărilor religioase cu ocazia sărbătorilor pascale, cum au fost impuse la noi, aspect care a produs un gol imens în sufletul creștinului român, deoarece pentru prima dată în 2000 de ani, biserica i-a fost închisă, cimitirul i-a fost ferecat, comuniunea creștină i-a fost interzisă, împărtășirea sfintelor taine, condiționată.

Nimeni nu a observat însă sau s-a făcut că nu observă că, deși în țările ortodoxe din jur manifestările pascale au fost libere, cu aglomerațiile de rigoare în asemenea împrejurări și măsurile de protecție mai mult decât precare, nu a apărut totuși nici o explozie epidemică de care diriguitorii noștri au făcut atâta caz, speriindu-se ca niște iepuri fricoși. Este o dovadă că clasa politică nu a înțeles că pentru „omul de rând” (sintagmă folosită de o manieră arogantă și disprețuitoare cu privire la capacitatea de înțelegere a acestuia), mai important decât orice raționalism de conjunctură este familia și bunăstarea ei, valorile morale în care a crescut, tradiția creștină în care s-a născut și tot ce ține de spiritualitatea sa creștină. În acest context gestul, domnului Viorel Cataramă nu face altceva decât să demonstreze firescul lucrurilor în viața unui creștin.

Ba, mai mult, în manifestările unora dintre actorii principali ai momentului, pe care nu mă sfiesc deloc să-i nominalizez: Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Raed Arafat, Nelu Tătaru, s-a simțit o atitudine vădit anticreștină, fără ca vreunul din ei să-și dea seama că, în mintea românului „de rând”, această atitudine poate fi asimilată ca una antiromânească.

Dincolo de această experiență tristă pentru umanitate – pentru că și-a călcat în picioare spiritualitatea care i-a dat valoare – și tragică pentru om, care nu-și dă seama că prin raționalismul său păgubos, riscă propria sa existență într-un context biologic în care nu este decât o ființă viețuitoare, care trebuie să-și cunoască locul și rostul printre alte ființe viețuitoare de care depinde efectiv.

Și atunci ne întoarcem la înțelepciunea marilor noștri gânditori: „Dealtfel, cu ignoranța sa de care cu greu își dă seama și cu modul său prea defectuos de a raționa, omul n-ar fi putut interveni în acte de o gingășie și de o finalitate atât de minunate, fără să producă dezordinile cele mai grave”, cum spunea profetic și pe bună dreptate marele nostru savant Nicolae C. Paulescu când se referea la atitudinea omului față de lumea în care trăiește.

Altfel, omul riscă în fiecare moment ca, dintr-o trestie gânditoare (Blaise Pascal) să devină o salcie plângătoare.

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.