Foametea din 1946-1947 în comuna Vetrișoaia: teroare, moarte și speranță!

1
10214

Omul care trece astăzi prin comuna mai sus numită are în fața ochilor nu doar o perspectivă idilică asupra văii Prutului, dar mai ales imaginea unor sate cu case moderne și gospodării de oameni așezați, a unor pământuri cultivate la timp și bine întreținute. În perioada celui de al doilea război mondial, dar mai ales imediat după, locuitorii aveau să treacă prin grele încercări. În vremea războiului, mai exact în luna august a anului 1944, pe teritoriul satului Vetrișoaia au staționat unități militare aparținând armatei Tolbuhin (M.U. 22064), care au ridicat din gospodăriile sătenilor, fără forme sau pe baza unor adeverințe scrise de mână, importante cantități de cereale (porumb, grâu, orz, ovăz etc.), furaje, animale, păsări, mijloace de tracțiune, harnașamente și alimente (făină de grâu, miere de albine, vin, brânză ș.a). Unii locuitori au fost deposedați și de îmbrăcămintea personală, respectiv costume de haine bărbătești și de damă, pantofi, cizme, ghete, lenjerie intimă. Au fost distruse culturi de porumb, grâu și orz, folosite pentru hrana animalelor de tracțiune. După trecerea frontului, primăria comunei alcătuia un tabel nominal al persoanelor și bunurile jefuite de către armata sovietică între 23 august – 29 septembrie, cuprinzând un număr de 185 capi familie, valoarea bunurilor confiscate sau distruse ridicându-se la 36.511.000 lei, o sumă considerabilă pentru acea vreme.

Sărăciți după trecerea Armatei Roșii, localnicii au fost nevoiți să susțină din punct de vedere economic efortul de război al armatei române pe frontul de Vest. „Totul pentru front, totul pentru victorie!” a fost lozinca vremii și în numele căreia trupele române au fost implicate în luptele pentru eliberarea de sub ocupația trupelor germane a Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din Austria. Întorși acasă în zdrențe și după ce parcurseseră pe jos sute de kilometri, țăranii-soldați vor fi obligați apoi să plătească despăgubiri de război către Uniunea Sovietică, în baza Convenției de Armistițiu semnată de statul român la Moscova în 13 septembrie 1944, dar și să întrețină trupele Armatei Roșii transferate de Uniunea Sovietică pe teritoriul României. Seceta cumplită din vara anului 1946 a căzut ca un trăsnet asupra sătenilor și avea să aducă cu sine o lipsă aproape totală de alimente și spectrul morții prin înfometare. Câteva sute de grame de grâu sau porumb făceau diferența între viață și moarte!

Guvernul procomunist condus de Petru Groza a acționat ezitant și haotic pentru susținerea regiunilor afectate de secetă. În cadrul campaniei de ajutorare a regiunilor secetoase, în județul Fălciu a fost trimisă la sfârșitul lunii august 1946 o caravana sanitară a femeilor democrate (F.D.F.R.), pentru a combate tifosul exantematic care începusă să își facă simțită prezența mortală prin sate. Acțiunea caravanei a fost privită bine de populație, dar moralitatea celor două femei care au însoțit caravana condusă de fanaticul doctor comunist Oscar Schwartz a lăsat mult de dorit: ele s-au îmbătat la Vetrișoaia de au alarmat tot satul. Ajutoarele în cereale (grâu, porumb) către populație venite de la guvern au fost insuficiente și repartizate de autoritățile locale ale vremii în funcție de interese, rubedenii… O imagine șocantă asupra situației dramatice în care se aflau locuitorii în iarna anului 1947 ne-o oferă preotul Vasile Pascal, președintele Căminului Cultural „Al. I. Cuza” din satul Vetrișoaia, într-o scrisoare din 2 februarie 1947 adresată Fundației Culturale „Regele Mihai I”. Acesta informa forurile superioare că: „satul nostru se află situat pe malul Prutului, unde de doi ani e secetă. Anul acesta a fost o secetă grozavă, nu s-a făcut nimic, căci nici bătrânii nu-și aduc aminte de așa secetă. Populația satului este amenințată cu moartea. Ca preot am vizitat casă cu casă și am găsit oameni care n-au ce mânca, copiii plângeau de foame, iar alții taie vitele și mănâncă carnea fără pâine, fără mămăligă. Copiii la școală sunt palizi și fără putere, chiar și oamenii maturi. Din cauza războiului n-au nici cei mai gospodari. Cantitatea dată de Stat este insuficientă. (…). În starea de nenorocire în care ne zbate, apelăm la Fundația Regală spre a ne ajuta sau a stărui acolo unde va crede de cuviință să ne salvăm copiii”. Până la 1 martie 1947, în comună au murit 10 oameni din cauza foamei.

În 29 ianuarie 1947 erau înscriși la CARS Fălciu un număr de 38 copii, pentru a fi trimiși în regiunile excedentare. Aceștia, ca și alții care le-au urmat, au fost evacuați în județele Someș (astăzi Bistrița – Năsăud, în satele Ileanda, Mălin, Săsarm, Nima, Beclean), Caraș-Severin (satele Ferdinand, Răchita), Mureș (Tg. Mureș, satele Cerghid, Nazna), Sibiu (orașul Sibiu, satele Cunța, Hosman, Nocrich, Benești, Cornățel, Alțîna, Porcești, Racovița), de unde au revenit spre locurile natale în toamna anului 1947, după strângerea recoltei de grâu și porumb. Modul de triere era simplu, după cum ne-a relatat Ioan Mâcnea-Vetrișanu, fost primar al comunei, poet și scriitor, un pasionat al culturii naționale, copil de școală în acea vreme: „La începerea cursurilor, învățătorul ne întreba pe fiecare în parte ce am mâncat în seara trecută. În funcție de răspuns, ne trecea pe un caiet. Eu am zis, nici astăzi nu îmi dau seama de ce, că am mâncat carne de vacă și nu m-au luat. În fapt, nu mâncasem nimic, vaca o mâncasem deja de două săptămâni. Și pielea vacii au copt-o părinții și am mâncat-o. Au fost vremuri grele… La scoală ni s-a dat apoi supă de mazăre fiartă, adusă de la suedezi”. Mai multe amănunte biografice ce privesc perioada foametei sunt prezentate de Ioan Mâcnea- Vetrișanu în lucrarea monografică „Atingerea mitului. Vetrișoaia. 475 de ani. 1528-2003. File de monografie”, apărută în anul 2003 la editura Timpul.

În 25 ianuarie 1947, membrii comitetului CARS din comună decideau înființarea a 3 cantine pe cuprinsul acesteia, în satele Bumbăta, Vetrișoaia și Satu Nou, decizie justificată de distanțele considerabile ce le separau. Cantina Vetrișoaia (130 asistați) era condusă de preot V. Pascal (președinte), Ioan Puiu (vicepreședinte), Emil Sava (secretar), d-na Cireș (casier), Toader Ambrono (responsabil). Membrii erau ajutorul de primar, d-na Ivanovici, E. Pascal, P. Puiu, M. Sibiceanu, invalid de război Ion Cozma. Cantina Satul Nou (120 suflete) îl avea ca președinte pe învățătorul C. Gâdei, în alte funcții activând Lidia Popovici (vicepreședinte), d-ra Tomșa (secretar), Elena Puiu (casier), D. Puiu (responsabil). Majoritatea funcțiilor de conducere erau ocupate de învățătorii și învățătoarele școlilor primare din comună. Membrii: Grigore Carp, văduva Dumitra Codrea, invalid Ion Tighiceanu, Ana Jacotă, E. Gâdei, D. Brudiu. Cantinele au început să fie aprovizionate cu alimente abia din 5 martie 1947. Împotriva membrilor comitetelor CARS locale, în special a învățătorilor Dumitru Puiu și Costache Gâdei, au existat reclamații din partea unor săteni, care s-au dovedit în urma cercetărilor a fi neîntemeiate, fiind generate de ura personală a reclamanților.

În satul Bumbăta, primul comitet de conducere al cantinei cu 50 asistați a fost format din P. Morariu (președinte), M. Valica (vicepreședinte), D. C. Radu (secretar), învățător Gheorghe V. Rogojanu (casier și responsabil), invalid de război D. Radu, Ana Țurcanu (văduvă de război), Anton Vicu, Sava Munteanu, Ion Stângă. Un nou comitet s- a ales la data de 27 aprilie 1947, alcătuit din Gheorghe V. Rogojanu (președinte, gestionar și magazioner), membrii fiind Gheorghe I. Rogojanu, Anton Bicu, Maria C. Bunescu, Marghioala D. Munteanu, Mihai Valica, Sava Munteanu. În cadrul școlii primare fuseseră identificați 82 de elevi săraci și lipsiți complet de hrană. În ziua de 7 iunie 1947, învățătorul Gheorghe V. Rogojanu demisiona din toate funcțiile, gest motivat de faptul că „în ultima vreme au început să se abată cam prea mulți agenți cu delegații de control și cu pretenții de a aduna poporul înfometat și pe subsemnatul și a mă transforma în agitator politic, și a mă îndepărta de la îndeletnicirile mele pașnice de dascăl, și a mă înrola în învrăjbirile semănate în poporul greu încercat de foamete”. Acesta a fost înlocuit în funcție de Radu I. Dumitru, ales de membrii comitetului CARS local.

La efortul de susținere alimentară al locuitorilor din regiunile defavorizate derulat de către CARS s-au alăturat ajutoarele umanitare trimise de către alte state și organizații internaționale. Ajutorul american a venit în luma martie 1947. Crucea Roșie din Statele Unite ale Americii a oferit un ajutor alimentar României, constând în 46 vagoane porumb, 250 vagoane fasole și 345.000 cutii cu alimente condensate, fiecare în greutate de 12 kg și care conțineau carne, cereale, zahăr, marmeladă, legume, cafea, lapte, unt, brânză, în fapt rația de front a unui soldat american. De distibuirea acestui ajutor în comuna Vetrișoaia s-au ocupat preotul Popovici, învățătorul Theodor Ambrono și agentul sanitar Petru Puiu. Din cei 3.160 locuitori, doar 1.500 de suflete au primit ajutor, adică un procent de 46%, din populație, cărora li s-au repartizat 12.000 kg porumb boabe. Cutiile cu alimente au fost destinate familiilor numeroase.

Primele vagoane din darul cehoslovac au sosit la Huși în aprilie 1947. Ajutorul consta în cartofi, brânză fermentată, zahăr cubic și tos, orez, făină de porumb, petrol lampant (gaz), și au început a fi distribuite prin satele comunelor din data de 8 aprilie. Rația de persoană era stabilită la 160 gr. brânză, 100 gr zahăr, 300 gr. mălai. Repartiția s-a făcut în prezența unor comisii economice comunale, formate în principal din primarul comunei, notar, șeful de post și a delegatului CARS Huși. Autoritățile au fost tocmai cele care au comis abuzuri flagrante, cum au fost cele din localitatea Satul Nou, unde familii compuse din 10-13 persoane au primit doar câte 8 kg brânză și 1 kg de mălai, în vreme ce sergentul-major de jandarmi Păiș Constantin, necăsătorit, a obținut aceeași cantitate ca familiile numeroase menționate, iar Postului de Jandarmi încadrat cu doi angajați i s-au repartizat 20 kg brânză. Prin comparație, în comuna Epureni, cele 208 kg brânză, 130 kg zahăr, 390 kg mălai și 168 kg petrol lampant au fost distibuite la cele 1.264 suflete din comună, și întrucât toată populația comunei a fost mulțumită, restul de 36 de porții rămase au fost distribuite la propunerea comitetului economic și hotârârea obștii „detașamentului de ostași ce dau concursul la bătălia însămânțărilor, mai ales că acest dar este venit din partea bravului popor cehoslovac, pentru a cărui eliberare de sub jugul fascist soldatul român și-a vărsat sângele”.

Foametea a trecut, faptele vremii au devenit amintiri și au fost luate în morminte de cei care au răposat. În mintea copiilor de atunci – bătrânii care ne mai sunt alături și astăzi, persistă încă teama, dar mai ales speranța ca cele trăite de ei să NU se mai repete.

• Prof. Ștefan Plugaru

1 COMENTARIU

  1. Stiu de la tata si de la bunica,prin ce nevoi au trecut in timpul acela !Bunica,vaduva si cu 6 copii,plangea ca un copil cand ne povestea toate astea .Tata si inca 2 frati ,au fost luati de Crucea Rosie si transferati in alte judete timp de 1 an .Copii saraci -dar dornici sa invete ,toti 3 au venit cu cate o meserie invatata ,aproape in totalitate .Tata a devenit un bun altoitor-viticultor,meserie invatata la xHancesti-R.Moldova,alt frate al sau a devenit agent veterinar.Nu as vrea sa traiesc vremuri din alea !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.