Romania educata din perspectiva eminesciana (II)

0
1554

Dupa modul cum grupurile de lucru abordeaza familia, ca de altfel si cei care integreaza concluziile acestor grupuri, se sugereaza ideea ca transformarea familiei intr-un subiect de educatie este absolut necesara, pentru ca tocmai aceasta vatra de educatie (dupa Petru Span) sa devina ea insasi o structura de sprijin in formarea copilului. Nu cunoastem structura grupurilor de lucru, dar din elaborarile lor se creaza impresia ca nu numai ca nu au copii sau nu au experienta cresterii unui copil, dar chiar daca au familie, nu-i inteleg nici rostul si nici menirea, asa incat sub acest aspect sunt cel putin rupti de realitate.

Mai mult, pretentia ca pentru a fi parinte trebuie sa te califici prin nu stiu ce cursuri sau instruiri este o aberatie care jigneste natura umana si nu numai. Pentru purtatorii acestor anomalii de gandire si perceptie, le reamintim (daca intamplator stiu) ca pentru a fi parinte este suficient sa fii in postura aceasta, si atunci toate lucrurile decurg de la sine, ca un dat natural valabil pentru intreaga scara a lumii vietuitoare. Mai mult, nimeni nu intelege mai bine nevoile unui copil decat cel care are copii sau creste copii, iar educatia institutionalizata nu are o vechime mai mare de trei sute de ani si totusi societatea umana, multimilenara, a supravietuit si s-a perpetuat fara scoala parentala.

Dar Biserica, cu functia ei moralizatoare?

Cat priveste Biserica, altfel spus educatia in spiritul moralei crestine, este scoasa complet din ecuatie, in pofida faptului ca este, prin preceptele crestine pe care le cultiva, singura institutie moralizatoare de-a lungul intregii vieti a individului. Ce alta instanta moralizatoare poate oferi societatea actuala sau viitoare care sa aiba penetranta sau anvergura acestei institutii prin care fiecare individ trece cel putin in momentele importante vietii sale? Biserica este (de) asemenea un institut de crestere (educatie, n.n.) si influenta ei asupra scolii primare este cea mai folositoare (…). Stiinta incepe acolo unde judecata e coapta, disciplina caracterului deplina, inainte de aceasta epoca nu exista decat crestere (educatie, n.n.) prin deosebite mijloace din cari religia este cel mai puternic. Partea pur dogmatica a religiei se pierde cu vremea, dar samburele ei moral ramane si formeaza taria caracterului, atrage atentia Eminescu, a carui actualitate in domeniul educational este remarcabila, iata, si sub aspectul locului spiritualitatii in educatia si formarea personalitatii umane.

Si are dreptate, pentru ca cultura individuala se poate desavarsi in oricare perioada a vietii, mai ales astazi, prin multitudinea mijoacelor moderne de informare, pe cand caracterul nu se formeaza decat in prima etapa de viata sub tutela familiei, a scolii si bisericii. Or, tara inainte de toate are nevoie de caractere, si nu de programe lesne de intocmit.

Totodata, Eminescu deplange tendinta de a indeparta Biserica din procesul instructiv-educativ, al carui rol in formarea personalitatii este hotarator, atunci cand constata ca dispretuind Biserica noastra nationala si injosind-o, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternica in lupta nationala, dispretuind limba prin impestritari si prin frazeologie straina, au lovit in al doilea element de unitate, dispretuind datinile drepte si vechi si introducand la noi moravurile statelor in decadenta, ei au modificat toata viata noastra publica si privata in asa grad, incat romanul ajunge a se simti strain in tara sa proprie. Oare nu traim astazi aceste realitati nefaste cu tot felul de sarbatori improvizate si straine spiritului nostru? Care, dincolo de aspectul comercial, reprezinta o adevarata diversiune asupra spiritualitatii si traditiilor noastre?

Este greu de imaginat cum intelighentia europeana si structurile suprastatale, deja operante la nivel zonal, au ajuns sa renege crestinismul cand tocmai acesta a fost fundamentul, matricea si leaganul civilizatiei europene si chiar planetare. Este suficient sa aruncam o privire pe calendarul European pentru a ne da seama de ateismul neomarxist pe care-l manifesta deschis structurile suprastatale atunci cand consacra: ziua somnului (16 martie), ziua zambetului (6 februarie), ziua vaduvelor (23 martie), ziua vasectomiei (sterilizarii barbatilor – 18 octombrie), ziua de lupta impotriva mutilarii genitale a femeilor (31 martie), ziua vizibilitatii persoanelor transgen (31 martie), ziua comemorarii victimelor transgender (20 noiembrie), ziua pisicii (8 august), ziua vantului (15 iunie) si alte asemenea enormitati care polueaza efectiv si ostentativ orice tip firesc de calendar, fie el istoric, cultural sau religios. Si atunci, nu are dreptate P. S. Ignatie – episcopul Husilor, care, in ale sale interogatii retorice pro-occidentale (…) deplange faptul ca Europa isi reneaga vehement propriile radacini crestine? Si chiar mai mult, atunci cand spune ca politicienii nostri de la varf practica o retorica goala cu privire la patriotism: este un non-sens sa iti afirmi tantos dragostea de tara, atata timp cat ii sabotezi credinta si traditiile (Lohanul nr. 50, decembrie, 2019, p. 64-66).

In sfarsit, nu putem iesi din gandirea eminesciana privind locul religiei in educatie, fara a incheia prin remarca poetului intr-o tara in care religia si curatenia moravurilor au fost inlaturate prin epicureism (cautarea placerii, n.n.) si sibatirism (desfrau, n.n.), in care constiinta de drept si nedrept, de bine si rau sunt zilnic jignite prin ridicarea unei paturi de oameni neonesti, in care nepasarea a ajuns a admira oameni de nimic, spiritul public cauta in zadar un razim in contra coruptiunii. Se vede de la distanta ca autorii proiectului nu au nici o legatura cu postura de parinte si au o intelegere limitata si perversa asupra conceptului de familie (din oportunism sau din convingere) dupa modul cum isi asuma concepte si viziuni straine care nu au de a face cu specificul national.

Lucrurile nu se opresc aici, pentru ca intreaga filosofie a formarii individului prin scoala este strabatuta de ideologia de gen, cu nuante legate de etapa de dezvoltare care sa conduca, chipurile, la toleranta, acceptarea diversitatii, multiculturalismului, in spatele carora orice sfidare a moralei publice sa fie admisa (vezi scenariile proiectului prezidential). De aceasta racila nu este scutit nici proiectul Academiei Romane, care si el raspunde unor presiuni ale momentului. Si aici familia este pusa la colt, iar Biserica este eludata complet si ostentativ, ceea ce pentru nivelul academic pe care-l presupune orice abordare din partea acestei institutii, este o scadere flagranta atat la nivel de principii, cat si de viziune.

Un exemplu in acest sens este si modul confuz cum este privit fundamentul procesului educativ, cu alte cuvinte pilonii de sustinere al fiecarui din cele doua proiecte. In proiectul prezidential, pilonii de sustinere sunt: personalizarea (centrarea pe nevoile elevului), flexibilitatea si adaptabilitatea la tendintele vremii, iar in cel al Academiei Romane, se identifica cu pilonii invatarii: a invata sa stii/cunosti, a invata sa faci (cu intermediarul a invata sa muncesti), a invata sa fii, cu intermediarul a invata sa te transformi si sa schimbi societatea, cu alte cuvinte, sa fii un revolutionar (in stil communist, probabil) sau anarhist, in stil terorist, de asemenea probabil. In fapt, niste idei care in acceptiunea concretului ar trebui sa aiba o baza practica, palpabila, pe care sa se sprijine efectiv, idei care au toate sansele sa se risipeasca in van ca orice forma fara fond. Or, pilonii de sustinere pentru un domeniu atat de important cum este educatia nu pot fi decat institutiile direct implicate: Familia, Scoala, Biserica si Societatea (Statul), ca fundament si temelie – vetre de educatie, dupa cum spunea Petru Span. Mai mult, cu o alocatie bugetara cu putin peste 2% din PIB-ul Romaniei, de-abia daca poate supravietui in forma actuala.

In rest, cele 12 directii de actiune pentru reforma invatamantului din proiectul Academiei devin cele 12 deziderate ale proiectului prezidential, iar finalitatea este una apoteotica, prin profilul absolventului din proiectul prezidential, si mai rezervata, in proiectul academic, in care finalitatea este privita totusi prin prisma unor scenarii optimiste sau pesimiste, si ele mai mult cu valoare teoretica decat practica, legate totusi de evolutiile economice.

Romania educata si perceptia publica

Din nefericire, cele doua proiecte in loc sa se completeze, ele nici macar nu se recunosc, fiecare pretinzand ca printr-o insiruire de enunturi, obiective si deziderate pot influenta benefic un sector atat de important cum este educatia. In acest context, protestul Asociatiei Parintilor, exprimat printr-un memoriu adresat Administratiei Prezidentiale, ni se pare absolut justificat. Primele trei din cele sase teme contestate: scolarizarea de la varsta de cinci ani – cand biologic copilul nu are maturitatea necesara; scoala parentala – o ofensa adusa notiunii de familie si parinte ca si istoriei umanitatii; ideologia de gen – o alta ofensa adusa bunului simt si moralitatii elementare, sunt absolut justificate, indiferent din care unghi ar fi privite.

Cat priveste ultimele trei teme, ele pot fi contestate fara indoiala, insa cu cateva amendamente. De pilda, pentru vaccinare, trebuie facuta diferenta intre bolile cu impact epidemic major, evolutie grava si mortalitate crescuta, cum este tetanosul, difteria (care bate la usa in nordul tarii), poliomielita, hemophilus, hepatita B, rujeola, cuprinse in planul national, si celelalte vaccinuri, optionale, sezoniere, recomandate intr-un anumit context epidemiologic si care nu trebuie sa fie impuse. Aceste din urma pe drept cuvant pot fi contestate datorita interesului comercial pe care unele companii producatoare de vaccinuri il manifesta printr-o promovare agresiva.

Acelasi amendament pentru utilizarea tehnologiei, care trebuie efectiv exclusa in invatamantul primar cand dezvoltarea abilitatilor elementare: scrisul, cititul si socotitul trebuie sa urmeze canonul clasic, mai ales ca ele stau la baza unor reflexe cistigate prin exercitiu repetat (mai ales la varsta mica), perfectioneaza sincronismul mana – creier si deschid usa cunoasterii. Invazia tehnologiei, tentatia si interesul comercial trebuie temperate si jugulate, pentru ca impactul asupra dezvoltarii creierului este devastator, cu repercusiuni in perspectiva greu de estimat. Digitalizarea invatamantului poate fi o modalitate educativa incepand cu invatamantul secundar superior, cand copilul poseda deja abilitatile de baza.

Cat priveste promovarea diversitatii in maniera propusa, ea pare mai degraba o obligatie incorsetata in prevederi legale, monitorizare, sanctiuni si interdictii impuse, ce dau senzatia unei atitudini fortate care o trimite in alta zona. Mai putin legata de educatie si mai mult legata de institutiile de forta. Si aici se uita faptul ca, in naivitatea lor, copiii taxeaza extrem de rapid si necrutator ceea ce nu inteleg sau nu le este pe plac. A introduce in aceasta zona prevederi legale din spectrul infractionalitatii este cel putin o exagerare pe care niste minti inferbantate le concep fie din frustrare, fie din neputinta.

In concluzie:

Negand rolul familiei si bisericii in procesul instructiv-educativ, negand traditia si experienta istorica a invatamantului national romanesc, introducand precepte si modele straine spiritului romanesc, ambele proiecte nu depasesc nivelul unor teoretizari, a caror aplicare in practica nu poate conduce decat la rezultate indoielnice, in nici un caz in favoarea viitorului Romaniei educate, cel putin sub aspectul bunului simt, al caracterului si al moralei civice.

Astazi, cand problemele economice fac ca o cincime din populatia tarii sa-si cistige existenta aiurea, cand indicatorii demografici sunt in cadere libera, anuntind o criza demografica de proportii, asemenea proiecte nu fac decat sa adevereasca vechiul proverb romanesc chelului tichia de margaritar ii lipseste. Iar pentru cei care nu stiu, sau se fac ca nu stiu, le reamintesc ca intotdeauna criza demografica se asociaza crizelor economice, razboaielor sau catastrofelor naturale.

Cum razboaie nu avem, catastrofe naturale – slava Domnului, nu avem, ramane criza economica, care se certifica prin doua fenomene extrem de negative si periculoase: emigratia economica – la procente impresionante (nemaiantalnite in istoria noastra) si criza demografica – prin scaderea dramatica a natalitatii si prabusirea sporului natural, care de mai bine de 20 de ani este negativ chiar si in mediul rural, considerat dintotdeauna ca bazinul demografic al Romaniei.

Incheiem prin a-l cita tot pe Eminescu, care spunea la vremea lui prin ignorarea laturii educative (moralitate si character, n.n.) a scolii, a bisericii si a vietii de stat, am ajuns a face dintr-o tara inzestrata cu atat de multe conditii de dezvoltare sanatoasa, aceasta America dunareana, o tara in care totul e atins de morbiditate. Daca starea materiala a populatiunii noastre e rea, cea morala e aproape si mai rea.

Solutia? Inapoi – la morala crestina (Grigore T. Popa), inapoi – la traditia si experienta istorica a invatamantului romanesc si, inainte – prin introducerea noului, trecut insa prin filiera traditiei si istoriei noastre in domeniul educatiei.

Valeriu Lupu – doctor in stiinte medicale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.