Romania educata din perspectiva eminesciana (I)

0
1089

Problema educatiei nationale nu este una noua si nici caracteristica poporului roman. Ea a vizat si preocupat din totdeauna fiecare natiune si fiecare popor, pentru ca dintotdeauna a oferit cea mai sigura cale catre progres si emancipare. Dincolo de alfabetizarea in masa, dezvoltarea si promovarea unor abilitati utile comunitatilor, educatia a cultivat atitudini morale si civice absolut necesare convietuirii in societatile umane, dar si conceptiile spirituale ale epocii, traditiile si credinta caracteristice fiecarui tip de colectivitate nationala. Scopul educatiei a fost dintotdeauna de a forma caractere si personalitati, in care sentimentul apartenentei sa fie viu, simtul civic sa fie prezent iar moralitatea elementara sa prevaleze in viata personala si colectiva. Noi sustinem ca poporul romanesc nu se va putea dezvolta ca popor romanesc decat pastrand, drept baze pentru dezvoltarea sa, traditiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit in curgerea vremilor, cel ce e de alta parere s-o spuna tarii (Discursul rostit cu ocazia sarbatoririi a 400 de ani de la Putna – 25 mai, 1871).

In calitatea sa de bibliotecar, revizor scolar (1 iulie 1875 – 4 iunie 1876) si apoi ca analist politic, Mihai Eminescu cunostea bine sistemul de invatamant al timpului sau (revizoratul sau cuprindea 152 de scoli din judetele Iasi si Vaslui), asa incat atitudinile sale publice erau extrem de vocale si la obiect. Insusi G. Calinescu (inca biograful sau oficial) marturisea ca prin Eminescu si scrisul sau, pedagogic avem cea mai inalta viziune de ridicare a invatamantului rural inainte de Spiru Haret. Nu i-au placut niciodata cosmopolitismul si spiritul de imitatie in viata publica, iar in privinta educatiei si a perspectivei societatii era de-a dreptul categoric. Noi sustinem ca e mai bine sa inaintam incet, dar pastrand firea noastra romaneasca, decat sa mergem repede inainte, dezbracandu-ne de dansa prin straine legi si straine obiceiuri (idem).

Pornind de la aceste asertiuni eminesciene, suficient de categorice, ne-am putea intreba cum ar trebui sa privim pretentia unor contemporani ca acest popor trebuie educat si chiar reeducat (in cazul parintilor), si nu oricum, ci printr-un program de perspectiva, la nivel national, ca si cum acest popor nu ar avea o istorie, o limba, o traditie, o spiritualitate, o cultura, o contributie la stiinta si cultura universala prin tot ceea ce locuitorii acestui spatiu au realizat in zbuciumata lor istorie, in sfarsit, o experienta educationala care, nu rareori urgisita si pusa la stalpul infamiei, continua totusi sa produca valori.

Cum arata scoala astazi, asa va arata maine tara, spunea profetic ctitorul invatamantului romanesc, Spiru Haret, in 1895, la inceputul ctitoriei sale. Si s-a vazut asta mai ales prin generatiile primei jumatati a secolului al XX-lea care, atat prin contributiile lor, cat si prin valorificarea deopotriva a trecutului istoric, a specificului national si a valorilor nationale, au creat fundamentul culturii romane. Chiar si bolsevizarea invatamantului din perioada comunista, inceputa cu o masiva epurare a corpului didactic pe criterii de origine sociala, care a lovit indeosebi invatamantul liceal si universitar, ca si reformarea drastica a invatamantului dupa model sovietic, a continuat sa produca totusi valori.

Realitati romanesti

Este greu de acceptat astazi ca, dupa doua legi ale invatamantului elaborate in 1995 si 2011, amendate de peste 200 de ori de cei peste 27 ministri care s-au succedat la Ministerul Educatiei Nationale in perioada postdecembrista, starea invatamantului nu este decat dezastruoasa, ca se afla intr-o criza profunda, ca nivelul de educatie a poporului si indeosebi analfabetismul functional sunt la limita de jos a acceptabilului. Si atunci, fireasca intrebare: nu cumva legea este nepotrivita specificului romanesc sau nu se pliaza pe ceea ce este caracteristic poporului roman? Legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decat de la el insusi, filosofeaza poetul. Pentru ca, in definitiv, nu poporul se croieste dupa legi, ci legile se croiesc dupa popor, dupa specificul si caracteristicile poporului. Prin urmare, nevoia de adaptare la timpurile actuale, la nevoile sociale si economice ale prezentului, cat si o proiectie de viitor, pot deveni cerinte chiar imperative, pe care nu le contesta nimeni, cu conditia respectarii traditiei si specificului romanesc.

Se pare ca asa si este, de vreme ce insasi Academia Romana a elaborat o strategie de perspectiva pentru urmatorii 20 de ani, vizand chiar dintru inceput (printre alte strategii) si educatia, intamplator intitulata tot Romania Educata. Aceasta strategie a fost supusa atentiei opiniei publice inca din 2015. Mai nou, in decembrie 2018, apare in sfarsit (dupa mai bine de doi ani de gestatie) mult trambitatul proiect prezidential Romania educata, aflat inca in dezbatere publica, de la care se astepta un reviriment in abordarea educatiei nationale. Problema care se pune este: ce contine acest proiect? Ce principii stau la baza lui? Si intru cat ne reprezinta ca natiune si popor in prezent si in perspectiva?

Dincolo de faptul ca este alcatuit dintr-o multitudine de banalitati teoretice, viziuni intelectualiste paralele cu realitatea, scenarii care frizeaza infantilismul ideatic, contine si abordari alambicate si vagi, in total dezacord cu specificul si traditia noastra, care au si starnit o reactie violenta din partea Asociatiei Parintilor. Mai mult, proiectul in ansamblul sau apare ca o alcatuire bizara, menita sa livreze indivizi confuzi, dezorientati, fara principii – dar autonomi, fara radacini – dar europeni sau universali, fara respect fata de valorile nationale – dar profund atasati multiculturalismului si diversitatii, intr-un cuvant, fara moralitate si bun simt.

Cele sapte grupuri de lucru (formate din experti?) s-au straduit si au reusit sa adune tot felul de idei apartinand unor curente postmoderniste si transmoderniste, majoritatea straine de lumea noastra reala, experimentate sau nu in alte state, dar aruncate de-a valma asupra unui sistem si asa zdruncinat de atatea contestari si reformari. Asa incat, nici portretul Mariei – ca rezultat al primului ciclu de invatamant (cu etapele lui: anteprescolar, prescolar si primar), nici al Cristinei – ca absolventa a ciclului secundar (inferior si superior) si nici portretele lui Damian si Andrei – la sfarsitul invatamantului tertiar, nu conving si nu reprezinta o perspectiva valabila pentru anii treizeci ai secolului XXI, cum pretentios previzioneaza proiectul. Cel putin sub aspectul moral si al bunului simt civic, ca sa nu mai vorbim de omul viitorului care, in devenirea lui individualist si egoist materialista, pare sa fie mai degraba mandru, pretentios si stupid (dupa cum opina Paulescu inca la inceputul secolului al XX-lea), proiectul pare departe de a atinge scopul propus.

Unde este Familia?

Nu ne propunem o analiza a proiectului si nici o comparatie cu cel elaborat de Academia Romana a carei tinta este tot o Romanie educata, dar cateva aspecte trebuie subliniate, pentru ca sunt de-a dreptul impotriva naturii in ambele proiecte.

In primul rand, in intreaga abordare a sistemului educational lipsesc doua verigi importante, hotaratoare, am spune noi, in formarea personalitatii umane: Familia si Biserica, verigi care in orice abordare realista sunt indispensabile din perspectiva omului social si, inainte de toate, din perspectiva experientei istorice. Se uita, intentionat, desigur, ca familia nucleara (parinti si copii), despre care inca mai vorbim astazi, asigura mediul dezvoltarii deprinderilor elementare, comunicarii prin limbaj, motricitatea si abilitatile necesare comportamentului social si, nu mai putin important pentru fiinta umana, cultiva moralitatea elementara, cu alte cuvinte cei sapte ani de acasa (vezi Familia din perspectiva educatiei, din volumul Istorie, Familie, Traditie si Dainuire).

Or, aceste aspecte sunt pur si simplu eludate. Cand lecturezi aberatiile proiectului prezidential, ca si cele din proiectul Academiei Romane, ai impresia ca esti in atmosfera Republicii lui Platon, in care copiii apartin efectiv statului, sau, si mai grav, in experimentul Makarenco din abordarile timpurii ale educatiei comuniste, dar prezente si in lumea contemporana prin imaginile groazei reprezentate de cazul Bodnariu, ai caror copii au incaput pe mainile unui Barnevernet din Norvegia, cazul Corneliei Smicala, din Finlanda, ai caror copii au fost abuzati de autoritatile de protectie sociala locale si, mai aproape de noi, cazul Sorina din Baia de Arama, in care statul intervine cu o brutalitate primitiva, calcand in picioare orice principiu de drept.

In cel mai bun caz, familia, pana mai ieri considerata un partener in triada Scoala-Familie-Societate, materializata prin triada profesor-elev-parinte, apare ca o anexa care, ea insasi, trebuie supusa unui proces de instruire si educare in spiritul unor valori, de regula straine specificului national, traditiei si obiceiurilor locului si chiar a bunului simt. Ba mai mult, proiectul prezidential prevede si o etapa educationala anteprescolara, cu procente si termene, in care o intreaga cohorta formata din educatori, psihologi, puericultori, logopezi, evaluatori, educatori parentali, consilieri roiesc in jurul bietului copil care, instinctiv, isi cauta cu disperare mama. Si toata aceasta fauna, chipurile, pentru a-i asigura copilului o dezvoltare armonioasa in perspectiva unui viitor personalizat, eludand intentionat faptul demonstrat istoric ca singura institutie care poate asigura efectiv dezvoltarea armonioasa a copilului este familia.

Tuturor acestor diletanti care nu au notiuni elementare de biologie si fiziologie umana (stiinta vietii) le atragem atentia ca familia este mediul natural in care apare si se dezvolta fiinta umana cu tot ce are ea characteristic: dezvoltare psihosomatica, fizionomie, atitudine, comportament, temperament, caracter si abilitati bine structurate si adanc inradacinate in fondul genetic care, din fericire, inca nu a fost poluat cu viziunile rationaliste ale reformatorilor de profesie sau de ocazie. In acest context al dezvoltarii in familie, scoala nu face altceva decat preia, cizeleaza si definitiveaza aceste aspecte, prin asigurarea cadrului adecvat dezvoltarii acestora, educatie si cultura. Le-as aminti ceea ce Petru Span (1860-1911) spunea: educatia, care se face in cele doua – vetre de educatie – familia si scoala, trebuie sa asigure cunoasterea valorilor nationale din literatura (populara si culta), arta, cant si obiceiuri. Pe temelia acestei educatii se formeaza caracterul national si constiinta nationala a tinerei generatii, cultivandu-se astfel nazuinta spre eliberarea nationala, astazi mai degraba mandria si demnitatea nationala, de care se face atata caz, dar in fapt subminandu-le pe orice cale.

Eminescu este si mai categoric cand spune raspicat: educatiunea e cultura caracterului, iar cultura e educatiunea mintii. Educatiunea are a cultiva inima si moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea un om bine educat, cu inima, caracter si moravuri bune, poate sa fie cu un cerc restrans de cunostinte, pe cand din contra, cultura, cunostintele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fara caracter, imoral, fara inima. Nu cumva este exact ceea ce se preconizeaza sau chiar se intampla astazi?

Ce te faci cu o generatie formata din indivizi in care cultivarea unicitatii, autonomiei, individuatiei si a liberului arbitru in atitudine si comportament, in virtutea carora poti face orice pentru ca esti unic si ai capacitatea sa faci orice, deschide calea radicalizarii individului, aparitiei infractorului sau anarhistului capabil sa distruga orice? Ce te faci daca in locul lui Shakespeare, Michelangelo sau Beethoven (preconizati de strategia Academiei Romane), apare un Nero, Hitler sau Stalin? Mai mult ca atat, in ideea accesului neingradit si in spiritul egalitatii de sanse, se face abstractie de faptul ca distributia capacitatilor individuale intr-o colectivitate variaza de la varfuri de inteligenta (aproximativ 10-15%), la o medie comuna pentru 50-70% si sub medie 10-25%. Pentru aceasta ultima categorie, din care fac parte si acei la care este posibila doar alfabetizarea si cultivarea unor abilitati utile in plan personal si social, aplicam cumva principiul comunist al egalitatii prin celebra sintagma da, dar noi nu avem retardati?

Oare analfabetismul functional validat prin testul Pisa (in crestere la noi) care a starnit atata ingrijorare nu se datoreaza tocmai invatamantului incluziv, care, oricat de sprijinit ar fi prin profesori de sprijin, psihologi, educatori si alte facilitati, a dus la acest rezultat? Si atunci s-a constatat brusc ca pentru corijarea acestui aspect este nevoie de a reforma propfilul dascalului, acesta devenind din nou elemental central al sistemului de invatamant, ceea ce de altfel se stia din totdeauna. Sa ne amintim ca majoritatea dintre noi datoram dezvoltarea noastra si rostul nostru social unor dascali sau maestri care au avut abilitatea de a ne insufla pasiunea si dorinta de a fi ceea ce suntem astazi. Pentru ca dascalul este cel care implineste rostul scolii si formeaza oameni prin calitatea sa de model pentru elev.

Valeriu Lupu – doctor in stiinte medicale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.