Miracolul Eminescu

0
853

Intre popoarele de nobila sorginte latina, intre popoarele lumii in general, portughezii se disting printr-o admirabila si originala alegere a Zilei Nationale: 10 iunie, deoarece la 10 iunie 1580 a murit cel mai de seama poet al neamului lor, Luis de Camoes. S-a ales data mortii deoarece nu se cunoaste cea a nasterii. Dintr-o istorie indelungata si mult mai incarcata in evenimente decat a noastra, cuprinzand ocoluri ale pamantului, descoperirea si cucerirea unor teritorii de zeci de ori mai intinse decat propria tara, impunerea limbii si religiei lor in cele mai neasteptate zone de pe glob, portughezii s-au atasat primordial de Poetul National. Este un exemplu pe care ar fi trebuit sa-l urmam si noi, romanii, specialisti in schimbarea datei zilei nationale, dupa cum au batut vanturile si dupa cum au crezut de cuviinta „tovarasi” mai vechi sau mai noi.

Ne-am apropiat undeva de acest nobil deziderat prin sufletul fierbinte al romanilor de peste Prut, in perioada inaltatoare a „podurilor de flori”. Atunci, parola redescoperirii romanismului a fost, aproape in exclusivitate, „Eminescu”. Din nefericire, propaganda comunista care zeci de ani a afirmat in Romania ca peste Prut exista doar poporul „sovietic” si-a pastrat influenta, agentii rusilor au actionat in continuare, au mai aparut si murdariile legate de comert si afaceri, asa ca focul dragostei aproape s-a stins, s-a pierdut sansa unei reunificari sub stindardul Eminescu.

Cand a avut timp?

Un miracol este insasi viata poetului. Nascut in vatra de genii care se cheama judetul Botosani, Eminescu s-a revarsat in celelalte provincii romanesti ca un mesaj esential al Moldovei, drumurile sale intalnind nu intamplator adevarate fantani ale spiritului national, cum au fost Cernauti sau Blaj. Peregrinarile prin scoli si biblioteci, prin culisele teatrelor sau prin carciumile si cafenelele mobilate cu poeti, prin targuri prafuite sau sate scaldate noaptea de lumina lunii si umbrite ziua de tei, i-au oferit cel mai deplin tablou al identitatii neamului din care se tragea. De aici a pornit mai departe, spre radacinile culturale ale intregului neam omenesc. Din fericire, perioada Cernauti a insemnat pentru Eminescu o desavarsire a cunoasterii limbii germane, poarta spre intelegerea unei mari culturi care crease sau asimilase cele mai reprezentative valori universale. La Viena si la Berlin, in sali de curs, dar mai ales in cele ale bibliotecilor, Eminescu a intrupat in cugetul sau profunzimile gandirii lui Kant, intelegerea raporturilor de substanta dintre creatiile culte si cele populare, culmile poeziei germane atinse de Goethe si Schiller, dar si tulburatoarele sale inceputuri moderne, marcate de Novalis. Tot prin intermediul impresionantului fenomen cultural german, marele nostru poet isi va racori setea de cunoastere la puritatea izvoarelor stravechi indiene, in lumea spiritualitatii sanscrite, a hinduismului si budismului. Formatia sa germana ii va influenta in cel mai benefic mod existenta, impunandu-i, alaturi de aparentele unui stil de viata boem, o extraordinara seriozitate si constiinciozitate a muncii, de care numai nemtii erau considerati capabili. Este cu totul uimitor ca pana la 33 de ani, cat a durat perioada sa productiva, Eminescu sa-si formeze o cultura neegalata de alt scriitor roman, sa realizeze zeci de mii de pagini de manuscris, sa-si cizeleze versurile trecand poeziile si poemele prin cate 10-15 variante si totodata sa hoinareasca prin tara cu trupele de teatru, sa faca politica, sa culeaga folclor, sa cutreiere carciumile si sa fie permanent indragostit (si inselat), visand pe sub ferestre care nu se vor deschide niciodata cu adevarat pentru el. Nu vom reusi niciodata sa raspundem la intrebarea „cand a avut timp?”.

Modelul moral eminescian

Uimitor este si caracterul lui Eminescu, singular in peisajul moral romanesc de atunci, de acum si din viitor, se pare. Boemul care-si amaneta uneori hainele ca sa aiba ce manca in ziua respectiva nu a facut niciodata vreun compromis ca sa-si rezolve problemele financiare. Cata mare deosebire fata de Caragiale, de exemplu, un adevarat profesionist in obtinerea de mosteniri si de subventii, capabil sa primeasca bani de la regele Carol I, care i-a achitat datoriile din urma falimentarelor sale incercari de comert si pe care l-a injurat apoi pe indelete. Eminescu a muncit cinstit pentru salariul pe care l-a primit la „Timpul”, exprimandu-si totodata in scris profundele sale pareri politice. Cand s-a dovedit „mai catolic decat papa”, atacand prea dur adversarii si primind sfaturi sa fie mai conciliant, s-a retras cu demnitate, renuntind la bani. Un alt exemplu stralucit de moralitate l-a oferit in perioada de un an, cat a fost revizor scolar pentru judetele Iasi si Vaslui. Slujba, bine platita, a primit-o de la Maiorescu si ii permitea sa-si stabileasca el insusi programul de lucru. Protectorul si-a imaginat probabil ca poetul isi va vedea de preocuparile sale, avand existenta asigurata. Si ar fi putut proceda asa, precum acelasi Caragiale care, si el revizor scolar, se ducea „la lucru” doar pentru cate un chef sau incasarea salariilor. Eminescu insa, in conditiile precaritatii mijloacelor de transport de atunci, a reusit sa inspecteze 200 de scoli intr-un an, sa scrie zeci de rapoarte constiincioase, sa rezolve in teren cele mai variate probleme, de la drame umane traite de invatatori la constructii scolare, suportand totodata hartuielile primarilor si prefectilor.

Politic, Eminescu s-a situat in permanenta pe pozitia partidului conservator, contribuind esential la constituirea ideologiei acestuia. A fost convins ca viitorul tarii este determinat pozitiv de cultivarea valorilor nationale, de respectarea traditiilor in toate domeniile, de sustinerea unui progres lent dar temeinic, de acceptarea din strainatate numai a elementelor intr-adevar utile. A combatut in mod firesc maimutareala a tot ce venea din alte tari, in primul rand din Franta si, mai ales, aplicarea la noi a unor masuri legislative ce nu tineau seama de istoria si specificul convingerilor sale politice. Departe de el de a fi „ca romanul impartial”, sa sara dintr-un partid in altul, asa cum a sarit in vremea sa Caragiale sau cum se intampla acum, cand schimbarea partidului a devenit un sport national pentru politicieni.

L-am citat pe I. L. Caragiale pentru ca este un exemplu reprezentativ de mare si talentat scriitor, lipsit insa de o statura morala corespunzatoare, o situatie, din pacate, des intalnita in istoria literaturii romane. De obicei, profesorii trec peste aceste aspecte atunci cand nu convin, afirmand ca scriitorul si omul ar fi entitati diferite. In schimb, daca un scriitor are calitati pe plan social, se uita imediat afirmatia de mai sus si sunt subliniate meritele respective.

Eminescu ramane deasupra tuturor acestor pozitionari, fiind totodata marele scriitor si marele caracter al intregii literaturi romane.

Poetul

Creatia eminesciana a insemnat o adevarata eruptie vulcanica in poezia romaneasca. Daca, pana in 1870, poetul putea fi raportat la inaintasii sai, din acest moment distantarea este imensa. Sovaielile sale de inceput au fost determinate in primul rand de nevoia de a construi pur si simplu limba romana, in aspectul sau literar. Laudele pe care le aduce inaintasilor in Epigonii sunt in ultima instanta o compensatie pe care le-o acorda, dupa ce i-a lasat iremediabil in afara evolutiei limbii si artei literare. Asa cum s-a intamplat si in alte domenii ale culturii romanesti, personalitatea sa apare ca o culme de neatins in poezia noastra, i-a lasat pe inaintasi intr-un stadiu care-i poate interesa doar pe istoricii literari si au trebuit sa treaca zeci de ani pana ca noi creatori sa se apropie de valoarea ei.

Cultivarea metaforei, muzicalitatea versului, sinceritatea si acuitatea sentimentelor, ordonarea mijloacelor artistice in constructii avand structura si duritatea cristalului, eliminarea oricaror neglijente in scris si, in primul rand, autonomia esteticului, eliberarea sa de toate servitutile existente la poetii care l-au precedat, toate acestea vor concura in elaborarea splendidelor si originalelor sale creatii. Izvoarele pe plan romanesc ale desavarsirii sale sunt limbajul vechilor carti populare si bisericesti – pe care le colectiona, singura avere in saracia lucie din jurul sau – si cultivarea miturilor romanesti, cea mai autentica deschidere spre universalitate. Starea de poezie eminesciana a determinat o stare de spirit nationala caracterizata printr-un real simt al valorilor, o viziune realista, confundata eronat cu pesimismul, in care tristetea existentei umane este compensata de credinta intr-o lume paralela in care frumosul, adevarul si binele sunt intotdeauna pretuite. Este lumea poetului, in care versul este unicul suveran, slujit de fantasmele sufletului saui

Creator desavarsit, traitor deplin al esteticului, Eminescu nu este un izolat, traieste intre oameni si participa la viata cetatii, in masura in care aceasta nu-i agreseaza regatul sau particular, poezia. De aceea, vom observa in creatia eminesciana aceeasi absenta a compromisului ca si in existenta sociala. Nimeni nu i-a contestat lui Eminescu patriotismul, din contra, a fost condamnat de antiromani pentru cultivarea excesiva a acestuia. In 1877, cand poetul se afla in culmea puterii sale creative, toti contemporanii, in frunte cu Alecsandri, se intreceau in poezii ocazionale care sa cante evenimentele. Este de ajuns sa amintim ca un N. T. Orasanu, care timp de peste 10 ani a scris satire la adresa lui Carol I, va comite acum versuri de genul „Sari romane si ia arma / Domnitorul da alarma”. Eminescu, stapanit de convingerea ca orice alianta cu rusii nu poate sa aduca decat nenorocire romanilor, considerand de asemenea ca independenta se putea obtine si fara jertfele umane si materiale pe care le presupunea un razboi, a refuzat manifest sa se alature corului general de versificatori. Profundul sau patriotism si-a gasit alte cai de exprimare prin versurile inchinate Bucovinei sau cele din Scrisoarea III, dar mai ales prin tulburatoarea Doina, adevarat imn si mars national romanesc, creatie interzisa pe aproape intreaga perioada a comunismului, pana a fost recitata prima oara, la Vaslui, de Ion Caramitru.

Rupt intre dragostea concreta si cea ideala, intre cele doua Venus, vulgara si celesta, imbracand conceptele filosofice in hainele impodobite cu metafore ale lirismului, poetul si-a sfarsiat sufletul ocrotindu-si suferinta cu platosa versului.

Actualitatea lui Eminescu

Denigratorii sai sustin ca pe Eminescu nu-l mai citeste nimeni, tot ce se mai stie din creatia sa ar fi romantele cantate prin carciumi etc. etc. Atunci de ce il ataca, de ce se organizeaza campanii impotriva sa, daca el, practic, nu mai exista? Tocmai prin actiunile lor, denigratorii demonstreaza actualitatea lui Eminescu.

El ii stanjeneste inca, in mare masura, pe promotorii subculturii in tara noastra, pe cei care vor sa-i transforme pe romani in roboti eficienti, strict specialisti, asa cum sunt cei din Occident, de la maturator de strada la inginer. Intelegerea lui Eminescu presupune si o deschidere culturala remarcabila, multilaterala, imbratisind toate orizonturile.

Eminescu mai inseamna pentru cei care au avut si mai au inca suflet un stadiu fundamental al existentei, la fel cum au fost copilaria sau adolescenta, un timp al fericirii trecute, spre care ne intoarcem in toate momentele grele ale vietii.

Dar creatia eminesciana in sine nu este cunoscuta inca in totalitatea sa, inca ne mai ofera noi cai de bucurie literara si de cunoastere insolita. Italianca Rosa del Conte si romanul universal Ioan Petru Culianu, alaturi de multi alti cercetatori, au demonstrat valoarea inestimabila a postumelor eminesciene. Poeme ca Muresanu si Demonism demonstreaza, intre altele, apropierea de filosofia gnostica, dominanta intr-o anumita perioada a antichitatii, resuscitata puternic in actualitate. Este numai unul dintre numeroasele aspecte ale contemporaneitatii lui Eminescu.

• Dan Ravaru

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.