Dutu

0
4179

E o iarna atat de frumoasa si e atat de multa tristete in jur… Dutu, colegul nostru, prietenul meu, a plecat si nu se mai intoarce.

Am ezitat mult inainte de a scrie cateva randuri. Am scris, am sters, iar am scris si iar am sters. Am scris cu gandul la el; ma intrebam – inca o fac – daca i-ar placea ce ar citi. Nu i-ar placea. Nu ii place, stiu. Stiu, pentru ca Dutu a fost mereu primul meu cititor si primul meu critic. Il rugam de multe ori sa se uite pe textele mele si ii ceream sa isi spuna parerea. Prima replica, mereu aceeasi, era: Ce vrei sa-ti spun, Romeo? Eu sunt fotograf, nu redactor. Se alinta. Stia ca ii pretuiesc opiniile. Eu, care ma aprindeam repede si din orice, eram temperat de Dutu. Cerebral si mereu optimist, Dutu era totusi un spirit polemic. Atent la detalii, isi aloca adesea rolul de avocat al partii adverse, de multe ori cu succes. Si am evitat multe greseli editoriale datorita lui. A fost unul dintre putinii oameni cu principii si unul dintre si mai putinii care si le-a respectat. De o corectitudine impinsa dincolo de limita majoritatii, tolerant si intransigent in egala masura, de o bunatate si o modestie rare, Dutu si-a pus amprenta asupra tuturor celor care l-au cunoscut. Stiu ca asa va fi tinut minte.

Sper ca ma citeste si acum. Si stiu ca ma cearta. Nu trebuie sa scrii randurile astea, nu vreau sa le scrii! Asa cum nu si-a dorit sa se stie de boala lui, brusca si absurda ca orice boala, asa si-a dorit sa fie si trecerea: discreta si plina de decenta. Asa ca ma opresc aici.

Dumnezeu sa te odihneasca in pace, Dutu, iar iernii asteia frumoase sa ii para rau ca nu are cine o fotografia!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.