Frumosul si arta de a trai frumos la romani (I)

0
2046

A ridica un trai frumos la rang de arta, iata un deziderat pe care omul, ca entitate biologica si colectivitatea, ca entitate sociala ar trebui sa-l implineasca, mai ales astazi cand inteligenta creatoare a umanitatii a realizat, nu numai frumuseti care dau culoare vietii, dar a creat si mijloacele necesare perpetuarii frumosului ca valoare umana. Am aici in vedere educatia, spiritualitatea, institutiile de cultura si tot ce tine de acest domeniu. Dupa arta de a trai sanatos, prin alimentatie adecvata, miscare si dezamorsarea stressului cotidian inerent vietii moderne, apare ca fireasca abordarea acestui subiect care urmareste in fapt sublimarea creatiei prin perceptia si practicarea frumosului in trairea de zi cu zi.

Conditionarile concrete ale realitatilor cotidiene pot avea implicatii directe asupra perceptiei frumosului si nu mai putin in practicarea frumosului, pentru ca este usor de inteles ca starea de boala, necazurile, neajunsurile si insatisfactiile cotidiene, nu rareori cu impact existential, se rasfrang de o maniera negativa, intunecand chiar semnificatia notiunii de frumos. „Frumosul este in ochiul privitorului” spuneau anticii ca sa sublinieze latura subiectiva a perceptiei frumosului. Daca acest aspect priveste in principal latura subiectiva, individuala, realizand discontinuitatile in manifestare si traire, la nivel mai general, social sa zicem, cutumele sociale opereaza de o maniera nivelatoare, creind jaloane si repere la care individul, volens nolens, trebuie sa se raporteze.

Iata de ce se poate spune ca a trai frumos ar putea insemna o traire intr-o stare de echilibru, armonie, intelegere, respect, stima si pretuire, practicand prietenia, decenta, dragostea si caritatea, adica acele virtuti (in limbaj crestin) care infrumuseteaza viata individuala si deopotriva viata comunitatii. Este zona in care eticul (morala) se intersecteaza cu esteticul (frumosul), completand de o maniera fericita armonia fiintei umane.

Pentru realizarea acestor virtuti sunt necesare doua conditii, care la nivel existential par definitorii. In primul rand armonia sociala care sa creeze acel cadru in care latura materiala a existentei, sanatatea si ambientul social sa fie unul adecvat, iar in al doilea rand educatia care sa cultive gustul pentru frumos, adevar si bine, atat la nivelul perceptiei cat si la nivelul practicarii efective a acestor virtuti in viata de zi cu zi.

Iata de ce frumosul a fost ridicat la rang de valoare fundamentala in filosofie, domeniu in care marii ganditori, incepand cu pitagoricienii lumii antice, continuand cu Socrate, Platon si Aristotel in perioada precrestina, apoi cu Sf Augustin si Thomas D’Aquino in epoca medievala si renascentista, cu Baumgarten, Hegel, Kant etc., in perioada iluminista, iar in cultura noastra cu deosebire Titu Maiorescu, Nae Ionescu, Tudor Vianu, Ovidiu Papadima si altii, s-au aplecat cu insistenta asupra acestei laturi a existentei umane. Iata in sfarsit de ce frumosul face obiectul unei stiinte aparte, cunoscuta sub numele de estetica, consacrata ca stiinta inca de la 1770 cand Alexander Gotlieb Baumgarten publica celebrul sau tratat intitulat „Aestetica”. De altfel Baumgarten, in abordarea frumosului ca valoare, vorbeste de cele doua trepte in perceptia si cunoasterea lui: o treapta inferioara, instinctuala, senzoriala la nivel de perceptie prin simturi, extrem de subiectiva si o treapta superioara la nivel de perceptie intelectuala, rationala, elevata, educata, prin urmare oarecum mai obiectiva.

Definirea frumosului

Frumosul, asa cum este conceput astazi, este „o categorie fundamentala a esteticii prin care se reflecta insusirea omului de a simti emotia in fata operelor de arta, a fenomenelor si obiectelor naturii si care are ca izvor obiectiv dispoztia simetrica a partilor obiectelor, imbinarea specifica a culorilor, armonia sunetelor etc.”. Cu alte cuvinte frumosul ar presupune perfectiunea in forma, culoare si sunet, de aici si interesul filosofilor pentru frumos inca din antichitate.

Astfel pitagoricienii limiteaza frumosul la proportie, masura si armonie, dimensiuni pe care le includ in doua definitii distincte. Prima ar fi ca frumosul consta in adecvatia unui lucru sau unei fiinte la scopul ei, ceea ce inseamna ca frumosul presupune o finalitate. A doua spune ca frumosul este tot ceea ce produce placere prin intermediul vazului si auzului. Se desprind din aceste doua definiri doua aspecte distincte ce caracterizeaza frumosul: cel al utilitatii frumosului prin adecvatie catre o finalitate necesara si cel al placerii procurate prin incantarea simturilor.

Sofistii aveau sa supraliciteze acest ultim aspect al frumosului si-l vor afunda in „malul placerilor”, conceptie si atitudine care avea sa domine antichitatea pana la Socrate, cel ce avea sa scoata frumosul din zona placerilor inaltindu-l spre zona sufletului, asociindu-l (in celebrele sale dialoguri cu Phidas) cu notiunea de bine.

Platon va respinge ambele definiri ale frumosului si-l va introduce in lumea ideilor pure, prin constatarea ca exista si un frumos in sine (ca atare) care nu serveste nici unui scop si nici nu ar tine de perceptia senzoriala, fiind astfel inaccesibil simturilor. Din aceasta perspectiva el postuleaza pentru prima data ideia ca „frumosul ca forma este finalitatea suprema a unei vieti intelepte” introducandu-l astfel in domeniul eticii. Nu neaga frumosul la care se ajunge printr-o dialectica erotica, dar sustine ideia ca exista un frumos la care se ajunge pe cale intuitiva, prin nous (intelect intuitiv). Ca si Socrate asociaza frumosul binelui, gasindu-le superpozabile prin faptul ca au la baza aceleasi calitati, adica: ordinea, masura si proportia, asa cum reiese din lucrarea sa „Banchetul” cu subtitlul „despre bine”. Reuseste sa demonstreze ca „tot ce e bun e si frumos, iar frumosul nu poate fi lipsit de masura”. Uneori si inversul este valabil, adica „tot ce e frumos e si bun” mai ales cand este vorba de o finalitate pentru ceva implinit, care si-a incheiat devenirea, desavarsindu-se.

Aristotel incearca o separare a philiei (iubirii), introducand frumosul in lumea metafizicii si vorbeste despre frumosul din natura si frumosul din noi, ca perceptie care s-ar rasfrange asupra lumii inconjuratoare. Intemeietorul esteticii (Baumgarten) va considera mult mai tarziu ca arta, ca expresie a frumosului artistic (creat), este „un vesmant sensibil, imaginativ al unui concept intelectual” ideie la care va adera si Immanuel Kant in secolul al XIX-lea. Asa incat de la etichetarea frumosului ca splendoare a adevarului si binelui la platonicieni, la splendoarea ordinii la Sfantul Augustin, de la splendoarea formei la Thomas D’Aquino, la un „echilibru intre sublim, armonie si gratie” si chiar „intruchiparea sensibila a ideei de adevar” la Hegel, frumosul va pendula intre cele doua concepte: a frumosului natural (in sine) si a frumosului artistic (creat), ca expresie a implicarii intelectului si ratiunii. Astfel incat: fie ca este perceput prin simturi (senzorial-afectiv) sau prin intelect (intuitiv), fie ca porneste de la frumusetea lumii si ajunge la frumusetea prin arta, frumosul va fi perceput aproape constant ca o manifestare a armoniei, adevarului si binelui.

Immanuel Kant va dezvolta ca nimeni altul teoria frumosului in cele trei lucrari fundamentale ale sale: Critica ratiunii pure, Critica ratiunii practice si Critica facultatii de judecare. Pentru Kant frumosul este „un tot armonios bazat pe justele raporturi intre lucruri”, asa cum binele reprezinta o „justa proportie intre pornirile noastre egoiste si altruiste” De aici va decurge si conceptia sa asupra moralitatii pe care o vede strans legata de ideia de bine si frumos. „Numim frumos ceea ce este conceput fara concept, ca obiect al unei satisfactii necesare” „Nu functionalitatile sau utilul conteaza in aparitia sentimentului de frumos, ci mai degraba faptul ca lucrurile satisfac necesitatile de armonie ale facultatilor noastre intr-un fel pe care nu-l putem intelege” Astfel, in conceptia lui Kant, frumusetea, in cel mai inalt grad al ei, include chiar o semnificatie morala „un om arata a om pentru ca in primul rand seamana cu congenerii lui din punct de vedere biologic, dar in al doilea rand, sau intr-un sens mai inalt, pentru ca arata ca si cum si-ar putea indeplini admirabil datoriile sale caracteristic umane: devotamentul fata de umanitate, mentinerea bunei credinte si sporirea cantitatii de bine in lume” Astfel frumosul ajunge sa fie simbolul binelui moral pe care Kant il ridica la rangul de sublim, pentru ca insasi sfera morala apartine sferei sublimului, in timp ce frumosul pur este legat de cunoasterea intelectuala.

Din cele de mai sus rezulta cu claritate ca filizofia kantiana conduce frumosul catre ideea de finalitate, finalitate pe care o demonstra cu atata acuratete Paulescu in biologie cand spunea „dar o adevarata stupefactie cuprinde pe oricine cand cugeta ca oul fecundat – aceasta microscopica masa de protoplasma – este el insusi artistul desavarsit care va construi minunea care se numeste fiinta vietuitoare (…) sublima capodopera pe langa care toata arta noastra nu este decat un fel de incercare copilareasca”. Dincolo de aceasta, omul poate deveni si idealul sau artistic impreuna cu modalitatile sale de expresie: cuvantul (articulatia), gestul (gesticulatia si mimica) si sunetul (modulatia), pentru ca pana la urma „frumusetea artistica nu este un lucru frumos, ci o frumoasa reprezentare a lucrului”.

• Valeriu Lupu – doctor in stiinte medicale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.